Căutare

Vatican News
2019.02.22 Dieci comandamenti, Mosè, monte Sinai, Tavole della Legge Viața consacrată și ”Cortul Exodului”: pr. Pierluigi Nava 

Viața consacrată, între șubrezenia cortului și trăinicia edificiului

”Cortul Exodului” este titlul unui articol despre viața consacrată publicat în «L’Osservatore Romano» de pr. Pierluigi Nava, din Societatea Mariei (”monfortan”), în prezent, subsecretar al Congregației pentru Institutele de Viață Consacrată și Societățile de Viață Apostolică. Autorul citește realitatea vieții consacrate pornind de la două simboluri bogate în semnificație, cortul și edificiul, pentru a căuta un echilibru între exigența ”intimității itinerante” și pericolul imobilismului spiritual.

Cetatea Vaticanului – A. Dancă
1 februarie 2020 – Vatican News. În contextul Zilei Vieții Consacrate, care se marchează anual în Biserica Catolică la sărbătoarea Prezentării Domnului la Templu, vă oferim aici în traducerea noastră de lucru un articol semnificativ publicat în «L’Osservatore Romano» de pr. Pierluigi Nava, din Societatea Mariei (”monfortan”), sub-secretar al Congregației pentru Institutele de Viață Consacrată și Societățile de Viață Apostolică. Articolul are ca titlu, în original, ”La tenda dell’Esodo” (Cortul Exodului biblic), și pune accentul pe două realități simbolice, cortul și casa, care pot ajuta la înțelegerea sensului vieții consacrate.

«”Atunci când condițiile sunt schimbătoare, e preferabil un cort în locul unui mare edificiu” (R. W. Scott). Este greu să întrezărim cortul în marele edificiu al instituțiilor vieții consacrate: fie pentru imaginea de aparentă instabilitate, fie pentru că un cort se amplasează într-un orizont de spațiu alternativ pentru panoramica urbană. Metafora cortului trebuie înțeleasă în optica peregrinării lui Israel în pustiu: ”Fiii lui Israel au plecat de la Ramses și și-au fixat tabăra la Sucot. Au plecat de la Sucot și și-au fixat tabăra la Etam, care este la marginea pustiului. Au plecat de la Etam, s-au întors la Pi-Hahirot...” (Num 33,5-7a). Autorul folosește aici două verbe caracteristice culturii nomade: a face și a desface cortul; mai precis, trimite cu gândul la gestul celui care înfige și scoate țărușii care fixează cortul. Un gest străvechi care face din orice loc o proprietate imediată și în același timp efemeră. Stabilitatea itinerantă a cortului este imaginea unei culturi care o ia mereu de la început și nu știe niciodată ce o așteaptă. Și totuși, pentru fiii lui Israel nu e niciodată un mers în gol: ”Moise a scris plecările lor, după popasurile lor, la cuvântul Domnului” (Num 33,2a). Istoria vieții consacrate redescoperă mereu noi începuturi, trasează locuri neexplorate, parcurge hărțile apropierii împărăției lui Dumnezeu ca să fie aproape de femeile și bărbații din toate timpurile. O istorie străbătută de o mobilitate constantă care a ținut în frâu, sau cel puțin a redus, cele mai apăsătoare urmări ale imobilismului.

Instituțiile vieții consacrate cunosc astăzi o aparentă stabilitate care pare să devină o situație obișnuită. Motivele sunt cunoscute și mult mai complexe decât factorii la care de obicei se face referință: scădere vocațională, rate instabile de perseverență, îmbătrânire, reducerea progresivă a operelor sau a serviciilor, gestiunea anevoioasă a proceselor de internaționalizare. Ne regăsim în spațiul unui cort închipuindu-ne că locuim încă într-un edificiu. Poate a venit momentul să ne întrebăm dacă este încă un semn de clarviziune să ne încredem în siguranța și certitudinea unui edificiu. Este vorba, probabil, de a ocupa un cort ca spațiu de trecere și sustenabil. Un spațiu care păstrează ”intimitatea itinerantă” (Evangelii gaudium, 23) dintre noi și Dumnezeu, în comuniune cu Biserica. În această optică se poate citi metafora edificiului ca exigență a stabilității cu orice preț, în timp ce cortul se deschide unui spațiu de semnificație eclezială: ”Este avânt evanghelizator care lasă un semn în această lume” (Gaudete et exsultate, 129). A lăsa un semn și a rămâne semnificativ implică a-și asuma, fără forme de miopie, precaritatea și starea de urgență ca locuri văzute nu drept condiții potrivnice de care să te aperi, ci în care să citești semnele timpurilor.

Astăzi putem fi în pericolul de a adopta soluții de edificiu, de vreme ce circumstanțele istorice și, mai ales, propria identitate carismatică și însăși consistența numerică, ar cere găsirea unor orientări ecleziale și carismatice, cu valoare normativă și organizatorică înțelese după ”capacitatea noastră de a ne integra armonios în viața Poporului sfânt al lui Dumnezeu pentru binele tuturor” (Evangelii gaudium, 130) și nu ca resemnare în fața unor soluții adaptate sau acomodate edificiului nostru, care în prezent constituie mai mult o povară și o serie de obligații. Noul spațiu este ”viața Poporului sfânt al lui Dumnezeu”: integrarea nu este strategică pentru instituție (în vederea supraviețuirii), viața Poporului deschide spații de valoare eclezială pentru mărturia persoanelor consacrate. Într-adevăr, ”bunele structuri sunt folositoare atunci când există o viață care le însuflețește, le susține și le judecă. Fără viață nouă și fără un spirit evanghelic genuin, fără ’fidelitatea Bisericii față de propria vocație’, orice nouă structură se alterează în scurt timp” (Evangelii gaudium, 26).

Nu este vorba de un elogiu adus in-stabilității înțelese ca destabilizare: gândind în termeni de edificiu, mai devreme sau mai târziu ne dăm seama cât de îngust devine spațiul acestuia și, mai ales, cât de mult costă să locuiești în interiorul lui din punctul de vedere al potențialului spiritual, instituțional și, nu în cele din urmă, economic. Țărușii cortului, bătuți de o manieră corectă (întrebarea privind valoarea eclezială) și la punctul potrivit (viața Poporului sfânt al lui Dumnezeu), pot garanta spații de viață eclezială semnificativă pe care ne vom da seama că trebuie să le parcurgem după popasurile pe care Providența ne va îngădui să le realizăm. Cortul ne dă posibilitatea să simțim că spațiul în care locuim este al nostru fără a-l lua în stăpânire, iar când vine vremea să scoatem țărușii suntem conștienți că am lăsat spațiu Vieții. Este vorba de a găsi noi locuri, pentru că stabilitatea itinerantă a cortului ne pune în gardă cu privire la ispita că următorul popas poate fi chiar ultimul».

01 februarie 2020, 12:29