VATICAN

Fără o relație vie cu Cristos, El rămâne un personaj din trecut: a patra predică de Postul Mare în Vatican

Vineri, 26 martie 2021, predicatorul Casei Pontificale, cardinalul Raniero Cantalamessa a prezentat cea de-a patra și ultima predică de Postul Mare în Cetatea Vaticanului, cu participarea papei Francisc. Predicatorul a vorbit despre ”Isus din Nazaret, o unică persoană” și a subliniat că fără o relație existențială cu Fiul lui Dumnezeu, nu vom ajunge să cunoaștem ”cea mai mare taină a credinței creștine: Dumnezeu este iubire”. Eminența Sa a făcut o pledoarie pentru trecerea de la cunoașterea obiectivă a lui Cristos la o relație existențială cu Fiul lui Dumnezeu.

Cetatea Vaticanului – Adrian Dancă
26 martie 2021 – Vatican News. ”Isus din Nazaret, o unică persoană” a fost tema celei de-a patra predici de Postul Mare prezentată în prezența papei Francisc vineri, 26 martie a.c., de cardinalul Raniero Cantalamessa, OFMCap., în Cetatea Vaticanului. Din cauza restricțiilor sanitare, predicile de Postul Mare nu au mai fost prezentate, ca de obicei, în capela ”Redemptoris Mater” din Palatul Apostolic, ci în Aula Paul al VI-lea pentru a permite distanțarea fizică dintre participanți.

”Un oarecare Isus”

Anul acesta, predicatorul Casei Pontificale a ales ca temă generală pentru predicile de Postul Mare întrebarea pe care Isus o adresează ucenicilor săi: ”Voi cine spuneți că sunt eu?” (Matei 16,15). Reflecția teologică a cardinalului Cantalamessa a început vineri cu un episod din Faptele Apostolilor (25,18-19). La sosirea regelui Agripa la Cezareea Maritimă, guvernatorul Festus îi prezintă cazul lui Paul, care se afla în custodia sa juridică în așteptarea procesului. Guvernatorul a rezumat cazul cu aceste cuvinte: ”Acuzatorii care erau de faţă nu au adus împotriva lui [Paul] nicio învinuire de vreunul dintre relele pe care le bănuiam eu. Aveau cu el nişte neînţelegeri cu privire la religia lor şi cu privire la un oarecare Isus mort, dar Paul pretindea că acesta este viu”. În acest detaliu, aparent de importanță secundară, este cuprinsă istoria a douăzeci de secole care au urmat după acel moment. Totul – a subliniat predicatorul - se învârte în jurul ”unui oarecare Isus” pe care lumea îl consideră mort, dar pe care Biserica îl proclamă ca fiind viu.

Acesta, este și conținutul ultimei meditații din Postul Mare: Isus din Nazaret este viu! Nu este o memorie din trecut, nu este doar un personaj, ci o persoană. Trăiește ”conform Duhului”, desigur, dar acesta este un fel de a trăi mai puternic decât cel ”conform trupului” pentru că îi permite să trăiască în noi, nu în afară sau alături de noi.

Isus Cristos, ”o unică persoană”

Luând din nou în atenție dogma despre Isus, am ajuns astfel la nodul care unește cele două capete. Isus, ”om adevărat” și Isus, ”Dumnezeu adevărat”, sunt ca cele două laturi ale unui triunghi, al cărui vârf este Isus, ”o persoană”. Parcursul istoric al formării acestui adevăr de credință, cu privire la unitatea persoanei lui Cristos, trebuie să facă referință la faptul că expresia ”o persoană” aplicată lui Cristos vine de la Tertulian (Adversus Praxean, 27,11). A fost nevoie de alte două secole de reflecție pentru a înțelege care era, de fapt, semnificația ei și cum putea să se împace cu afirmația că Isus era om adevărat și Dumnezeu adevărat, adică ”de două naturi”. Etapa fundamentală a avut loc la Conciliul din Efes în 431, prin care se recunoaște Fecioarei Maria titlul de ”Născătoare de Dumnezeu” (Theotokos), dar țelul definitiv a fost atins la Conciliul din Calcedon (451): ”Urmându-i pe Sfinții Părinți, noi învățăm în unanimitate că mărturisim un singur și același Fiu, pe Domnul nostru Isus Cristos [...] fără să înceteze proprietatea fiecărei naturi și concurând la formarea unei singure persoane și ipostaze” (DS 301-302).

În zilele noastre, a reluat predicatorul, cel mai important aspect cu privire la dogma lui Cristos ”o singură persoană” nu este atât adjectivul ”singură”, ci substantivul ”persoană”. Nu atât faptul că este ”unul și identic cu sine” (unus et idem), ci că este ”persoană”. ”Aceasta”, a remarcat cardinalul, ”înseamnă a descoperi și a proclama că Isus Cristos nu este o idee, o problemă istorică și nici doar un personaj, ci o persoană și o persoană vie! Aceasta este, în realitate, ceea ce lipsește și de care avem o nevoie extremă pentru a nu lăsa ca creștinismul să se reducă la o ideologie sau la o simplă teologie”.

”Ca să-l cunosc pe El și puterea învierii Lui”

Sfântul apostol Paul afirmă în Scrisoarea către Filipeni (3,7-10): ”Cele care erau pentru mine un câştig, de dragul lui Cristos, eu le-am considerat o pierdere, ba, mai mult, de acum consider că toate sunt o pierdere în comparaţie cu superioritatea cunoaşterii lui Cristos Isus Domnul meu. De dragul lui am pierdut toate şi le consider gunoi ca să-l câştig pe Cristos şi să mă aflu în el, fără a avea justificarea mea proprie, care [vine] din Lege, ci pe aceea care [vine] din credinţa în Cristos, justificarea ce [vine] de la Dumnezeu, [bazată] pe credinţă. Pe el [vreau] să-l cunosc şi puterea învierii lui şi comuniunea la pătimirile sale, fiind conformat cu el în moarte”. În fața acestei mărturisiri apostolice, predicatorul a făcut la rândul său o mărturisire, pornind de la ceea ce a numit ”foarte mica mea experiență”.
R. Cantalamessa: ”Studiind și predând cristologia, făcusem diverse cercetări despre originea conceptului de persoană în teologie, despre definițiile și interpretările acestuia. Cunoșteam dezbaterile interminabile din jurul unicei persoane sau ipostaze a lui Cristos în perioada bizantină, evoluțiile moderne asupra dimensiunii psihologice a persoanei și, pe cale de consecință, problema «Eu»-lui lui Cristos, atât de dezbătut pe când studiam teologia. Într-un anumit sens, cunoșteam totul despre persoana lui Isus, dar nu-L cunoșteam pe Isus în persoană. Tocmai acel cuvânt al lui Paul m-a ajutat să înțeleg diferența, mai ales fraza: «pe El vreau să-L cunosc». Mi se părea că acel simplu pronume, pe El (auton – gr.) ar cuprinde despre Isus mai mult adevăr decât întregi tratate de cristologie. Pe El înseamnă pe Isus Cristos ”în carne și oase”. Era ca și cum întâlnești o persoană în viață după ce, ani la rând, ai cunoscut fotografia ei. Mi-am dat seama că eu cunoșteam cărțile despre Isus, doctrinele, ereziile despre Isus, conceptele despre Isus, dar nu-L cunoșteam pe El, persoană vie și prezentă. Cel puțin, nu-L cunoșteam așa atunci când mă apropiam de El prin studiul istoriei și al teologiei. Până atunci, aveam o cunoaștere impersonală despre persoana lui Cristos. O contradicție și un paradox, dar, vai, cât este de frecvent!”

Isus nu este un personaj, ci o persoană vie

Marii teologi ne spun că termenul ”persoană”, în Dumnezeu, înseamnă relație. Persoana, o spune și gândirea modernă, este persoană în actul prin care se deschide unui TU. A fi persoană înseamnă a fi în relație. În Sfânta Treime, persoanele dumnezeiești sunt ”pure relații” sau, în limbaj teologic, ”relații subzistente”, dar același lucru este valabil și pentru orice persoană pe planul creației. Persoana nu poate fi cunoscută în realitatea ei decât intrând în ”relație” cu ea. Iată de ce Isus nu poate fi cunoscut ca persoană decât intrând într-un raport personal, de la eu la tu, cu El. De aceea, nu putem să ne mulțumim să credem în formula ”o singură persoană”, trebuie să ajungem la persoana însăși și, prin credință și rugăciune, ”să o atingem”.
R. Cantalamessa: ”Trebuie să ne punem la modul serios o întrebare: Isus este pentru mine o persoană sau doar un personaj? Există o mare diferență între cele două realități. Personajul – de genul lui Iulius Cezar, Leonardo da Vinci sau Napoleon – este unul despre care se poate vorbi și scrie cât vrem, dar căruia și cu care este imposibil să vorbim. Din nefericire, pentru cea mai mare majoritate a creștinilor, Isus este un personaj, nu o persoană. Este obiectul unui ansamblu de dogme, doctrine sau erezii, unul pe care îl comemorăm în liturgie, pe care îl credem prezent cu adevărat în Euharistie, și tot ceea ce dorim să spunem mai departe. Dar dacă rămânem pe planul credinței obiective, fără a dezvolta o relație existențială cu El, atunci El rămâne exterior nouă: ne atinge mintea, dar nu ne încălzește inima. În pofida a toate, El rămâne în trecut”.

Întâlnirea personală cu Isus Cristos este de importanță decisivă pentru viața unui creștin. De altfel, ”în viața majorității oamenilor există un eveniment care desparte viața în două, făcând un înainte și un după. Pentru cei căsătoriți, acesta este căsătoria și ei împart viața astfel: înainte de a mă căsători și după căsătorie; pentru episcopi și preoți este consacrarea episcopală sau hirotonirea preoțească; pentru cei consacrați este depunerea voturilor. Din punct de vedere spiritual există un singur eveniment care creează cu adevărat și pentru toți un înainte și un după. Viața oricărei persoane se împarte exact cum se desparte istoria universală: înainte de Cristos și după Cristos, înainte de întâlnirea personală cu Cristos și după aceasta”.

”Dumnezeu este iubire”

Fără a înțelege importanța adevărului de credință referitor la ”unica persoană” a lui Cristos, există pericolul de a pierde ”revelația cea mai consolatoare” cuprinsă în această dogmă: această persoană nu este altceva decât Fiul veșnic al lui Dumnezeu, una dintre cele trei persoane ale Treimii. Dacă ”Dumnezeu este iubire” (1 Ioan 4,8), Sfântul Augustin subliniază că orice iubire presupune unul care iubește, unul care este iubit și o iubire care îi unește. Astfel, Tatăl este cel care iubește, Fiul este cel iubit, iar Duhul Sfânt, iubirea care îi unește.
R. Cantalamessa: ”Misterul cel mai mare și inaccesibil minții umane nu este, în opinia mea, faptul că Dumnezeu este unul și întreit, ci că Dumnezeu este iubire. «E necesar – a scris de Lubac – ca lumea să știe: revelația lui Dumnezeu ca iubire răstoarnă tot ceea ce concepuse mai înainte despre divinitate». E foarte adevărat, dar din nefericire suntem încă departe de a fi tras toate consecințele din această revoluție. O dovedește faptul că imaginea lui Dumnezeu care domină în inconștientul uman este cea a unei ființe absolute, nu a iubirii absolute; un Dumnezeu care este esențial atoateștiutor, atotputernic și, mai ales, drept. Iubirea și milostivirea sunt văzute ca un corector care moderează dreptatea. Sunt exponentul, nu baza”.

Prin urmare, relația noastră personală cu Cristos este, esențial, o relație de iubire: constă în a fi iubiți de Cristos și a-L iubi pe Cristos. ”Peste o săptămână va fi Vinerea Sfântă și, imediat după aceea, Duminica învierii. Înviind, Isus nu s-a întors la viața de dinainte, ca Lazăr, ci la o viață mai bună, liberă de orice suferință. Sperăm să fie la fel și pentru noi. Ca din mormântul în care ne-a ținut închiși vreme de un an pandemia, lumea – după cum spune deseori Sfântul Părinte – să iasă mai bună, nu la fel cum era înainte”.