Gestul de neuitat al bunicii de la Iași, la predica papei Francisc la ”Sf. Marta”

Cetatea Vaticanului – A. Dancă
30 septembrie 2019 – Vatican News. «Aşa spune Domnul Sabaot: "Vor sta din nou bătrâni şi bătrâne în pieţele din Ierusalim, fiecare cu bastonul său în mână, pentru multe zile. Pieţele cetăţii se vor umple de băieţi şi fete care se vor juca în pieţele sale"». La omilia Sfintei Liturghii de luni, 30 septembrie a.c., papa Francisc a pus accentul pe aceste cuvinte din cartea profetului Zaharia (8,4-5) și a scos în evidență iubirea lui Dumnezeu față de poporul său, o iubire care nu cunoaște rebut și este mare ca un foc care face mai umană o comunitate.

Cu toate că poporul despre care vorbește profetul din vechime l-a trădat pe Dumnezeu și a uitat de El, iubirea lui Dumnezeu nu încetează să ardă și să se arate. ”Aşa spune Domnul Sabaot”, amintește profetul, ”am o gelozie mare pentru Sion şi sunt gelos pentru el cu mânie mare". Datorită iubirii lui Dumnezeu, Ierusalimul va reveni la viață iar Dumnezeu va fi prezent în mijlocul poporului. Profetul amintește semnele prezenței lui Dumnezeu – belșug de viață și o mare mulțime de copii și de oameni în vârstă care vor însufleți drumurile și piețele cetății. Sunt semne, a remarcat papa la omilie, care fac o comunitate, o familie, ”mai umane”.
Papa Francisc: «Semnul vieții, semnul respectului față de viață, al iubirii față de viață, semnul de a face să crească viața, este semnul prezenței lui Dumnezeu în comunitățile noastre, este semnul prezenței lui Dumnezeu care face un popor să se maturizeze, când există și oameni înaintați în vârstă. E frumos acest cuvânt: "Vor sta din nou bătrâni şi bătrâne în pieţele din Ierusalim, fiecare cu bastonul său în mână, pentru multe zile”. Este un semnal. Dar și mulți copii: profetul folosește o expresie frumoasă: ”vor furnica”. Foarte mulți! Belșugul bătrâneții și al copilăriei. Acest fapt este un semnal, când un popor are grijă de bătrâni și de copii, îi are ca o comoară, acesta este semnalul prezenței lui Dumnezeu, este promisiunea unui viitor.»

”E adevărat”, a spus mai departe papa Francisc, că în timpurile noastre s-ar putea spune că ”tinerețea se poate cumpăra”: există numeroase firme care prezintă oferte de chirurgie plastică și lifting, dar în cele din urmă sfârșesc toate în ”ridicol”.

Când nu mai există un schimb autentic între cei în vârstă și cei tineri, e semn că civilizația noastră a devenit civilizația rebutului, o ”ruină” care ne face să ”trimitem la expeditor” copiii care vin la viață sau ne face să adoptăm drept criteriu închiderea în aziluri a celor în vârstă pentru că ”nu produc”, ”pentru că împiedică viața normală”. ”Atunci când sunt neglijați copiii și bătrânii” se ajunge în efectele societăților moderne în care tradițiile nu sunt înțelese și se intră în așa numita ”iarnă demografică”.
Papa Francisc: «Când o țară îmbătrânește și nu sunt copii, când nu vezi cărucioarele copiilor pe stradă, nu vezi femei însărcinate... ”Un copil? Mai bine nu”. Când citești că într-o țară sunt mai mulți pensionari decât muncitori... E tragic! Cât de multe țări încep astăzi să trăiască această iarnă demografică! Iar atunci când bătrânii sunt neglijați, se pierde – să o spunem fără rușine – tradiția, tradiția care nu este un muzeu de lucruri vechi, este garanția viitorului, este limfa rădăcinilor care face să crească pomul și să facă flori și roade. Este o societate sterilă pentru ambele părți și se sfârșește rău.»

Care este, așadar, inima mesajului care vine de la Dumnezeu? Este ceea ce papa numește ”cultura speranței”, o cultură reprezentată, întocmai, de bătrâni și de tineri. Ei sunt certitudinea supraviețuirii ”unei țări, a unei patrii, a Bisericii”. Finalul omiliei trimite cu gândul la numeroase călătorii apostolice în care papa Francisc admiră și ține minte gestul părinților care își ridică în brațe copiii pentru a fi binecuvântați, un gest care seamănă cu cei care își arată adevăratele ”bijuterii”. Din nou, papa a făcut referință la ceea ce a văzut la Iași. 
Papa Francisc: «Nu uit niciodată bătrânica aceea din Piața centrală a Iașului, în România, când m-a privit o bunică, având capul acoperit ca bunicile românce, m-a privit, avea nepotul în brațe și mi l-a arătat, ca și cum ar spune: ”Aceasta este victoria mea, acesta este triumful meu!”. Imaginea aceea, care a făcut înconjurul lumii, ne spune mai multe decât această predică. Drept care, iubirea lui Dumnezeu înseamnă întotdeauna a semăna iubire și a face să crească poporul. Nu cultura rebutului. Îmi vine să spun, scuzați-mă, vouă, parohilor, când seara vă faceți examenul de conștiință, întrebați-vă și cu privire la acest lucru: cum m-am purtat astăzi cu copiii și cu bătrânii? Ne va ajuta.»