Editorial. Nouă luni de război: o rană care ne privește în calitate de creștini
Cetatea Vaticanului – A. Mărtinaș
Vatican News – 14 noiembrie 2022. Scrie Andrea Tornielli: „Ne apropiem de cea de-a noua lună de la începutul oribilului război de agresiune al Rusiei împotriva Ucrainei. Nouă luni este perioada în care o viață umană prinde contur în pântece și apoi iese la lumină, dar în Ucraina nu a fost o gestație a vieții, ci doar a morții, a urii, a distrugerii.
Există un aspect al acestui război de care nu ne amintim întotdeauna: este un conflict care implică două popoare aparținând aceleiași credințe în Cristos și aceluiași botez. Creștinismul în această zonă geografică este asociat cu botezul Rusiei, finalizat în anul 988, când Vladimir cel Mare a dorit ca familia sa și locuitorii Kievului să primească sacramentul în apele Niprului. Creștinii ruși și ucraineni împărtășesc aceeași Liturghie divină și spiritualitate, specifică Bisericilor de rit oriental.
Astăzi, există o tendință de a ascunde această apartenență comună a credinței și a tradiției liturgice din motive legate de propaganda de război: când lupți, când ucizi, trebuie să uiți chipul și umanitatea celuilalt, așa cum a amintit profetul păcii, preotul (italian) Tonino Bello. Și trebuie chiar să uiți că celălalt are același botez ca și tine.
Faptul că ceea ce a izbucnit în inima Europei este un război între creștini face ca rana să fie și mai dureroasă pentru ucenicii lui Isus. Acesta nu este un conflict care să fie încadrat în schema comodă a „ciocnirii civilizațiilor”, o teorie care a devenit celebră după atacurile islamiste din 11 septembrie 2001, pentru a marca diferențele dintre „noi” și „ei”. Nu, aici atacatorii citesc aceeași Evanghelie ca și cei atacați.
Consternarea provocată de această constatare ar putea să ne facă să reflectăm la cât de mult mai are de parcurs mesajul Evangheliei pentru a intra în inimile creștinilor și a pătrunde în cultura lor, astfel încât să întruchipeze exemplul lui Isus care, în grădina Ghetsimani, i-a ordonat lui Petru să pună sabia înapoi, în teacă. Ne-ar putea chiar determina să ne urcăm pe amvonul critic și liniștitor al celor care vor să marcheze diferența dintre creștinismul „nostru” și cel al belicoșilor care amestecă icoanele sfinte cu steagurile soldaților, justificând agresiunea și violența prin discursuri religioase, așa cum am făcut noi până alaltăieri și cum unii ar putea dori să facă și astăzi.
Dar această atitudine ar fi doar o cale de scăpare convenabilă pentru noi, o formă de auto-absolvire pentru a nu menține deschisă rana generată de acest război.
Dimpotrivă, conflictul actual din Ucraina ne învață că apartenența la o tradiție comună, amintirea unei identități și a unei culturi care își are originea în aceeași proclamare a Evangheliei, nu sunt suficiente pentru a ne feri de alunecarea în barbaria violenței, a urii și a războiului ucigaș.
Să păstrăm rana deschisă înseamnă, așadar, să ne amintim în fiecare zi că credința noastră și tradițiile noastre religioase nu pot fi niciodată considerate ca fiind de la sine înțelese, implicite. Înseamnă să ne amintim că putem acționa în calitate de creștini doar prin har, nu prin tradiție sau cultură. Înseamnă să ne amintim cuvintele lui Isus: „Fără mine nu puteți face nimic”. Să ne întoarcem la a fi cerșetori umili ai lui Isus cel viu și prezent astăzi, și ai păcii Sale.”
