Mesajul papei Francisc la Ziua mondială a comunicațiilor din 2025: dezarmarea comunicării

Cetatea Vaticanului – Adrian Dancă
24 ianuarie 2025 – Vatican News. ”Gândindu-mă la Jubileul pe care îl celebrăm anul acesta ca la o perioadă de har într-un timp atât de frământat, aș vrea ca prin Mesajul meu să vă invit să fiți comunicatori de speranță, începând de la o reînnoire a muncii și misiunii voastre după spiritul Evangheliei”: scrie papa Francisc în Mesajul pentru Ziua mondială a comunicațiilor sociale, pe care Biserica catolică o marchează anual pe 24 ianuarie, comemorarea Sfântului Francisc de Sales, episcop și învățător al Bisericii, proclamat în 1923 de papa Pius al XI-lea ca ”patron al jurnaliștilor”.

Amplul Mesaj al papei a fost prezentat vineri, 24 ianuarie a.c., la Sala de Presă a Sfântului Scaun și are ca temă ”Împărtășiți cu blândețe speranța din inimile voastre” (1 Pt 3,15-16). La întâlnirea cu jurnaliștii, în cadrul căreia au fost prezentate manifestările prilejuite de Jubileul din domeniul comunicațiilor (24-26 ianuarie 2025), au luat parte arhiepiscopul Rino Fisichella, pro-prefect al Departamentului pentru evanghelizare, Paolo Ruffini, prefect al Departamentului pentru comunicare, monseniorul Lucio Adrián Ruiz, secretar al Departamentului pentru comunicare, jurnalista Maria Ressa, premiul Nobel pentru pace și directoare a platformei Rappler, scriitorul Colum McCann, autor al publicațiilor Apeirogon și Let the Great World Spin, fondator al rețelei Narrative 4.

Vă oferim aici, în traducerea noastră de lucru, Mesajul papei Francisc pentru a LIX-a Zi mondială a comunicațiilor sociale.

Împărtășiți cu blândețe speranța din inimile voastre (cf. 1Pt 3,15-16)

Dragi frați și surori,
În timpul nostru, marcat de dezinformare și polarizare, unde câteva centre de putere controlează o masă de date și informații fără precedent, mă adresez vouă conștient fiind de cât de necesară este, astăzi mai mult ca oricând, munca voastră de jurnaliști și comunicatori. Este nevoie de angajarea voastră curajoasă pentru a pune în centrul comunicării responsabilitatea personală și colectivă față de aproapele. Gândindu-mă la Jubileul pe care îl celebrăm anul acesta ca o perioadă de har într-un timp atât de frământat, aș vrea ca prin Mesajul meu să vă invit să fiți comunicatori de speranță, începând de la o reînnoire a muncii și misiunii voastre după spiritul Evangheliei.

Dezarmarea comunicării

Astăzi, de atât de multe ori, comunicarea nu generează speranță, ci teamă și disperare, prejudecată și ranchiună, fanatism și chiar ură. De atât de multe ori, ea simplifică realitatea pentru a trezi reacții instinctive; folosește cuvântul ca pe o lamă; ajunge să se folosească chiar de informații false ori deformate cu grijă pentru a lansa mesaje menite să excite spiritele, să provoace și să rănească. Am afirmat de mai multe ori necesitatea de ”a dezarma” comunicarea, de a o purifica de agresivitate. Reducerea realității la slogan nu aduce niciodată roade bune. Vedem cu toții – de la talk show-urile televizive la războaiele verbale din social media – riscurile de a vedea predominând paradigma competiției, contrapunerii, a voinței de dominație și posesie, a manipulării opiniei publice.

Mai există un alt fenomen îngrijorător, cel pe care am putea să-l numim al ”dispersării programate a atenției” prin sistemele digitale care, făcându-ne un profil după logica pieței, modifică percepția noastră a realității. Așa se întâmplă că asistăm, deseori neputincioși, la un soi de atomizare a intereselor, iar aceasta ajunge să mineze bazele apartenenței noastre la comunitate, capacitatea de a munci împreună pentru un bine comun, de a ne asculta unii pe alții, de a înțelege rațiunile celuilalt. Se pare atunci că, pentru a se afirma pe sine, ar fi indispensabil a căuta un ”dușman” împotriva căruia să se dezlănțuie cuvintele. Iar când celălalt devine un ”dușman”, când se întunecă fața și demnitatea lui pentru a-l umili și a-l lua în derâdere, dispare și posibilitatea de a genera speranță. După cum ne-a învățat părintele Tonino Bello, toate conflictele ”își găsesc rădăcina în dizolvarea fețelor” («La pace come ricerca del volto», in Omelie e scritti quaresimali, Molfetta 1994, p. 317). Nu putem să capitulăm în fața acestei logici.

În realitate, a spera nu este nicidecum ușor. Spunea Georges Bernanos că ”speră numai cei care au avut curajul de a nu spera în iluzii și minciuni, în care găseau o siguranță și pe care le considerau în mod fals drept speranță. [...] Speranța este un risc pe care trebuie să-l asumăm. Este riscul riscurilor” (La liberté, pour quoi faire?, Paris 1995, tr. it. “A che serve questa libertà”, in Lo spirito europeo e il mondo delle macchine, Milano 1972, pp.255-256). Speranța este o virtute ascunsă, tenace și răbdătoare. Cu toate acestea, pentru creștini a spera nu este o alegere opțională, ci o condiție la care nu se poate renunța. După cum amintea Benedict al XVI-lea în enciclica Spe salvi, speranța nu este un optimism pasiv ci, dimpotrivă, o virtute ”performativă”, care are capacitatea de a schimba viața: ”Cine are speranță trăiește altfel; i-a fost dăruită o viață nouă” (nr. 2).

A da răspuns cu blândețe despre speranța noastră

În Prima Scrisoare a lui Petru găsim o sinteză minunată în care speranța este pusă în legătură cu mărturia și comunicarea creștină: ”Sfinţiţi-l pe Domnul Cristos în inimile voastre, gata oricând să daţi răspuns oricui vă cere cont de speranţa voastră, dar cu blândeţe şi bună cuviinţă (3,15-16). Aș vrea să mă opresc la trei mesaje pe care le putem trage din aceste cuvinte.

”Sfinţiţi-l pe Domnul Cristos în inimile voastre”: speranța creștinilor are o față, fața Domnului înviat. Promisiunea sa de a fi mereu cu noi prin darul Duhului Sfânt ne permite să sperăm chiar împotriva oricărei speranțe și să vedem firimiturile de bine ascunse chiar atunci când totul pare pierdut.

Al doilea mesaj ne cere să fim pregătiți să dăm con de speranța noastră. Este interesant de remarcat că Apostolul îndeamnă să dăm cont de speranță ”oricui vă cere cont”. Creștinii nu sunt, mai întâi de toate, cei care ”vorbesc” despre Dumnezeu, dar cei care reverberează frumusețea iubirii sale, o modalitate nouă de a trăi toate lucrurile. Iubirea trăită este cea care trezește întrebarea și cere răspunsul: de ce trăiți în acest fel, de ce sunteți în acest fel?

În cuvintele Sfântului Petru găsim, în fine, al treilea mesaj: răspunsul la această întrebare să fie dat ”cu blândețe și bună cuviință”. Comunicarea creștinilor, dar aș spune chiar comunicarea în general, ar trebui să fie urzită cu blândețe, cu proximitate. Este stilul însoțitorilor de drum, urmându-L pe cel mai mare Comunicator din toate timpurile, Isus din Nazaret, care de-a lungul drumului dialoga cu cei doi discipoli de la Emaus făcând să ardă inima lor prin felul în care interpreta evenimentele în lumina Scripturilor.

Visez, de aceea, o comunicare care să ne facă însoțitori de drum pentru mulți frați și surori ca să reaprindem în ei speranța într-un timp atât de frământat. O comunicare capabilă să vorbească inimii, să trezească nu reacții pasionale de închidere și mânie, ci atitudini de deschidere și prietenie; capabilă să parieze pe frumusețe și speranță chiar și în situațiile aparent mai disperate; să genereze angajament, empatie și interes pentru ceilalți. O comunicare care să ajute la ”a recunoaște demnitatea oricărei ființe umane și să ne îngrijim împreună de casa noastră comună” (enciclica Dilexit nos, nr. 217).

Visez o comunicare care nu vinde iluzii ori temeri, ci să fie capabilă să dea motive de speranță. Martin Luther King a spus: ”Dacă pot să ajut pe cineva în timp ce merg înainte, dacă pot să îmbucur pe cineva cu un cuvânt sau un cântec... atunci viața mea nu va fi fost trăită în zadar” (Predica “The Drum Major Instinct”, 4 februarie 1968). Ca să facem acest lucru trebuie să ne vindecăm de ”bolile” protagonismului și auto-referențialității, să evităm riscul de a vorbi pe la spate unii de alții: bunul comunicator face în așa fel încât cel care ascultă, citește ori vede să poată fi părtaș, să poată fi aproape, să poată găsi ceea ce are mai bun în el și să intre cu aceste sentimente în poveștile de viață relatate. A comunica în acest fel ajută la a deveni ”pelerini de speranță”, după cum spune motto-ul Jubileului.

A spera împreună 

Speranța este întotdeauna un proiect comunitar. Să ne gândim pentru o clipă la măreția mesajului acestui an de har: suntem cu toții invitați – cu adevărat toți! – să începem din nou, să-L lăsăm pe Dumnezeu să ne ridice, să-L lăsăm să ne îmbrățișeze și să ne copleșească cu milostivirea Sa. În toate acestea se întrepătrund dimensiunea personală și comunitară. Călătorim împreună, facem pelerinajul împreună cu atât de mulți frați și surori, trecem împreună prin Poarta Sfântă.

Jubileul are multe implicații sociale. Să ne gândim, de exemplu, la mesajul de milostivire și speranță pentru cei care trăiesc în închisori sau la apelul de apropiere și delicatețe față de cei care suferă și sunt marginalizați.

Jubileul ne reamintește că cei care devin făcători de pace ”vor fi numiţi fiii lui Dumnezeu” (Mt 5,9). Și astfel ne deschide spre speranță, ne arată necesitatea unei comunicări atente, blânde, reflexive, capabilă să indice căi de dialog. Prin urmare, vă încurajez să descoperiți și să spuneți numeroase povești de bine ascunse în pliurile știrilor; să imitați căutătorii de aur, care cern neobosiți nisipul în căutarea micii pepite. Este bine să găsim aceste semințe de speranță și să le facem cunoscute. Ajută lumea să fie un pic mai puțin surdă la strigătul celor mici, un pic mai puțin indiferentă, un pic mai puțin închisă. Să fiți mereu capabili să găsiți scânteile de bine care ne permit să sperăm. Această comunicare ne poate ajuta să țesem comuniunea, să ne simțim mai puțin singuri, să redescoperim importanța de a merge împreună.

Nu uitați de inimă

Dragi frați și surori, în fața realizărilor amețitoare ale tehnologiei, vă invit să aveți grijă de inima voastră, adică de viața voastră interioară. Ce înseamnă acest lucru? Vă împărtășesc câteva direcții:

Fiți blânzi și nu uitați niciodată de chipul celuilalt; vorbiți inimii femeilor și bărbaților în slujba cărora vă faceți treaba.

Nu permiteți reacțiilor instinctive să vă ghideze comunicarea. Semănați întotdeauna speranță, chiar și atunci când este dificil, chiar și atunci când costă, chiar și atunci când pare să nu dea roade.

Încercați să practicați o comunicare care poate vindeca rănile umanității noastre.

Faceți loc pentru încrederea inimii care, precum o floare firavă, dar rezistentă, nu cedează la intemperiile vieții, ci înflorește și crește în cele mai neașteptate locuri: în speranța mamelor care se roagă în fiecare zi pentru a-și vedea copiii întorși din tranșeele unui conflict; în speranța taților care migrează cu mii de riscuri și peripeții în căutarea unui viitor mai bun; în speranța copiilor care reușesc să se joace, să zâmbească și să creadă în viață chiar și printre ruinele războaielor și pe străzile sărace ale favelelor.

Să fim martorii și promotori ai unei comunicări care nu este ostilă, răspândind o cultură a grijii, construind punți și pătrunzând în zidurile vizibile și invizibile ale timpului nostru.

Să spuneți povești pline de speranță, având în inimă destinul nostru comun și scriind împreună povestea viitorului nostru.

Toate acestea le puteți și le putem face cu harul lui Dumnezeu, pe care Jubileul ne ajută să îl primim din abundență. Pentru aceasta mă rog și vă binecuvântez pe fiecare dintre voi și munca voastră.

Roma, Sfântul Ioan din Lateran, 24 ianuarie 2025, comemorarea Sfântului Francisc de Sales.