Cerca

Vatican News
Pope Francis Vineri, 5 aprilie 2019, papa Francisc a ascultat cea de-a patra predică de Postul Mare din Cetatea Vaticanului.  (ANSA)

”Domnului Dumnezeului tău să te închini!”: a patra predică de Postul Mare în Cetatea Vaticanului

Porunca ”Domnului Dumnezeului tău să te închini!” a fost în centrul celei de-a patra predici de Postul Mare prezentată vineri, 5 aprilie 2019, în capela ”Redemptoris Mater” din Palatul Apostolic de predicatorul Casei Pontificale, preotul franciscan capucin Raniero Cantalamessa, în prezența papei Francisc.

Cetatea Vaticanului – A. Dancă
5 aprilie 2019 – Vatican News
. E adevărat că pentru noi, creștinii, Dumnezeu, mai înainte de a fi putere nemărginită, este iubire nemărginită, dar acest lucru nu trebuie să ne facă să uităm că trebuie să ne închinăm Lui: a spus predicatorul Casei Pontificale, preotul franciscan capucin Raniero Cantalamessa, la cea de-a patra predică de Postul Mare prezentată vineri, 5 aprilie 2019, în capela ”Redemptoris Mater” din Palatul Apostolic, în prezența papei Francisc și a mai multor reprezentanți ai departamentelor din Curia Romană. Tema predicii a fost porunca ”Domnului Dumnezeului tău să te închini!”.

La întrebarea femeii samaritene: ”Părinții noștri s-au închinat pe muntele acesta, iar voi spuneți că la Ierusalim este locul în care trebuie să te închini” (In 4, 20), Isus îi răspunde: ”Femeie, crede-mă că a venit ceasul când nu îl veți adora pe Tatăl nici pe muntele acesta, nici la Ierusalim. Voi adorați ceea ce nu cunoașteți. Noi adorăm ceea ce cunoaștem, pentru că mântuirea vine de la iudei. Însă vine ceasul – și chiar acum este – când adevărații adoratori îl vor adora pe Tatăl în duh și adevăr, căci și Tatăl astfel de adoratori își caută. Dumnezeu este duh și cei care îl adoră, în duh și adevăr trebuie să-l adore” (vv. 21-24).

Noul Testament, a reluat predicatorul, a ridicat cuvântul adorație sau închinare la această demnitate pe care mai înainte nu o avea. În Vechiul Testament, în afară de Dumnezeu, închinarea era îndreptată în unele cazuri chiar și spre un înger (cf. Num 22,31) sau un rege (1 Sam 24,9); dimpotrivă, în Noul Testament, de fiecare dată când e vorba de a adora pe unul în afară de Dumnezeu și de persoana lui Cristos, chiar dacă ar fi fost vorba de un înger, reacția imediată este: ”Nu fă așa ceva! Pe Dumnezeu singur trebuie să-l adori!” (cf. Ap 19,10; 22,9; Fap 10, 25-26; 14,13). Este o reacție de împotrivire ca în fața unui pericol de moarte. Este ceea ce Isus, în pustiu, îi aduce aminte cu tărie ispititorului care îi cerea să i se închine: ”Scris este: Pe Domnul Dumnezeul tău îl vei adora și numai lui îi vei sluji!” (Mt 4,10).

La rândul său, Biserica a receptat această învățătură făcând din adorație gestul prin excelență al cultului adus lui Dumnezeu (”latria”), care se deosebește de venerația adusă Sfinților (”dulia”) și de cel adus Sfintei Fecioare (”hyperdulia”). Adorația este, așadar, singurul gest religios pe care nu-l putem oferi niciunei alte realități, în întregul univers, nici chiar Maicii Domnului, ci numai lui Dumnezeu.

La început, adorația (proskunesis) arăta gestul material de a se pleca cu fața la pământ în fața cuiva ca semn de respect și supunere. În acest sens plastic, cuvântul este folosit încă în Evanghelii și în Apocalips, unde persoana în fața căreia se face plecăciunea, pe pământ, este Isus Cristos și, în liturghia cerească, Mielul jertfit sau Cel Atotputernic. Numai în dialogul cu femeia samariteană și în prima Scrisoare către Corinteni (14,25), cuvântul apare liber, de acum, de semnificația sa exterioară și arată o dispoziție interioară a sufletului față de Dumnezeu. Aceasta va fi din ce în ce mai mult semnificația obișnuită a cuvântului adorație și în acest sens, în Crez, spunem despre Duhul Sfânt că este ”adorat și preamărit” împreună cu Tatăl și cu Fiul.

Cum exprimăm de o manieră vizibilă atitudinea interioară a adorației? De obicei, a continuat predicatorul, se preferă gestul punerii în genunchi, genuflexiunea. Și gestul acesta din urmă este rezervat exclusiv divinității. Putem să stăm în genunchi în fața unei imagini a Fecioarei Maria, dar nu facem genuflexiunea în fața ei așa cum o facem, în schimb, în fața Preasfântului Sacrament sau a Crucifixului. Altă formă de exprimare a adorației, mai puternică decât orice cuvânt, este tăcerea, care spune de la sine că realitatea este cu mult peste orice cuvânt.

Adorația, așadar, cere să ne plecăm și să tăcem. Dar este potrivit gestul acesta cu demnitatea omului? Nu îl înjosește, afectând demnitatea lui? Mai mult, este cu adevărat vrednic, gestul acesta, de Dumnezeu? Ce fel de Dumnezeu este dacă are nevoie ca făpturile sale să se plece la pământ înaintea lui și să tacă? Dumnezeu este oare ca unul din suveranii orientali care au inventat pentru sine adorația?

Pr. Cantalamessa: «Este inutil să negăm faptul că adorația comportă pentru creaturi și un aspect de înjosire radicală, un mod de a se face mici, de a se preda și a se supune.  Adorația comportă întotdeauna un aspect de sacrificiu, de a jertfi ceva. Chiar în acest fel ea dovedește că Dumnezeu este Dumnezeu și că nimic și nimeni nu are dreptul să existe înaintea lui decât datorită lui. Prin adorație se jertfește și se sacrifică EU-l propriu, mărirea proprie, propria autosuficiență. Dar această slavă este falsă și fără consistență, iar pentru om este o adevărată eliberare atunci când renunță la ea».

Adorând, se eliberează adevărul care era prizonier al nedreptății. Se devine autentici în sensul cel mai profund al cuvântului. În adorație se anticipează deja reîntoarcerea tuturor lucrurilor la Dumnezeu. Ne abandonăm la sensul și fluxul ființei. După cum apa își găsește pacea curgând spre mare, iar pasărea își află bucuria în a urma cursul vântului, tot la fel se simte adoratorul în adorație. De aceea, a-l adora pe Dumnezeu nu este atât o obligație, o datorie, cât mai mult un privilegiu, mai mult o necesitate. Omul are nevoie de ceva maiestuos de iubit și de adorat. Este făcut pentru aceasta!

Pr. Cantalamessa: «Nu Dumnezeu, așadar, este cel care are nevoie să fie adorat, ci omul are nevoie să adore. O prefață a Sfintei Liturghii spune: ”Cu umilință recunoaștem că tu nu ai nevoie de preamărirea noastră, dar credem că este un mare dar al tău să-ți arătăm recunoștință. Lauda pe care ți-o aducem, deși nu adaugă nimic maiestății tale nemărginite, ne obține nouă harul mântuirii” (Prefața Comună a IV-a, Liturghierul Roman, p. 594). (...) Adorația trebuie să fie, însă, liberă. Ceea ce face ca adorația să fie demnă de Dumnezeu și, totodată, demnă de om este libertatea, înțeleasă, aceasta, nu doar în mod negativ ca absență a constrângerii, dar și pozitiv ca elan plin de bucurie, dar spontan al creaturii care își exprimă astfel bucuria de a nu fi ea însăși Dumnezeu, pentru a putea avea deasupra sa un Dumnezeu de adorat, de admirat și de celebrat!»

Frumusețea adorației, pe care creștinii o pot gusta atât de frecvent în fața Preasfântului Sacrament, pregătește astfel sufletele pentru Adorarea Sfintei Cruci din Vinerea Sfântă, când Biserica întreagă își îndreaptă privirea spre izvorul mântuirii și cântă cu gratitudine și speranță: ”Iată lemnul crucii pe care a atârnat Cristos, mântuirea lumii! Veniți să ne închinăm!”

05 aprilie 2019, 12:10