Cerca

Vatican News
2019.04.01 Esortazione apostolica Christus Vivit Papa Francisc: Exortaţia apostolică dedicată tinerilor "Christus vivit" 

Papa Francisc. "Christus vivit"- exortaţia apostolică dedicată tinerilor (sinteză)

«Cristos este viu. El este speranţa noastră şi tinereţea cea mai frumoasă din această lume. Tot ceea ce atinge El întinereşte, devine nou şi se umple de viaţă. De aceea, primele cuvinte pe care vreau să le adresez fiecărui tânăr creştin sunt: El este viu şi vrea ca tu să trăieşti!»

Cetatea Vaticanului – A. Mărtinaş

2 aprilie 2019 – Vatican News. Astfel începe Exortaţia apostolică postsinodală "Christus vivit" a papei Francisc, semnată luni, 25 martie, în Sfânta Casă de la Loreto, adresată "tinerilor şi întregului popor al lui Dumnezeu". În document, alcătuit din nouă capitole împărţite în 299 de paragrafe, papa Francisc mărturiseşte că s-a lăsat inspirat de bogăţia de reflecţii şi  dialoguri din cadrul Sinodului episcopilor dedicat tinerilor, desfăşurat în Vatican, în octombrie 2018.

Capitolul întâi: «Ce spune Cuvântul lui Dumnezeu despre tineri?»

Papa Francisc aminteşte că «într-o epocă în care tinerii contau puţin, unele texte arată că Dumnezeu priveşte cu alţi ochi» (6) şi prezintă pe scurt figuri din Vechiul Testament: Iosif, Ghedeon (7), Samuel (8), regele David (9), Solomon şi Ieremia (10), fetiţa pe nume Naaman şi tânăra Rut (11). Se trece apoi la Noul Testament. Papa aminteşte că «Isus, cel veşnic tânăr, vrea să ne dăruiască o inimă mereu tânără» (13) şi adaugă: «Observăm că lui Isus nu-i plăcea faptul că adulţii îi priveau cu dispreţ pe cei mai tineri sau îi ţineau în slujba lor în mod despotic. Dimpotrivă, cerea: "Cel mai mare dintre voi să devină ca cel mai tânăr» (Lc 22,26) Pentru El, vârsta nu stabilea privilegii şi faptul că cineva avea mai puţini ani nu însemna că valora mai puţin. Papa Francisc afirmă: «Nu trebuie să ne pară rău că ne consumăm tinereţea fiind buni, deschizându-ne inima Domnului, trăind într-un mod diferit» (17).

Capitolul al doilea: «Isus Cristos mereu tânăr»

Papa abordează tema anilor tinereţii lui Isus şi aminteşte fragmentul evanghelic care îl descrie pe Nazarinean «în plină adolescenţă, când s-a întors cu părinţii săi la Nazaret, după ce l-au pierdut şi l-au regăsit în Templu» (26). Nu trebuie să credem că «Isus era un adolescent solitar sau un tânăr care se gândea la El însuşi. Relaţia sa cu lumea era cea a unui adolescent care îşi trăia viaţa în comuniune cu o familie pe deplin integrată în aşezarea în care locuia», «nimeni nu-l considera un tânăr ciudat sau separat de alţii» (29). Aceste aspecte din viaţa lui Isus nu ar trebui să fie ignorate de pastoraţia tineretului, «pentru a nu crea proiecte care să-i izoleze pe tineri de familie şi de lume, sau să-i transforme într-o minoritate selecţionată şi protejată de orice infecţie.» În schimb, sunt necesare «proiecte care să-i întărească, să-i însoţească şi să-i proiecteze spre întâlnirea cu alţii, spre slujirea generoasă şi spre misiune» (30)

Isus «nu vă iluminează pe voi, tinerii, de departe sau din exterior, ci pornind de la însăşi tinereţea sa, pe care o împărtăşeşte cu voi» şi în El se pot recunoaşte multe aspecte specifice inimilor tinere (31). Alături de El «putem bea din adevăratul izvor care menţine vii visurile noastre, proiectele şi marile noastre idealuri şi care ne lansează în vestirea vieţii care merită să fie trăită» (32); «Domnul ne cheamă să aprindem stele în noaptea altor tineri» (33).

Papa Francisc vorbeşte despre tinereţea Bisericii şi scrie: «Să-i cerem Domnului să elibereze Biserica de cei care vor să o îmbătrânească, să o proptească în trecut, să o frâneze, să o facă imobilă. De asemenea, să cerem să o elibereze şi de o altă tentaţie: de a credere că este tânără  pentru că cedează la tot ceea ce îi oferă lumea; de a crede că se reînnoieşte pentru că-şi ascunde mesajul şi se confundă cu alţii. Nu. Este tânără când este ea însăşi, când primeşte forţa mereu nouă a Cuvântului lui Dumnezeu, a Euharistiei, a prezenţei lui Cristos şi a forţei Duhului său în fiecare zi» (35).

Este adevărat că «noi, membri ai Bisericii, nu trebuie să fim persoane ciudate», dar în acelaşi timp «trebuie să avem curajul de a fi diferiţi, de a le arăta altora visurile pe care această lume nu le oferă, de a da mărturie despre frumuseţea generozităţii, despre slujirea curăţiei, despre tărie, despre iertare şi despre fidelitatea faţă de propria vocaţie, despre rugăciune, despre lupta pentru dreptate şi binele comun, despre iubirea faţă de săraci şi prietenia socială» (36). Biserica nu poate fi tentată să-şi piardă entuziasmul şi să urmărească «false siguranţe lumeşti. Sunt tocmai tinerii cei care o pot ajuta să rămână tânără» (37).

Papa a revenit apoi asupra uneia dintre învăţăturile care-i sunt cele mai dragi şi, explicând că este necesar să prezentăm figura lui Isus «într-un mod cât mai atrăgător şi mai eficient», a spus: «De aceea este nevoie ca Biserica să nu fie prea concentrată asupra ei însăşi, ci să-l reflecte mai ales pe Isus Cristos. Aceasta presupune recunoaşterea cu umilinţă a faptului că unele lucruri concrete trebuie schimbate» (39).

În exortaţie se recunoaşte că există tineri care simt prezenţa Bisericii ca fiind «deranjantă şi chiar iritantă». Această atitudine îşi adânceşte rădăcinile «şi în motivaţii serioase şi respectabile: scandalurile sexuale şi economice; nepregătirea unor preoţi care nu sunt în măsură să intercepteze în mod adecvat sensibilitatea tinerilor… ,rolul pasiv acordat tinerilor în interiorul comunităţii creştine, efortul Bisericii de a motiva propriile poziţii doctrinale şi etice în faţa societăţii» (40).

Unii tineri cer «o Biserică care să asculte mai mult, care să nu condamne continuu lumea. Nu vor să vadă o Biserică tăcută şi timidă, dar nici într-un etern război pentru două sau trei teme care o obsedează. Pentru a fi credibilă în ochii tinerilor, are uneori nevoie să recupereze umilinţa şi să asculte pur şi simplu, recunoscând în ceea ce spun alţii o lumină care poate ajuta la a mai bună descoperire a Evangheliei» (41). De exemplu, o Biserică prea temătoare poate fi neîncetat critică «faţă de toate discursurile privind apărarea drepturilor femeilor, evidenţiind constant riscurile şi posibilele erori ale unor astfel de revendicări», în vreme ce o Biserică «vie poate reacţiona demonstrând interes faţă de revendicările legitime ale femeilor», «chiar nefiind de acord cu ceea ce propun unele grupuri feministe» (42).

Papa Francisc o prezintă pe «Maria, tânăra din Nazaret» şi "da"-ul său ca pe răspunsul celei care «vrea să se implice şi să rişte, care vrea să parieze totul, fără altă garanţie în afară de certitudinea de a şti că este purtătoarea unei promisiuni. Vă întreb pe fiecare în parte: vă simţiţi purtători ai unei promisiuni?» (44). Pentru Maria «dificultăţile nu erau un motiv pentru a spune "nu"» şi astfel, punându-se în joc, a devenit «influencer al lui Dumnezeu». Inima Bisericii este plină şi de tineri sfinţi, papa amintindu-i pe: sfântul Sebastian, sfântul Francisc din Assisi, sfânta Ioana d'Arc, fericitul martir Andrei Phû Yên, sfânta Ecaterina Tekakwitha, sfântul Dominic Savia, sfânta Tereza a Pruncului Isus, fericitul Zeferin Namuncurá, fericitul Isidor Bakanja, fericitul Pier Giorgio Frassati, fericitul Marcel Callo, fericita Clara Badano.

Capitolul al treilea: «Voi sunteţi acum ai lui Dumnezeu» 

Nu ne putem limita la a spune că tinerii sunt viitorul lumii: ei sunt prezentul pe care-l îmbogăţesc prin contribuţia lor» (64). De aceea este necesar să-i ascultăm chiar dacă prevalează uneori tendinţa de a oferi răspunsuri confecţionate anterior şi reţete deja pregătite, fără a lăsa să iasă la iveală întrebările tinerilor în noutatea lor şi a le percepe provocarea (65).

«Noi adulţii riscăm să alcătuim în prezent o listă a dezastrelor, a defectelor tineretului din timpul nostru…  . Care ar fi rezultatul unui astfel de comportament? O distanţă tot mai mare» (66).  Cine este chemat să fie tată, păstor şi călăuză a tinerilor ar trebui să aibă capacitatea «de a individualiza parcursuri în care alţii văd doar ziduri, şi să ştie să recunoască posibilităţi acolo unde alţii văd doar pericole. Astfel este privirea lui Dumnezeu Tatăl, în măsură să valorizeze şi să alimenteze seminţele de bine semănate în inima tinerilor. Prin urmare, inima fiecărui tânăr trebuie să fie considerată "loc sfânt" (67). Papa Francisc îndeamnă de asemenea să nu se generalizeze, pentru că "există o pluralitate a lumii tineretului" (68).

Vorbind despre ceea ce se întâmplă tinerilor, Sfântul Părinte i-a amintit pe tinerii care trăiesc în contexte de război, pe tinerii exploataţi şi pe cei care cad victime răpirilor, criminalităţii organizate, traficului de persoane, sclaviei, exploatării sexuale, violenţelor sexuale (72). «Mulţi tineri sunt ideologizaţi, instrumentalizaţi şi transformaţi în carne de tun sau ca forţă de impact pentru a distruge, a intimida sau a-i ridiculiza pe alţii. Şi lucrul cel mai rău este că mulţi devin individualişti, duşmănoşi şi neîncrezători faţă de toţi, devenind astfel prada uşoară a unor propuneri dezumanizatoare şi a planurilor distructive elaborate de grupări politice sau puteri economice» (73).  «Sunt şi mai numeroşi cei care suferă forme de marginalizare  şi de excluziune socială din motive religioase, etnice sau economice. Papa Francisc a amintit situaţiile în care adolescente şi tinere rămân însărcinate şi sunt expuse plăgii avortului, a amintit pericolul răspândirii infecţiei, diferitele forme de dependenţă ( droguri, jocuri de noroc, pornografie) şi băieţii şi fetele străzii» (74), situaţii cu atât mai dificile şi mai dureroase pentru femei. «Nu putem fi o Biserică care nu plânge în faţa unor astfel de drame ale fiilor săi tineri. Nu trebuie să ne obişnuim vreodată cu această situaţie… Lucrul cel mai rău pe care-l putem face este să aplicăm reţeta spiritului lumesc care constă în anestezierea tinerilor cu alte ştiri, cu alte distracţii, cui alte banalităţi» (75) Papa îi îndeamnă pe tineri să înveţe să plângă pentru cei de-o vârstă cu ei care trăiesc în condiţii cu mult mai dificile (76).

Este adevărat, explică papa Francisc, că «cei puternici oferă unele ajutoare, însă deseori la preţ elevat. În multe ţări sărace ajutorul economic din partea unor ţări mai bogate şi a unor organisme internaţionale este de obicei condiţionat de acceptarea unor propuneri occidentale în materie de sexualitate, căsătorie, viaţă sau dreptate socială. Această colonizare ideologică este dăunătoare mai ales tinerilor» (78). Papa atrage atenţia şi asupra culturii contemporane care prezintă modelul juvenil al frumuseţii şi foloseşte trupuri tinere în domeniul publicităţii, explicând că această alegere «nu este un elogiu adus tinerilor. Înseamnă doar că adulţii vor să fure tinereţea pentru ei înşişi» (79).

Făcând referire la «dorinţe, suferinţe şi căutări», papa Francisc explică dificultatea de «a menţine un bun raport cu propriul corp şi de a trăi cu seninătate relaţiile afective într-o lume care accentuează exclusiv sexualitatea». Şi din acest motiv morala sexuală este deseori motiv de «neînţelegere şi de îndepărtare de Biserică» percepută ca «un spaţiu de judecată şi de condamnare», chiar dacă există tineri dornici să se confrunte în privinţa acestei teme (81). Referindu-se la progresele realizate în domeniul ştiinţei, al tehnologiilor biometrice şi al neuroştiinţelor, pontiful aminteşte că acestea «ar putea să ne facă să uităm că viaţa este un dar, că suntem fiinţe create şi limitate, că putem fi instrumentalizaţi cu uşurinţă de cei care deţin puterea tehnologică» (82).

Exortaţia se opreşte apoi asupra temei «mediului digital», care a creat «un nou mod de a comunica» şi care «poate facilita circulaţia informaţiilor independente». În multe ţări, web-ul şi reţelele de socializare au ajuns să fie «un spaţiu indispensabil pentru a ajunge la tineri şi a le trezi interesul» (87). Însă «este şi un spaţiu de solitudine, de manipulare, exploatare şi violenţă, până la a ajunge la cazul extrem definit "dark web". Mijloacele de comunicare digitale pot expune la riscul de dependenţă, de izolare şi de pierdere progresivă a contactului cu realitatea concretă… . Noi forme de violenţă se răspândesc prin intermediul reţelelor de socializare, de exemplu cyberbullismul; reţeaua web este un canal de răspândire a pornografiei şi de exploatare a persoanelor în scop sexual sau prin intermediul jocurilor de noroc» (88). Nu trebuie uitat că în lumea digitală «activează uriaşe interese economice» în măsură să creeze «mecanisme de manipulare a conştiinţelor şi a proceselor democratice». Există circuite închise care «facilitează răspândirea informaţiilor şi a ştirilor false, alimentând ura şi prejudecăţile… Reputaţia persoanelor este periclitată prin sumare procese on-line. Fenomenul priveşte de asemenea Biserica şi pe păstorii ei» (89). Într-un document pregătit de 300 de tineri din întreaga lume înainte de Sinod se afirmă că «relaţiile on-line pot deveni inumane» şi pătrunderea tot mai profundă în lumea digitală a favorizat un fel de "migraţiune digitală", adică o detaşare a familiei de la valorile culturale şi religioase care conduce multe persoane spre o lume a solitudinii» (90).

Papa continuă prezentând «migranţii ca pe o paradigmă a timpului nostru» şi aminteşte numeroşi tineri implicaţi în fenomenul migraţiilor. «Preocuparea Bisericii îi priveşte îndeosebi pe cei care fug de război, de violenţă, de persecuţie politică sau religioasă, de dezastre naturale cauzate inclusiv de schimbările climatice şi de sărăcia extremă» (91): sunt în căutarea unei oportunităţi, visează un viitor mai bun. Alţi migranţi «sunt atraşi de cultura occidentală, nutrind uneori aşteptări nerealiste care-i expun la grele dezamăgiri. Traficanţi fără scrupule, deseori legaţi de carteluri de droguri şi de arme, exploatează slăbiciunea migranţilor… ;trebuie semnalată îndeosebi vulnerabilitatea migranţilor minori neînsoţiţi… . În unele ţări de sosire fenomenele migrratorii suscită alarmă şi temeri, deseori alimentate în scopuri politice. Se răspândeşte astfel o mentalitate xenofobă, de închidere şi de orientare spre sine, faţă de care trebuie reacţionat cu decizie» (92). Deseori, tinerii migranţi experimentează şi o dezrădăcinare culturală şi religioasă (93). Papa Francisc «le cere tinerilor să nu cadă în reţeaua acelora care vor să-i pună împotriva altor tineri care sosesc în ţara lor, prezentându-i ca indivizi periculoşi» (94).

Papa vorbeşte şi despre abuzuri asupra minorilor, asumându-şi angajamentul Sinodului privind adoptarea unor măsuri riguroase de prevenire, exprimându-şi totodată gratitudinea «faţă de cei care au curajul de a denunţa răul suferit» (99), amintind că «graţie lui Dumnezeu» preoţii care s-au murdărit cu astfel de «crime oribile nu constituie majoritatea, aceasta fiind în schimb alcătuită din cei care duc mai departe un minister fidel şi generos». Le cere tinerilor să aibă curajul de a le aminti acelor preoţi care au luat-o pe un drum greşit angajamentul faţă de Dumnezeu şi faţă de poporul său (100).

Însă, abuzurile nu sunt singurul păcat al Bisericii. «Păcatele noaste sunt dinaintea ochilor tuturor; se reflectă fără milă în ridurile chipului milenar al Maicii noastre», însă Biserica nu apelează la nici un fel de chirurgie estetică, «nu-i este teamă să arate păcatele membrilor săi».  Să ne amintim însă că nu se abandonează o mamă când este rănită» (101). Cu ajutorul tinerilor, acest moment obscur «poate fi într-adevăr o oportunitate pentru o reformă de mare anvergură, pentru a se deschide spre noi Rusalii» (102).

Papa Francisc le aminteşte tinerilor că, în toate situaţiile întunecate şi dureroase,  «există o cale de ieşire». Aminteşte vestea cea bună adusă în dimineaţa Învierii şi aminteşte că – în ciuda faptului că lumea digitală poate expune la numeroase riscuri, există tineri care ştiu să fie creativi şi geniali în aceste medii. Asemenea slujitorului lui Dumnezeu Carlo Acutis, care «a ştiut să folosească noile tehnici de comunicare pentru a transmite Evanghelia (105), nu a căzut în capcană; el spunea: «Toţi se nasc ca fiind originale şi mulţi mor asemenea unor fotocopii». «Nu permite să ţi se întâmple aceasta» (106), atrage atenţia pontiful. «Nu îngădui să ţi se fure speranţa şi bucuria, să fii narcotizat pentru a fi folosit ca sclav al intereselor altora (107), ci caută destinaţia măreaţă a sfinţeniei. «A fi tineri nu înseamnă doar a căuta plăceri trecătoare şi succese superficiale. Pentru ca tinereţea să-şi îndeplinească finalitatea de-a lungul vieţii, trebuie să fie un timp de dăruire generoasă, de ofertă sinceră» (108). «Dacă eşti tânăr, dar te simţi slăbit, obosit şi dezamăgit, cere-i lui Isus să te reînnoiască» (109). Însă, fiind mereu conştient că «este foarte dificilă lupta împotriva capcanelor, a ispitirilor diavolului şi a lumii egoiste dacă suntem izolaţi» (110), fiind nevoie de o viaţă comunitară.

Capitolul al patrulea: «Marele anunţ pentru toţi tinerii»

Papa le vesteşte tuturor tinerilor trei mari adevăruri. Un «Dumnezeu care este iubire» şi, prin urmare, «Dumnezeu te iubeşte, să nu te îndoieşti vreodată de acest lucru» (112); apoi «să te arunci cu toată siguranţa în braţele Tatălui tău divin» (113). Papa afirmă că memoria Tatălui «nu este un "disc rigid" care înregistrează şi arhivează toate datele noastre; memoria sa este o inimă plină de compasiune, care se bucură să şteargă definitiv orice urmă de rău… . Pentru că te iubeşte. Încearcă să rămâi un moment în tăcere, lăsându-te iubit de El» (115). Iar iubirea sa «cunoaşte mai mult  ascensiunile decât căderile, mai curând reconcilierile decât interdicţiile, mai mult oportunităţile decât condamnările, mai ales viitorul şi nu trecutul» (116).

Al doilea adevăr este că «Cristos te salvează». «Nu uita vreodată că El te iartă şaptezeci de ori câte şapte. Se întoarce pentru a ne lua pe umeri de fiecare dată» (119). Isus ne Iubeşte şi ne mântuieşte pentru că «doar cel care este iubit poate fi mântuit. Doar cel care este îmbrăţişat poate fi transformat. Iubirea Domnului este mai mare decât toate contradicţiile noastre, decât toate fragilitatea şi meschinăria noastră» (120). Iar «iertarea şi mântuirea sa nu sunt ceva ce am cumpărat sau care trebuie cumpărat prin acţiunile şi eforturile noastre. El ne iartă şi ne eliberează gratuit» (121). Al treilea adevăr este că «El este viu!». «Este necesar să amintim acest lucru… pentru că riscăm să-l considerăm pe Isus Cristos doar ca pe un bun exemplul din trecut, ca pe o amintire despre cineva care ne-a salvat acum două mii de ani. Aceasta nu ne-ar ajuta cu nimic, ne-ar lăsa aşa cum am fost, nu ne-ar elibera» (124). Dacă «El este viu, aceasta este o garanţie că binele poate să-şi facă drum în viaţa noastră… . Atunci putem înceta să ne plângem şi putem să privim înainte, deoarece cu El se poate privi mereu înainte» (127).

În aceste adevăruri apare Tatăl şi apare Isus. Şi, acolo unde sunt prezenţi ei este prezent şi Duhul Sfânt. «Invocă-l în fiecare zi pe Duhul Sfânt … . Nu pierzi nimic şi El îţi poate schimba viaţa, poate să ţi-o ilumineze şi să-ţi înfăţişeze un traseu mai bun. Nu te mutilează, nu-ţi ia nimic, dimpotrivă te ajută să găseşti într-un mod mai bun ceea ce îţi este de trebuinţă» (131).

Capitolul al cincilea: «Căi pentru tineret»

«Iubirea lui Dumnezeu şi relaţia noastră cu Cristos cel viu nu ne împiedică să visăm, nu ne cer să ne restrângem orizonturile. Dimpotrivă, această iubire ne îmboldeşte, ne stimulează, ne proiectează spre o viaţă mai bună şi mai frumoasă. Cuvântul "nelinişte" însumează multe din aspiraţiile inimilor celor tineri» (138).

Gândindu-se la un tânăr, papa îl vede pe cel care ţine întotdeauna un picior înaintea celuilalt, gata de plecare, gata de declanşare, mereu orient înainte (139). Tinereţea nu poate rămâne un «timp suspendat», pentru că «este vârsta alegerilor» în mediu profesional, social, politic şi în privinţa alegerii unui partener sau a primilor fii.  Angoasa «poate deveni un mare duşman când ne face să renunţăm pentru că descoperim că rezultatele nu sunt imediate. Visurile cele mai frumoase se cuceresc cu speranţă, răbdare şi efort, renunţând la grabă. În acelaşi timp, nu trebuie să ne blocăm din cauza nesiguranţelor, nu trebuie să ne fie teamă să riscăm şi să comitem greşeli!» (142). Papa Francisc îi îndeamnă pe tineri să nu observe viaţa de la balcon, să nu petreacă viaţa în faţa unui ecran, să nu se reducă la a fi vehicule abandonate şi să nu privească la lume asemenea unor turişti: «Faceţi-vă auziţi! Striviţi temerile care vă paralizează… Trăiţi!» (143). Îi îndeamnă «să trăiască prezentul» bucurându-se cu gratitudine de orice mic dar al vieţii «fără a fi nesăţioşi» şi «obsedaţi de plăceri fără sfârşit» (147). De fapt, a trăi prezentul «nu înseamnă să te lansezi într-o uşurătate iresponsabilă care lasă nesatisfăcuţi şi cu un gol interior».

Nu vei cunoaşte adevărata plinătate de a fi tânăr dacă nu trăieşti prietenia cu Isus»(150). Prietenia cu El este indisolubilă pentru că nu ne abandonează (154) şi, aşa cum, cu un prieten «vorbim, împărtăşim chiar şi aspectele cele mai secrete, tot astfel conversăm şi cu Isus; rugându-ne «îi facem jocul, îi facem spaţiu astfel încât să poată acţiona, să poată intra şi să poată învinge» (155). «Nu-ţi priva tinereţea de această prietenie», «vei trăi frumoasa experienţă de a şti că eşti însoţit mereu» precum discipolii din Emmaus (156). Sfântul Oscar Romero spunea: «Creştinismul nu este o sumă de adevăruri în care este necesar să crezi, un ansamblu de norme de respectat sau de interdicţii. Astfel ar apărea ca fiind respingător. Creştinismul este o Persoană  care m-a iubit într-atât de mult încât să pretindă iubirea mea. Creştinismul este Cristos».

Vorbind despre creştere şi maturizare, Sfântul Părinte indică importanţa căutării «unei creşteri spirituale», a căutării Domnului şi a păzirii Cuvântului său, «a menţinerii "conexiunii" cu Isus, pentru că nu vei deveni mai fericit şi mai sfânt doar prin forţele tale şi graţie minţii tale» (158). Şi adultul trebuie să se maturizeze fără a pierde valorile caracteristice tineretului: «În orice moment al vieţii putem reînnoi şi extinde tinereţea noastră. Când am iniţiat ministerul în calitate de pontif, Domnul mi-a lărgit orizonturile şi mi-a dăruit o reînnoită tinereţe. Acelaşi lucru se poate întâmpla şi cu un cuplu căsătorit de mulţi ani sau cu un călugăr în mănăstirea propria mănăstire» (160). A creşte «înseamnă să păstrezi şi să alimentezi aspectele cele mai preţioase pe care ţi le dăruieşte tinereţea, dar în acelaşi timp înseamnă să fii deschis spre purificarea a ceea ce nu este bun» (161). «Îţi amintesc însă că nu vei fi sfânt şi realizat dacă îi vei copia pe alţii»; tu trebuie să descoperi cine eşti şi să dezvolţi modul tău personal de a fi sfânt» (162). Papa Francisc propune «parcursuri de fraternitate» pentru a trăi credinţa, amintind că «Duhul Sfânt vrea să ne determine să ieşim din noi înşine, să-i îmbrăţişăm pe alţii… De aceea, este mai bine să trăim credinţa împreună şi să exprimăm iubirea noastră într-o viaţă comunitară» (164), depăşind tentaţia de a ne închide în noi înşine, în propriile probleme, în sentimentele rănite, în plângeri şi comodităţi» (166). Dumnezeu «iubeşte bucuria tinerilor şi îi îndeamnă mai ales la acea veselie care se trăieşte în comuniunea fraternă» (167).

Papa vorbeşte apoi despre «tinerii implicaţi», afirmând că uneori «riscă să se închidă în grupuri mici… . Simt că trăiesc iubirea fraternă, însă poate că acel grup a devenit prelungirea propriului "eu". Acest lucru se agravează dacă vocaţia laicului este concepută doar ca un serviciul în cadrul Bisericii… uitând că vocaţia laicală este, înainte de toate, iubirea în familie şi caritatea socială sau politică» (168). Papa Francisc le propune tinerilor «să meargă dincolo de grupurile de prieteni şi să construiască prietenia socială, căutând binele comun. Duşmănia socială distruge. Şi o familie se poate distruge din cauza duşmăniei. De asemenea, o ţară şi chiar lumea întreagă poate fi distrusă prin duşmăniei. Iar duşmănia cea mai mare este războiul. În zilele noastre vedem că lumea se distruge din cauza războiului. Pentru că sunt incapabili să se aşeze şi să vorbească» (169).

«Angajarea socială şi contactul direct cu cei săraci rămân o ocazie fundamentală de descoperire sau de aprofundare a credinţei şi a discernământului propriei vocaţii» (170). Papa citează exemplul pozitiv al tinerilor din parohii, grupuri şi mişcări care «obişnuiesc să meargă şi să facă companie persoanelor vârstnice şi bolnavilor  sau să viziteze cartierele sărace» (171); în timp ce alţi tineri participă la programe sociale destinate construirii de locuinţe pentru persoanele fără acoperiş sau recuperării zonelor contaminate sau strângerii  ajutoarelor pentru cei mai nevoiaşi. Ar fi bine ca această energie comunitară să fie aplicată nu doar la acţiuni sporadice ci în mod stabil». Studenţii universitari se pot uni în modalităţi interdisciplinare pentru a-şi aplica cunoştinţele la rezolvarea problemelor sociale, şi în această misiune pot lucra alături de tineri din alte Biserici sau de alte religii» (172). Papa îi încurajează pe tineri să asume această responsabilitate: «Văd că mulţi tineri, din numeroase părţi ale lumii au ieşit pe străzi pentru a se exprima în favoarea unei lumi mai juste şi mai fraterne…. Sunt tineri care vor să fie protagonişti ai schimbării… Nu lăsaţi ca alţii să fie protagonişti ai schimbării!» (174).

Tinerii sunt chemaţi să fie «misionari curajoşi», dând mărturie oriunde despre Evanghelie prin propria viaţă, ceea ce nu înseamnă «să vorbească despre adevăr ci să-l trăiască» (175). Însă, cuvântul nu trebuie pus sub tăcere: «Să fiţi capabili să mergeţi împotriva curentului şi să-l împărtăşiţi pe Isus, transmiţând credinţa pe care El v-a dăruit-o» (178). Unde ne trimite Isus?  «Nu sunt hotare, nu sunt limite: ne trimite pe toţi. Evanghelia este pentru toţi nu doar pentru unii. Nu este doar pentru cei care ne par a fi mai aproape, mai receptivi, mai primitori. Este pentru toţi» (177). Şi nu trebuie să ne aşteptăm ca misiunea să fie uşoară şi comodă» (178).

Capitolul al Şaselea: «Tineri cu rădăcini»  

Papa Francisc mărturiseşte că-i face rău «să vadă că unii le propun tinerilor construirea unui viitor fără rădăcini, ca şi cum lumea ar începe acum» (179). Dacă cineva dintre voi vă face o propunere şi vă spune să ignoraţi istoria, să nu apelaţi la experienţa vârstnicilor, să dispreţuiţi tot ceea ce reprezintă trecutul şi să priviţi doar la viitorul pe care vi-l oferă, nu este oare acesta un mod uşor de a vă atrage prin această propunere şi să vă facă să faceţi ceea ce vă spune? Acea persoană are nevoie să fiţi goi în interior, dezrădăcinaţi, neîncrezători în orice pentru a putea avea încredere doar în propunerile sale şi a vă supune planurilor sale. Astfel funcţionează ideologiile diferitelor culori, care distrug sau demolează tot ceea ce este diferit şi în acest fel se poate domina fără opoziţii (181). Manipulatorii folosesc şi adoraţia tinereţii: «trupul tânăr devine simbolul acestui nou cult, astfel încât tot ce are legătură cu trupul este idolatrizat şi dorit fără limite, iar ceea ce nu este tânăr este privit cu dispreţ. Însă aceasta este o armă care sfârşeşte prin a-i degrada înainte de toate pe tineri» (182). «Dragi tineri să nu permiteţi să vă folosească tinereţea pentru favorizarea unei vieţi superficiale, care confundă frumuseţea cu aparenţa» (183), pentru că există o frumuseţe în muncitorul care se întoarce acasă murdar; în soţia vârstnică care se îngrijeşte de soţul bolnav, în fidelitatea unui cuplu aflat în toamna vieţii în care există iubire. 

În schimb, azi se promovează «o spiritualitate fără Dumnezeu, o afectivitate fără comunitate şi fără angajare faţă de cei care suferă, o teamă faţă de cei săraci văzuţi ca indivizi periculoşi şi o serie de oferte care pretind să vă facă să credeţi într-un viitor paradiziac care va fi mereu amânat pentru mai târziu» (184): Papa îi îndeamnă pe tineri să nu se lase dominaţi de această ideologie care «duce la autentice forme de colonizare culturală» (185), care-i dezrădăcinează pe tineri de la apartenenţele culturale şi religioase de la care provin şi tinde să-i omogenizeze, transformându-i în subiecte "manipulabile făcute în serie» (186).

Este fundamentală «relaţia ta cu vârstnicii», care-i ajută pe tineri să descopere bogăţia vie a trecutului şi să o păstreze. «Cuvântul lui Dumnezeu ne îndeamnă să nu pierdem contactul cu vârstnicii, pentru a aduna experienţa lor» (188). Aceasta «nu înseamnă că trebuie să fii de acord cu tot ceea ce spun vârstnicii sau că trebuie să le aprobi modul lor de a face», ci trebuie doar «să fii deschis pentru a aduna o înţelepciune care este comunicată din generaţie în generaţie» (190). «Lumii nu i-a fost vreodată de folos şi nici nu-i va servi vreodată ruptura dintre generaţii… . Este o minciună ceea ce vor să te facă să crezi, spunându-ţi că numai ceea ce este nou este bun şi frumos» (191).

Vorbind despre «visuri şi viziuni», papa Francisc observă: «Dacă tinerii şi vârstnicii se deschid Spiritului Sfânt, creează împreună o combinaţie minunată. Bătrânii vor visa vise iar tinerii vor avea vedenii» (192); dacă «tinerii pătrund în visele vârstnicilor reuşesc să vadă viitorul» (193). Este aşadar nevoie «să riscăm împreună», mergând împreună tineri şi bătrâni: rădăcinile «nu sunt ancore care ne leagă» ci un punct de înrădăcinare care ne permite să creştem şi să răspundem noilor provocări» (200).

Capitolul al şaptelea: «Pastoraţia tinerilor»  

Explicând că pastoraţia tinerilor a suferit atacul schimbărilor sociale şi culturale, pontiful observă că «tinerii, în structurile obişnuite, deseori nu găsesc răspunsuri la neliniştile lor, la necesităţile pe care le au, la problemele şi dificultăţile cu care se confruntă» (202). Tinerii însăşi «sunt actori ai pastoraţiei tineretului, însoţiţi şi călăuziţi, dar liberi să găsească căi mereu noi, prin creativitate şi curaj». Trebuie recurs la iscusinţă, la creativitate, la cunoaşterea pe care tinerii o au cu privire la sensibilitatea, la limbajul şi problematicile altor tineri» (203). Pastoraţia tineretului are nevoie de flexibilitate şi este necesar ca tinerii «să fie invitaţi la evenimente care, din când în când, să le ofere un loc în care nu doar să primească o formare, dar şi să le ofere posibilitatea de a fi împreună, de a sărbători, de a cânta, de a asculta mărturii concrete şi de a experimenta întâlnirea comunitară cu Dumnezeu cel viu» (204).

Pastoraţia tineretului nu poate fi decât sinodală, adică în măsură să dea formă la un «parcurs împreună» şi comportă două mari linii de acţiune: prima este căutarea, a doua este creşterea. În privinţa celei dintâi, papa Francisc îşi exprimă încrederea în însăşi capacitatea tinerilor de «a găsi căi atrăgătoare pentru a chema», spunând: «Trebuie doar să-i stimulăm pe tineri şi să le oferim libertate de acţiune». Lucrul cel mai important este ca «fiecare tânăr să găsească curajul de a semăna prima vestire în acel pământ fertil reprezentat de inima unui alt tânăr» (210). Trebuie privilegiat «limbajul apropierii, limbajul iubirii dezinteresate, relaţionale, existenţiale, care atinge inima», apropierea de tineri făcându-se prin «gramatica iubirii, nu prin prozelitism» (211). În ceea ce priveşte creşterea, papa Francisc pune în gardă asupra riscului de a le oferiri tinerilor atinşi de o intensă experienţă legată de Dumnezeu «întâlniri de "formare" în care se înfruntă doar chestiuni doctrinale şi morale… rezultatul fiind că mulţi tineri se plictisesc , pierd focul întâlnirii cu Cristos şi bucuria de a-l urma» (212). Dacă orice proiect formativ «trebuie să includă cu siguranţă o formare doctrinală şi morală» este la fel de important «să fie orientat» pe kerygma, adică «pe experienţa fondatoare a întâlnirii cu Dumnezeu prin Cristos mort şi înviat» şi pe creşterea «în iubirea fraternă, în viaţa comunitară, în slujire» (213). Prin urmare «pastoraţia tineretului ar trebui să includă întotdeauna momente care să ajute la reînnoirea şi aprofundarea experienţei personale a iubirii lui Dumnezeu şi a lui Isus cel viu» (214). Şi trebuie să-i ajute pe tineri să «trăiască precum fraţii, să se ajute reciproc, să alcătuiască o comunitate, să-i slujească pe alţii, să fie alături de cei săraci» (215).

Instituţiile Bisericii să devină aşadar «medii adecvate», dezvoltând «capacitatea de primire». «În instituţiile noastre trebuie să le oferim tinerilor spaţii potrivite, pe care să le poată gestiona aşa cum le place, unde să poată intra şi ieşi liber, locuri care să-i primească şi unde să poată merge spontan şi cu încredere pentru a se întâlni cu alţi tineri atât în momentele de suferinţă sau de plictiseală, cât şi atunci când doresc să dea glas sentimentelor de bucurie» (218).

Papa Francisc descrie «pastoraţia instituţiilor educative», spunând că şcoala are «urgentă nevoie de autocritică». Pontiful aminteşte că «există unele şcoli catolice care par să fie organizate doar pentru a conserva ceea ce există… . Şcoala transformată într-un "bunker" care protejează faţă de greşelile "dinafară" «este expresia caricaturală a acestei tendinţe». Când tinerii ies din aceste şcoli, «percep o insurmontabilă discrepanţă între ceea ce li s-a spus la şcoală şi lumea cu care trebuie să se confrunte». În vreme ce una dintre bucuriile cele mai mari ale unui educator constă în a vedea un elev care creşte ca o persoană puternică, integrată, protagonistă şi capabilă de a dărui» (221). Nu poate fi separată formare spirituală de formarea culturală: «Iată marea voastră misiune: să răspundeţi la refrenurile paralizante ale consumismului cultural prin alegeri dinamice şi puternice, prin cercetare, prin cunoaştere şi punere în comun a cunoştinţelor. (223). Printre «ambientele dezvoltării pastorale», papa indică «expresii artistice» (226), «practica sportivă» (227) şi «angajarea în favoarea salvgardării creaţiei» (228).

Este necesară «o pastoraţie populară a tineretului», «mai amplă şi mai flexibilă», care să stimuleze, în diverse locuri în care tinerii activează în mod concret, acele călăuze naturale şi acele carisme pe care Spiritul Sfânt le-a semănat deja între ei. Înainte de toate, nu trebuie puse multe obstacole, norme, controale şi coordonate obligatorii pentru acei tineri cu credinţă care sunt liderii naturali ai cartierelor şi ai diverselor medii. Trebuie să ne limităm la a-i însoţi şi stimula» (230). Pretinzând «o pastoraţie a tineretului aseptică, pură, caracterizată de idei abstracte, departe de lume şi ferită de orice pată, reducem Evanghelia la o propunere insipidă, de neînţeles, îndepărtată, separată de culturile tineretului şi potrivită doar unei elite creştine care se simte diferită, dar care în realitate pluteşte într-o izolare lipsită de viaţă şi rodnicie» (232).

Capitolul al optulea: «Vocaţia»

«Aspectul fundamental este a discerne şi a descoperi că ceea ce vrea Isus de la fiecare tânăr este înainte de toate prietenia lui» (250). Vocaţia este o chemare la slujirea misionară în favoarea celorlalţi, «pentru că viaţa noastră pe pământ ajunge la plinătatea sa când se transformă în ofertă» (254). «Pentru realizarea propriei vocaţii este necesară dezvoltarea, încolţirea, cultivarea a tot ceea ce reprezintă un tânăr. Nu este necesar ca cineva să se inventeze, să se creeze pe sine din nimic, ci să se descopere în lumina lui Dumnezeu şi să facă să înflorească propriul "eu" (257).

În ceea ce priveşte «iubirea şi familia», papa scrie că «tinerii simt puternic chemarea la iubire şi visează să întâlnească persoana justă cu care să formeze o familie» (259), iar sacramentul căsătoriei «învăluie această iubire cu harul lui Dumnezeu, o înrădăcinează în Dumnezeu însuşi» (260). Dumnezeu ne-a creat sexuaţi, El însuşi a creat sexualitatea, care este un dar al său, de aceea «nici un tabù». Este un dar de la Dumnezeu care «are două scopuri: a se iubi şi a genera viaţa. Este o pasiune… . Adevărata iubire este plină de pasiune» (261). Papa Francisc observă că «creşterea numărului de separări şi divorţuri poate cauza în tineri mari suferinţe şi crize de identitate. Uneori trebuie să-şi asume responsabilităţi care nu sunt proporţionale cu vârsta lor» (262).

În ciuda tuturor dificultăţilor, «vreau să vă spun că merită să pariaţi pe familie; în aceasta veţi găsi cei mai buni stimuli pentru a vă maturiza şi cele mai frumoase bucurii de împărtăşit cu ceilalţi. Nu permiteţi să vi se fure posibilitatea de a iubi cu adevărat» (263). «A crede că nimic nu poate fi definitiv este o înşelăciune şi o minciună… vă cer să fiţi revoluţionari, vă cer să mergeţi împotriva curentului» (264).

În ceea ce priveşte munca, pontiful scrie: «Îi îndemn pe tineri să nu se aştepte să trăiască fără să muncească, depinzând de ajutorul altora. Acest lucru nu este bun, pentru că «munca este o necesitate, este parte din sensul vieţii pe pământ, cale de creştere, de dezvoltare umană şi de realizare personală. În acest sens, a-i ajuta pe tineri cu bani trebuie să fie întotdeauna un remediu provizoriu pentru a înfrunta situaţii de urgenţă» (269).

Papa încheie acest capitol vorbind despre «vocaţii la o consacrare specială». «În discernământul unei vocaţii nu trebuie exclusă posibilitatea de a se consacra lui Dumnezeu… De ce să se excludă? Fii sigur că, dacă recunoşti o chemare a lui Dumnezeu şi o urmezi, acest lucru va da plinătate vieţii tale» (276).

Capitolul al nouălea: «discernământul»

Papa aminteşte că «fără înţelepciunea discernământului putem să ne transformăm cu uşurinţă în marionete la dispoziţia tendinţelor momentului» (279).

«O expresie a discernământului este efortul în vederea recunoaşterii propriei vocaţii. Este o misiune care necesită spaţii de solitudine şi de tăcere, pentru că este vorba despre o decizie foarte personală pe care nimeni altcineva nu o poate lua în locul nostru» (283). «Darul vocaţiei va fi fără îndoială un dar exigent. Darurile de la Dumnezeu sunt interactive şi pentru a te bucura de ele trebuie să te pui mult în joc, trebuie să rişti» (289).

Celor care-i ajută pe tineri în procesul de discernământ le sunt cerute trei sensibilităţi. Prima este atenţia faţă de persoană: «înseamnă a-l asculta pe celălalt care se expune pe sine prin cuvintele sale» (292). A doua constă în a discerne, adică «înseamnă sesizarea punctului precis în care se deosebeşte harul de tentaţie» (293). A treia constă «în a asculta impulsurile pe care celălalt le experimentează "înainte". Este ascultarea profundă legată de "direcţia în care celălalt vrea într-adevăr să meargă"» (294). Când cineva îl ascultă pe celălalt în acest mod, «la un moment dat trebuie să dispară pentru a-l lăsa să urmeze calea pe care a descoperit-o. A dispărea precum dispare Domnul din calea ochilor discipolilor săi» (296). Trebuie «să suscităm şi să însoţim procese, nu să impunem parcursuri. Este vorba despre procese ce se referă la persoane care sunt întotdeauna unice şi libere. De aceea este dificil să se alcătuiască cărţi de reţete» (297).

Exortaţia se încheie cu «o dorinţă» a papei Francisc: «Dragi tineri, voi fi fericit să vă văd alergând mai repede de cât cei care sunt lenţi şi fricoşi. Alergaţi atraşi de acel chip într-atât de iubit, pe care-l adorăm în Preasfânta Euharistie şi pe care-l recunoaştem în trupul fratelui suferind… . Biserica are nevoie de avântul vostru, de intuiţiile voatre, de credinţa voastră… . Şi când veţi ajunge acolo unde noi încă n-am ajuns, aveţi răbdare şi aşteptaţi-ne» (299).       

02 aprilie 2019, 11:43