Audiență generală inedită. Papa Francisc: mă rog pentru cei afectați de virus

Cetatea Vaticanului – A. Dancă
11 martie 2020 – Vatican News. Fără romani și pelerini în față, fără tradiționala baie de mulțime, fără așteptatele strângeri de mână ale credincioșilor și bolnavilor, dar mai ales, fără zâmbetul pe față. Vremuri diferite și îngrijorări serioase, miercuri, 11 martie 2020, în Cetatea Vaticanului, la audiența generală a papei Francisc.

În urma măsurilor adoptate de autoritățile sanitare, italiene și vaticane, pentru a combate răspândirea epidemiei de Coronavirus, Piața și Bazilica San Pietro au fost închise publicului, dar nu a fost închisă la preocupările lumii inima papei Francisc, care a fost constrâns, practic, să meargă din nou ”în colivia” apartamentului pontifical, după cum spunea el însuși duminica trecută la «Angelus», și să transmită cateheza audienței generale prin intermediul televiziunii.

Este și aceasta o formă, neplăcută pentru papa și pentru mulți, dar potrivită cu circumstanțele date, de a arăta încă o dată că ”bucuria și speranța, tristețea și angoasa oamenilor de azi, mai ales ale săracilor și ale tuturor celor care suferă, sunt bucuria și speranța, tristețea și angoasa ucenicilor lui Cristos și nu există nimic cu adevărat omenesc care să nu aibă ecou în inimile lor” (cf. Conciliul Ecumenic Vatican II, constituția pastorală Gaudium et spes, nr. 1).

Cum ar putea să fie altfel, de vreme ce o țară de peste 60 de milioane de locuitori, cum este Italia, a fost declarată ”zonă roșie” cu restricții de carantină pe un teritoriu cu puțin mai mare decât al României, unde chiar în aceste ore zeci de mii de români se întorc acasă resemnați și îngândurați, cu copii în creștere și bagaje făcute în cea mai mare grabă. Cum ar putea să fie altfel când Franța ar putea să declare ”zonă roșie” tot nordul țării, când Spania aplică măsuri de ”zonă roșie” în regiunea mitropolitană a frumoasei sale capitale.

Papa Francisc este conștient de aceste dificultăți neașteptate, iar la salutul final, primul său gând s-a îndreptat spre ”toți bolnavii care sunt [infectați] cu virus și care suferă boala, și spre numeroșii bolnavi care suferă din cauza nesiguranței cu privire la propriile boli. Mulțumesc din inimă personalului spitalicesc, medicilor, asistenților și asistentelor sanitari, voluntarilor care în aceste momente atât de grele sunt alături de persoanele care suferă. Mulțumesc tuturor creștinilor, tuturor bărbaților și femeilor de bună voință care se roagă în aceste momente, cu toții uniți, oricare ar fi tradiția religioasă căreia îi aparțin. Le mulțumesc din inimă pentru acest efort”.

Dar privirea Sfântului Părinte a trecut de frontierele ”zonelor roșii” pentru a se opri asupra unei tragedii de la porțile Europei. ”Nu aș vrea ca această durere, această epidemie atât de puternică”, a afirmat, ”să ne facă să uităm de sărmanii sirieni, care sunt în suferință la limita dintre Grecia și Turcia: un popor care suferă de ani de zile. Trebuie să fugă din fața războiului, a foamei, a bolilor. Să nu uităm de acești frați și surori, de atâția copii, care acolo sunt în suferință”.

Salutând, apoi, ”frații și surorile de limba italiană”, papa i-a încurajat ”să înfrunte orice situație, chiar și cea mai grea, cu tărie sufletească, responsabilitate și speranță”. Pontiful a mulțumit, apoi, pentru meditațiile de la Calea Crucii de la Colosseum din acest an, care au fost pregătite de deținuții închisorii ”Due Palazzi” din Padova, subliniind ”profunzimea meditațiilor”. În fine, la salutul adresat tinerilor, celor în vârstă, bolnavilor și soților recent căsătoriți, papa i-a îndemnat să ”trăiască acest timp de post cu privirea îndreptată asupra lui Isus, care a suferit și a înviat, primind Spiritul său de consolare și blândețe”.

Vă oferim mai departe în traducerea noastră de lucru cateheza papei Francisc de la audiența generală de miercuri, 11 martie 2020, rostită din biroul apartamentului pontifical, în Palatul Apostolic:

«Dragi frați și surori, bună ziua!

La audiența de astăzi continuăm să medităm luminoasa cale a Fericirii pe care Domnul ne-a oferit-o în Beatitudinile Evangheliei și ajungem la cea de-a patra: ”Fericiți cei cărora le este foame și sete de dreptate, pentru că ei vor fi săturați” (Matei 5,6).

Am întâlnit deja sărăcia în duh și plânsul; acum ne confruntăm cu o nouă formă de slăbiciune, cea legată de foame și de sete. Foamea și setea sunt necesități primare, privesc supraviețuirea. Trebuie să subliniem acest fapt: aici nu e vorba de o dorință generică, ci de o exigență vitală și zilnică, precum hrana.

Dar ce înseamnă a-ți fi foame și sete de dreptate? Nu vorbim, desigur, de cei care vor răzbunare, dimpotrivă, la Fericirea precedentă am vorbit de blândețe. Cu siguranță, nedreptățile rănesc omenirea; societatea umană are o nevoie stringentă de echitate, de adevăr și de dreptate socială; să ne amintim că răul îndurat de femeile și de bărbații din lumea întreagă ajunge la inima lui Dumnezeu Tatăl. Care tată nu ar suferi pentru durerea fiilor săi?

Scripturile vorbesc de durerea săracilor și a celor asupriți, durere pe care Dumnezeu o cunoaște și o împărtășește. Pentru că El a auzit strigătul de asuprire ridicat de fiii lui Israel, după cum relatează cartea Exodului (cf. 3,7-10), Dumnezeu a coborât să elibereze poporul său. Dar foamea și setea de dreptate de care vorbește Domnul sunt chiar mai adânci decât nevoia legitimă de dreptate omenească pe care orice om o poartă în inima sa.

În aceeași ”Predică de pe munte”, un pic mai departe, Isus vorbește de o dreptate mai mare decât dreptul uman sau decât desăvârșirea personală, spunând: ”Dacă dreptatea voastră nu o va întrece cu mult pe cea a cărturarilor și a fariseilor, nu veți intra în împărăția cerurilor” (Matei 5,20). Aceasta este dreptatea care vine de la Dumnezeu (cf. 1 cor 1,30).

În Scripturi găsim exprimată o sete mai profundă decât cea trupească, o sete care este o dorință pusă la rădăcina ființei noastre. Un Psalm spune: ”Dumnezeule, tu ești Dumnezeul meu, pe tine te caut dis-de-dimineață. Sufletul meu e însetat de tine, pe tine te dorește trupul meu, ca un pământ pustiu, uscat și fără apă” (Psalmul 63/62,2). Părinții Bisericii vorbesc de această neliniște roditoare care sălășluiește în inima omului. Sfântul Augustin spune: ”Ne-ai făcut pentru tine, Doamne, și inima noastră nu-și găsește pacea până când nu se odihnește în tine”. Există o sete lăuntrică, o foame lăuntrică, o neliniște.

În toate inimile, chiar și în persoana cea mai coruptă și îndepărtată de bine, se ascunde un dor de lumină, chiar dacă se află sub molozul de înșelăciuni și erori, dar există întotdeauna setea de adevăr și de bine, care este setea lui Dumnezeu. Duhul Sfânt este cel care trezește această sete: El este apa cea vie care a format țărâna noastră, El este suflul creator care i-a dat viață. De aceea, Biserica este mandatată să vestească tuturor Cuvântul lui Dumnezeu, impregnat de Duhul Sfânt. Pentru că Evanghelia lui Isus Cristos este mai mare decât dreptatea care poate fi dată inimii umanității, care are o nevoie vitală de aceasta, chiar dacă nu-și dă seama.

De exemplu, când un bărbat sau o femeie se căsătoresc ei au intenția de a face ceva mare și frumos și dacă păstrează vie această sete vor găsi întotdeauna calea pentru a merge înainte, în mijlocul problemelor, cu ajutorul harului. Chiar și cei tineri cunosc această foame și nu trebuie să o piardă! E necesar a ocroti și a alimenta în inima copiilor acea dorință de iubire, blândețe, primire pe care o exprimă în elanurile lor sincere și luminoase. Orice persoană este chemată să redescopere ceea ce contează cu adevărat, de ce are cu adevărat nevoie, ce anume te face să trăiești bine și, în același timp, ce este secundar și la ce se poate renunța în toată liniștea.

Isus vestește în această Beatitudine – foamea și setea de dreptate – că există o sete care nu va rămâne nepotolită; o sete care, dacă este urmată, va ajunge întotdeauna la bun sfârșit, pentru că este conformă cu inima însăși a lui Dumnezeu, cu Duhul său Sfânt care este iubire, și chiar cu sămânța pe care Duhul Sfânt a semănat-o în inimile noastre. Domnul să ne dăruiască harul acesta: să avem această sete de dreptate, care este chiar dorința arzătoare de a o găsi, de a-l vedea pe Dumnezeu și de a face bine celorlalți».