Căutare

Vatican News
2014.03.06 Papa Francesco incontra i Parroci di Roma, Papa Francesco incontra il clero romano nell'aula Paolo VI 2014.03.06 Papa Francesco incontra i Parroci di Roma, Papa Francesco incontra il clero romano nell'aula Paolo VI  (Vatican Media)

Papa Francisc le scrie preoţilor Diecezei de Roma: Ca sentinele care anunţă ivirea zorilor

«Dragi fraţi, în acest timp pascal aveam intenţia să vă întâlnesc şi să celebrăm împreună Liturghia Crismei. Nefiind posibilă o celebrare cu caracter diecezan, vă scriu această scrisoare. Noua fază pe care o începem ne cere înţelepciune, simţul previziunii şi angajament comun, astfel încât toate eforturile şi sacrificiile făcute până acum să nu fie în zadar.» Astfel îşi începe papa Francisc scrisoarea adresată preoţilor Diecezei de Roma, din care vă oferim câteva fragmente.

Cetatea Vaticanului – A. Mărtinaş

30 mai 2020 – Vatican News.
«În această perioadă de pandemie»  – scrie pontiful în scrisoarea adresată preoţilor Diecezei de Roma – «mulţi dintre voi mi-au împărtăşit, prin e-mail sau prin telefon, ce a însemnat această situaţie neaşteptată şi tulburătoare. Astfel,  fără a putea să ies sau să am un contact direct, mi-aţi permis să aflu informaţii "de prima mână" privind situaţia pe care o trăiaţi. Aceste mărturii au nutrit rugăciunea mea, în multe cazuri pentru a mulţumi pentru mărturia curajoasă şi generoasă pe care am primit-o de la voi; în altele, era suplică şi rugăciune plină de încrederea în Domnul care ne întinde întotdeauna mâna (cf Mt 14,31). Deşi a fost necesară menţinerea distanţării sociale, acest lucru nu a împiedicat consolidarea sentimentului de apartenenţă, de comuniune şi de misiune, ceea ce ne-a ajutat să nu punem în carantină caritatea, în special faţă de persoanele şi comunităţile cele mai defavorizate. În acele dialoguri sincere, am putut vedea că distanţa necesară nu era sinonimă cu plierea sau închiderea în sine, care anesteziază, adoarme şi stinge misiunea.»

Exprimându-şi dorinţa de a fi cât mai aproape de clerul Diecezei de Roma, pentru a-i însoţi şi întări pe preoţi în misiunea lor, pontiful evidenţiază că speranţa depinde şi de fiecare în parte şi necesită implicarea personală pentru menţinerea vie şi activă a acesteia, îndemnându-i pe preoţii diecezei pe care o păstoreşte să-şi îndrepte privirea spre prima comunitate apostolică, care a cunoscut momente de izolare, de teamă şi incertitudine dar şi bucuria şi surprinderea de a-l vedea pe Domnul care a stat din nou în mijlocul lor.

«Astăzi ca ieri, simţim că "bucuria şi speranţa, tristeţea şi angoasa oamenilor de azi, mai ales ale săracilor şi ale tuturor celor care suferă, sunt şi bucuria şi speranţa, tristeţea şi angoasa ucenicilor lui Cristos şi nu există nimic cu adevărat omenesc care să nu aibă ecou în inimile lor" (Gaudium et spes, 1). Cât de bine ştim toate acestea! Cu toţii am ascultat numerele şi procentele care ne-au asaltat zi de zi; am atins cu mâna suferinţa oamenilor.
Veştile care soseau nu erau îndepărtate: aveau nume, chipuri, istorii de viaţă împărtăşite. În calitate de comunitate preoţească nu am fost străini de această realitate şi nu am privit-o de la fereastră.»
Referindu-se la numeroasele suferinţe cauzate de pandemie, pontiful a evidenţiat participarea clerului la trăirile pline de angoase ale credincioşilor, scriind: «Am suferit pierderea bruscă a unor rude, vecini, prieteni, enoriaşi, duhovnici, puncte de referinţă ale credinţei noastre. Am văzut chipurile neconsolate ale celor care nu au reuşit să stea aproape şi să-şi ia rămas bun de la cei dragi, în ceasurile din urmă ale vieţii lor. Am văzut suferinţa şi neputinţa lucrătorilor din domeniul sanitar care, epuizaţi, se consumau în zile nesfârşite de muncă, absorbiţi de satisfacerea a numeroase îndatoriri. Cu toţii am simţit nesiguranţa şi frica lucrătorilor şi a voluntarilor care s-au expus zilnic pentru ca serviciile esenţiale să fie asigurate; şi, de asemenea, pentru a însoţi şi a avea grijă de cei care, din cauza excluziunii şi a vulnerabilităţii lor, au suferit şi mai mult consecinţele acestei pandemii. Am ascultat şi am văzut dificultăţile şi inconvenientele confinării sociale: singurătatea şi izolarea, în special a persoanelor în vârstă; anxietatea, angoasa şi sentimentul de a fi neprotejaţi în privinţa incertitudinii locurilor de muncă şi a locuinţei; violenţa şi degradarea în privinţa relaţiilor. Frica ancestrală de contagiere a revenit pentru a lovi cu forţă. De asemenea, am împărtăşit îngrijorările profunde ale multor familii care nu ştiu ce vor pune în farfurii săptămâna următoare. Am experimentat propria noastră vulnerabilitate şi neputinţă. După cum vasele olarului sunt încercate în cuptor, tot astfel am fost şi noi încercaţi (cf. Înţ 27,5).
Înmărmuriţi de tot ce s-a întâmplat, am simţit în mod amplificat precaritatea vieţii noastre şi a angajamentelor apostolice. Imprevizibilitatea situaţiei a evidenţiat incapacitatea noastră de a convieţui şi de a ne confrunta cu necunoscutul, cu ceea ce nu putem guverna sau controla şi, ca toţi ceilalţi, ne-am simţit confuzi, înfricoşaţi, lipsiţi de apărare. Trăim, de asemenea, acea mânie sănătoasă şi necesară, care ne face să nu rămânem inactivi în faţa nedreptăţilor şi ne aminteşte că am fost doriţi pentru Viaţă.»
Referindu-se la complexitatea situaţiilor de înfruntat, pontiful evidenţiază că abordarea lor "nu tolerează reţete sau răspunsuri ca de manual" şi necesită mai mult decât "simple îndemnuri sau discursuri edificatoare". «Ştim»  –  scrie pontiful – «că în astfel de circumstanţe nu este uşor de găsit calea de urmat şi nu vor lipsi vocile care vor spune tot ce s-ar fi putut face în faţa acestei realităţi necunoscute. Modalităţile noastre obişnuite de a relaţiona, de a organiza, de a celebra, de a ne ruga, de a convoca şi chiar de a înfrunta conflicte au fost modificate şi puse sub semnul întrebării de o prezenţă invizibilă care ne-a transformat viaţa de zi cu zi în adversitate. Nu este doar o chestiune individuală, familială, a unui anumit grup social sau a unei ţări.
Caracteristicile virusului fac să dispară forme de gândire cu care obişnuiam să împărţim sau să clasificăm realitatea. Pandemia nu cunoaşte adjective, nu are graniţe şi nimeni nu poate gândi că va reuşi de unul singur. Cu toţii suntem afectaţi şi implicaţi.»

Explicând că momentele de încercare pun sub semnul întrebării capacitatea de discernământ, în scrisoarea adresată preoţilor Diecezei de Roma, papa Francisc a enumerat câteva ispitiri tipice acestei perioade, începând cu dorinţa asumării sincere a gravităţii situaţiei, încercând însă rezolvarea acesteia doar prin activităţi înlocuitoare sau paliative, în aşteptarea ca totul să revină la normal.

Atrăgând atenţia asupra pericolului de a cădea într-o atmosferă de dezordine şi confuzie care ar putea împiedica comunităţile să promoveze viaţa cea nouă pe care Domnul cel Înviat vrea să ne-o dea, pontiful a evidenţiat: «Dragi fraţi, în calitate de comunitate sacerdotală, suntem chemaţi să vestim şi să profeţim viitorul, ca sentinele care anunţă ivirea zorilor (cf. Is 21,11): sau va fi ceva nou, sau va fi mult, cu mult mai rău decât de obicei. Învierea nu este doar un eveniment istoric din trecut, de comemorat şi de celebrat; este mai mult, cu mult mai mult: este vestirea mântuirii unui timp nou, care răsună şi care se manifestă deja astăzi: "Chiar acum încolţeşte şi nu vă daţi seama" (Is 43,19). Este viitorul pe care Domnul ne cheamă să-l edificăm».
La finalul scrisorii, papa Francisc îi îndeamnă pe preoţii Diecezei de Roma să se lase din nou surprinşi de Cel Înviat: «El să ne înveţe să însoţim, să vindecăm şi să legăm rănile poporului nostru "nu cu frică, ci cu curajul şi generozitatea evanghelică a înmulţirii pâinilor (cf Mt 14,15-21); cu curajul, grija şi responsabilitatea samariteanului (cf. Lc 10, 33-35); cu bucuria şi simţul serbării  avute de păstor pentru oaia regăsită (cf. Lc 15, 4-6); cu îmbrăţişarea împăciuitoare a tatălui care cunoaşte iertarea (cf. Lc 15, 20); cu evlavia, delicateţea şi bunătatea Mariei din Betania (cf. Ioan 12: 1-3); cu blândeţea, răbdarea şi inteligenţa discipolilor misionari ai Domnului (cf. Mt 10,16-23)».


30 mai 2020, 16:33