Consideraţii omiletice la Duminica a XXVI-a de peste an (B): Învățătorul
(Vatican News – 29 septembrie 2024) E Ziua Domnului, sărbătoarea săptămânală a Paştelui. Liturghia duminicală se deschide cu o mărturisire generală de credinţă urmată de implorarea milostivirii lui Dumnezeu: „Toate câte ni le-ai făcut, Doamne, întru judecată adevărată le-ai făcut, căci am păcătuit împotriva ta şi de poruncile tale nu am ascultat; însă Tu dă slavă numelui tău şi fă cu noi după mulţimea îndurării tale!” (cf. Dan 3,31.29.30.43.42).
1. „Mea culpa” şi „Kyrie eleison”
Acest text luat din cartea profetului Daniel ne introduce în actul de pocăinţă comunitară de la începutul Liturghiei. Este rugăciunea lui Azaria, unul dintre tinerii evrei aruncaţi în cuptorul cu foc pentru că nu s-au supus poruncii lui Nabucodonosor, regele Babilonului. Sunt trei tineri care, deşi fără experienţa vieţii, au refuzat să se închine înaintea unei statui de aur şi Dumnezeu i-a salvat nevătămaţi. Regele însuşi i-a văzut „umblând în mijlocul focului fără să fi suferit ceva” (Dan 3,92). Credincioşi tradiţiei strămoşilor, aceşti tineri erau convinşi că Dumnezeu vine în ajutorul celor care se încred în el şi îi scapă din primejdii. Dar puterea lui Dumnezeu se manifestă mai ales în darul iertării conferit „după mulţimea îndurării sale”, deoarece „când s-a arătat bunătatea şi iubirea de oameni a lui Dumnezeu mântuitorul nostru - nu prin faptele pe care le-am fi făcut noi în dreptate, ci după îndurare. El ne-a mântuit prin baia renaşterii şi reînnoirii Duhului Sfânt pe care l-a revărsat din belşug asupra noastră prin Isus Cristos, mântuitorul nostru” (cf. Tit 3,4-6).
2. Învăţătorul
Astăzi Isus se prezintă în mijlocul nostru ca învăţător al comunităţii . „Învăţător” este unul dintre cele mai frumoase titluri pe care discipolii şi lumea, în general, i l-au dat lui Isus. Cu acest nume i se adresează fariseul Nicodim care s-a dus la Isus noaptea pentru a vorbi cu el în linişte: „Rabbi, ştim că ai venit de la Dumnezeu ca învăţător, căci nimeni nu poate să facă semnele pe care le faci, dacă Dumnezeu nu este cu el” (In 3,2). După discursul despre pâinea vieţii, într-un moment dintre cele mai dificile ale misiunii lui Isus, când se părea că toţi îl părăsesc, Petru îi zice cu încredere totală: „Doamne, la cine să mergem? Tu ai cuvintele vieţii veşnice” (In 6,58). În episodul schimbării la faţă a lui Isus, acelaşi Petru îi zice: „Învăţătorule, e bine că suntem aici; să facem trei colibe: una pentru tine, una pentru Moise şi una pentru Ilie” (Mc 9,5). În acel eveniment revelator Tatăl însuşi îl proclamă pe Isus „învăţător”: „Acesta este Fiul meu cel iubit, ascultaţi de el!” (Mc 9,7). Apoi, la ultima cină pascală, după ce le-a spălat picioarele, Isus le spune apostolilor: „Voi mă numiţi Învăţătorul» şi «Domnul» şi bine spuneţi, pentru că sunt. Aşadar, dacă eu, Domnul şi Învăţătorul, v-am spălat picioarele, şi voi sunteţi datori să vă spălaţi picioarele unii altora” (In 13,13-14).
3. La şcoala învăţătorului Isus
Evanghelia zilei (cf. Mc 9,38-43.45.47-48) conţine mai multe fraze rostite de Isus cu diferite ocazii şi în timpuri diferite. Memorizate de apostoli şi transcrise de ei după moartea lui Isus, aceste învăţăminte făceau parte dintr-un manual de cateheză pentru prima comunitate creştină. Marcu însă le-a pus într-un singur discurs. Sunt învăţăminte importante şi concrete pentru situaţii reale privind comunitatea discipolilor. Care este învăţătura lui Isus? Mai înainte Isus le arătase discipolilor că autoritatea înseamnă slujire: „Dacă cineva vrea să fie primul, să fie ultimul dintre toţi şi slujitorul tuturor!” (Mc 9,35). În pericopa de azi, primele fraze se referă la sectarismul religios iar cele din partea a doua privesc chestiunea scandalului. Ca învăţător, Isus recomandă discipolilor respectul şi toleranţa pentru cine nu gândeşte ca ei, chiar dacă nu face parte din grupul lor. Îi învaţă să fie deschişi, să privească dincolo de comunitatea lor şi să observe că există multă lume care sub influenţa mesajului său săvârşeşte binele urmând glasul conştiinţei, chiar dacă nu sunt din grupul lor. Principalul constructor al comunităţii este Duhul Domnului care acţionează liber şi înafara hotarelor vizibile ale comunităţii. Gândindu-se la viitorii săi discipoli răspândiţi în lume pentru vestirea Evangheliei, Isus îi are în vedere şi pe cei care îi vor sprijini în munca lor de apostolat din simpatie faţă de numele său: „Oricine vă va da să beţi un pahar cu apă în numele meu, pentru că sunteţi ai lui Cristos, adevăr vă spun, nu-şi va pierde răsplata!” (Mc 9,41). Urmează o frază despre gravitatea scandalului care îi afectează pe cei mici: „Oricine scandalizează pe unul dintre aceştia mai mici care cred în mine, ar fi mai bine pentru el dacă i s-ar lega de gât o piatră de moară trasă de măgar şi ar fi aruncat în mare” (Mc 9,42). Apoi, Isus învaţă că mântuirea comportă lepădarea de sine şi că cerinţele împărăţiei sunt atât de radicale, încât e bine ca discipolii să se dispună lăuntric chiar la detaşări dureroase şi la sacrificii. În fine, învaţă că cel care crede în el trebuie să se lase transformat de noutatea Evangheliei. La acestea, Liturghia adaugă învăţătura lui Isus transmisă de apostolul Iacob despre bogăţii ca obstacol pe calea întâlnirii cu Dumnezeu. Dar să urmăm lecturile liturgice propuse la Masa Cuvântului. duminici.
4. De-ar trimite Dumnezeu duhul său peste toţi!
Prima lectură (cf. Num 11,25-29) şi pericopa evanghelică ((cf. Mc 9,38-43.45.47-48) se opresc mai întâi asupra sectarismului şi intoleranţei religioase dar şi a ispitei de a-l monopoliza pe Dumnezeu, excluzându-i pe cei care nu fac parte din instituţia bisericească sau din grupul discipolilor. Astfel, prima lectură liturgică prezintă episodul despre Iosue „care încă din tinereţe îi slujea lui Moise” (Num 11,28) iar acum se adresează maestrului cerându-i să-i facă să tacă pe doi bărbaţi rămaşi în tabără şi care au început „să profeţească” deşi nu făceau parte din cei 70 de responsabili ai lui Israel, care se reuniseră cu Moise în cortul întâlnirii. Atunci Moise i-a răspuns: "Eşti gelos în locul meu? De-ar trimite Dumnezeu duhul său peste toţi, ca să facă din tot poporul său un popor de profeţi!" (Num 11,29). Moise înţelege că actele de conducere în Israel sunt multe şi complexe şi că nu sunt suficienţi cei 70 de bărbaţi ca să aibă grijă de mulţime. De aceea, sunt bine veniţi toţi cei care spontan se pun în slujba poporului în numele lui Dumnezeu. Căci Dumnezeu este cel care îi trimite.
5. Cel care nu este împotriva noastră este cu noi
Acelaşi răspuns, dar într-o situaţie diferită, îl dă Isus lui Ioan, când acesta i-a semnalat ceva ce nu i se părea just: "Învăţătorule, am văzut pe cineva care scotea diavoli în numele tău; am voit să-l împiedicăm, căci nu-i din rândul acelora care ne urmează". Isus i-a răspuns: "Nu-l împiedicaţi, căci cel care face o minune în numele meu nu poate, imediat după aceea, să mă vorbească de rău. Cel care nu este împotriva noastră este cu noi” (Mc 9,38-40). Slavă Domnului, pare să spună practic Moise lui Iosue şi Isus lui Ioan în cele două situaţii diferite dar de aceeaşi natură: cu sumedenia de lucruri pe care le avem de făcut, voi vă preocupaţi de aceasta? Sunteţi mai îngrijoraţi de binele care se face la dreapta voastră decât de puhoiul de rele care creşte continuu la stânga voastră? Atât Moise cât şi Isus se uimesc de îngustimea religioasă a poporului şi respectiv a discipolilor. O viziune îngustă şi partinică ce se verifică şi în zilele noastre..
6. Duhul suflă unde vrea
Duhul Sfânt continuă să sufle unde vrea şi ajunge şi la cei la care nu ne-am aştepta. Iată marea libertate a lui Dumnezeu în iubirea sa nemărginită. El cheamă cu mărinimie iar harul său nu cunoaşte frontiere. Dumnezeu este liber în iniţiativele sale şi după ce a înfiinţat Biserica; poate lucra şi lucrează şi în afara ei, când şi unde mai puţin ne aşteptăm. În acest sens Conciliul Vatican II a făcut precizări importante stabilind un principiu de bază: „În orice timp şi în orice neam este plăcut lui Dumnezeu acela care se teme de el şi săvârşeşte dreptatea (cf. Fap 10,35). Însă i-a plăcut lui Dumnezeu să-i sfinţească şi să-i mântuiască pe oameni nu individual şi fără vreo legătură între ei, ci a voit să facă din ei un popor care să-l cunoască în adevăr şi să-l slujească în sfinţenie. Şi-a ales, aşadar un neam, din care a făcut poporul său, poporul israelit, a încheiat cu el un legământ şi l-a educat treptat...Toate acestea, însă au fost o pregătire şi o prefigurare a legământului nou şi desăvârşit care avea să fie încheiat în Cristos... Acesta este noul legământ în Sângele său, chemând dintre iudei şi păgâni o mulţime care să se contopească în unitate, nu după trup, ci în duh” (LG 9). Poporul lui Dumnezeu are caracteristici care îl deosebesc net de celelalte popoare religioase, etnice sau culturale. Dumnezeu nu este proprietatea nici unui popor. El şi-a dobândit un popor dintre cei care odinioară nu erau un popor: „o seminţie aleasă, o preoţie regească, un popor sfânt. La plinirea timpului Dumnezeu Tatăl l-a trimis pe Fiul său, oaspete şi pelerin în mijlocul nostru pentru a ne răscumpăra de păcat şi de moarte; şi l-a dat pe Duhul său pentru a face din toate naţiunile un singur popor nou care are ca scop împărăţia sa, ca stare de viaţă, libertatea fiilor săi iar ca statut, porunca iubirii (cf. Prefaţa comună 7). Rămâne clar principiul iniţial: „În orice timp şi în orice neam este plăcut lui Dumnezeu acela care se teme de el şi săvârşeşte dreptatea (cf. Fap 10,35).
7. Toleranţă şi ecumenism
Sunt principii de aplicat în dialogul ecumenic şi inter-religios. Intoleranţa religioasă este un mod de „a se lupta împotriva lui Dumnezeu” care, deşi l-a dat oamenilor pe Fiul său ca singură cale pentru a ajunge la el (cf. In 14,6), respectă diferitele parcursuri religioase ale oamenilor şi pregăteşte maturizarea condiţiilor istorice, în care toţi fiii săi i se vor adresa lui cu o singură inimă şi un singur cuget. Se impune aici o afirmaţie practică, deloc ipotetică: „Nici un credincios şi nici un grup religios să nu-şi facă iluzia că promovează slava lui Dumnezeu insultând şi maltratând credinţa altora”. La Conciliul al II-lea din Vatican (1962-1965), Biserica Catolică a promulgat un decret - Unitatis redintegratio despre ecumenism şi două declaraţii Dignitatis humanae despre libertatea religioasă şi Nostra aetate despre relaţiile Bisericii cu religiile necreştine, care după secole de intoleranţă şi lupte religioase, sunt adevărate pietre de hotar pentru un nou raport pe care vrea să-l instaureze cu religiile. În declaraţia Nostra aetate n.2 reluând o intuiţie religioasă din primele secole ale creştinismului părinţii Conciliului au scris că există urme ale Cuvântului lui Dumnezeu în orice religie. Numai cu această convingere şi urmând această orientare fără distorsionări, Evanghelia lui Isus Cristos poate fi vestită credincioşilor de alte religii. Orice altă acţiune sau strategie care nu respectă patrimoniul cultural şi sentimentele religioase ale altora, nu poate decât să-i indispună şi să-i înverşuneze împotriva Bisericii, şi astfel să îndepărteze tot mai mult realizarea planului lui Dumnezeu care tinde la unitatea şi mântuirea tuturor fiilor săi.
8. Împreună pentru redresarea societăţii
Există un teren comun în care creştinii de diferite confesiuni dar şi credincioşii de diferite religii se pot regăsi pentru a acţiona împreună pentru redresarea societăţii. Există o situaţie de nedreptate pe care mulţi creştini, preocupaţi de ortodoxia şi de orto-practica oficială, nu reuşesc nici măcar să-o întrevadă. Este răul descris de apostolul Iacob în a doua lectură liturgică. Apostolul denunţă în comunitatea sa actele de discriminare între bogaţi şi săraci, la care toţi asistă impasibili, fără să ia poziţie. Nu e posibil a fi ucenici ai lui Isus fără a lua poziţie în faţa „bogaţilor” care îi „defraudează” pe săraci: „Lucrătorii v-au secerat ogoarele şi voi nu i-aţi plătit, plata lor strigă răzbunare şi strigătele lor de nemulţumire au ajuns până la urechile Domnului oştirilor. Aţi căutat pe pământ plăcerea şi luxul, aţi chefuit în timp ce alţii erau masacraţi. Voi l-aţi condamnat pe cel drept şi l-aţi ucis, fără ca el să vi se împotrivească” (Iac 5,4-6). Dar apostolul are în vedere în primul rând pericolul bogăţiilor care sunt un obstacol pe calea întâlnirii cu Dumnezeu şi prilej de pierzanie: „Ei, voi, bogaţilor! Plângeţi văitându-vă din cauza nenorocirilor care vor veni peste voi. Bogăţia voastră a putrezit şi hainele voastre au fost roase de molii. Aurul vostru şi argintul au ruginit, iar rugina lor va fi o mărturie împotriva voastră şi va devora trupurile voastre ca focul. Aţi adunat comori pentru zilele de pe urmă!” (Iac 5.1-4). Bogăţiile care putrezesc, hainele care sunt roase de molii, aurul şi argintul care ruginesc, sunt comori pentru zilele din urmă, adevărată mărturie împotriva celor care le acumulează. Acestea devorează trupurile lor ca focul.
9. Adevăratul discipol evită scandalul
Când Isus atrăgea atenţia ucenicilor împotriva scandalului, cei mai mulţi se gândeau la scandalul personal, cum face Marcu - în pericopa evanghelică de azi. Cine scandalizează, cine sminteşte, cine se face vinovat de căderea unuia dintre cei mici care cred în Isus îşi face sieşi un rău imens. Isus subliniază gravitatea răului pe care şi-l face sieşi acela care face rău altora. Şi explică printr-un exemplu, spunând că vinovatul ar suferi un rău mai mic dacă cineva i-ar lega o piatră de moară de gât şi l-a arunca în mare. În acest caz s-ar ucide doar în trup. În schimb, scandalizând, se ucide pe sine în suflet şi în trup şi se privează de mântuire. Citind în întregime Evanghelia, ne dăm seama că pentru Isus adevăratul scandal în dauna celor mici - a creştinilor cu o credinţă simplă şi curată, este tocmai pasivitatea cu care Biserica în ansamblul ei, cel puţin în anumite epoci, a asistat la nedreptăţile grave comise de bogaţi în dauna săracilor neluând apărarea acestora care sunt predilecţii lui Dumnezeu. Termenul „scandal” derivă din cuvântul grec „skándalon", în latină „scándalum” şi înseamnă piedică, piatră de poticneală. Scandalul este acea atitudine de viaţă sau comportament care îl împinge sau îl atrage pe aproapele la păcat. Cel ce provoacă scandal loveşte direct în aproapele, cauzându-i ruina spirituală. Scandalul este în egală măsură abaterea voită de la credinţă pentru a-i duce la rău pe cei slabi şi neavizaţi, pe cei fără apărare, pe cei nevinovaţi. Scandalul este un act de cruzime spirituală şi prin asta, un gest diabolic, adică un pact încheiat cu Satana în mod conştient.
10. Sentinţa lui Isus este radicală
Tocmai pentru acest motiv, Isus condamnă cu vehemenţă scandalul „Cine se face vinovat de căderea, chiar şi a unuia singur dintre aceştia mici, care cred în mine, i-ar fi mai bine să i se lege de gât o piatră de moară, trasă de măgari, şi să fie aruncat în mare” (Mc 9,42). Gravitatea scandalului nu lasă spaţiu de speranţă celui care l-a săvârşit intenţionat. Scandalul este de asemenea un abuz faţă de cei fără experienţă şi, în consecinţă, nepregătiţi pentru viaţă. De aceea, el constituie un act de dispreţuire directă a demnităţii aproapelui, a dreptului lui la cinste şi dreptate. Scandalul, deja în sine un lucru grav, devine pentru Isus intolerabil când îi îndepărtează de Dumnezeu pe cei „mici” ai săi. Care va fi pedeapsa pentru aceşti asasini de suflete? Unora ca aceştia „ar fi mai bine să li se lege de gât o piatră de moară, trasă de măgari, şi să fie aruncaţi în mare” (cf. v. 42). Mai departe, doza de pedeapsă este mărită, afirmând că cine scandalizează „va fi sărat cu foc” (v. 49), o expresie puţin obscură, dar nu pentru ascultătorii lui Marcu, care în cuptoarele caselor aruncau sare cu funcţie de catalizator pentru a înlesni coacerea.
11. Adevăratul discipol evită răul
Isus continuă să-i instruiască pe discipoli despre cum să evite răul. Uneori este nevoie de mult curaj. Imaginile folosite exprimă bine şi convingător curajul necesar pentru evitarea răului: „Şi dacă piciorul tău te scandalizează, taie-l! Este mai bine pentru tine să intri şchiop în viaţă decât, având amândouă picioarele, să fii aruncat în Gheenă. Iar dacă ochiul tău te scandalizează, scoate-l! Este mai bine pentru tine să intri în împărăţia lui Dumnezeu cu un singur ochi decât, având amândoi ochii, să fii aruncat în Gheenă, unde viermele lor nu moare şi focul nu se stinge” (Mc 9,45-48). Imaginile „vierme” şi „foc” simbolizează pedeapsa celui care săvârşeşte răul. Antiteza: „viaţă – foc ce nu se stinge; împărăţia lui Dumnezeu – Gheenă” domină întreaga învăţătură. Este vorba de una şi aceeaşi realitate dar cu nuanţe diferite. Ele spun că destinul veşnic al omului poate sfârşi în direcţii diferite. Pe de or parte, viaţa definitivă în împărăţia lui Dumnezeu, în stăpânirea şi familia sa. Pe de altă parte Gheenă, vierme, foc, care sunt simboluri cu lungă istorie. În definitiv, Isus spune că dacă ceva te împiedică, îţi este un obstacol în aderarea la destinul tău de moarte şi înviere, e necesar să recurgi la acte profunde în viaţa prezentă pentru unirea desăvârşită cu Dumnezeu. În faţa ta stă fericirea veşnică sau falimentul total al propriei existenţe. A avea parte de una sau de alta depinde de alegerea proprie. Astăzi trebuie să depăşeşti ceea ce constituie un obstacol pentru credinţă. Voinţa mea – spune Domnul – este ca tu să trăieşti, iar eu voi face totul pentru a te ajuta. Ai fost creat pentru viaţă, nu pentru moarte.
12. Rugăciunea Bisericii
Dumnezeule, care îţi dezvălui atotputernicia mai ales prin milă şi iertare, te rugăm, revarsă necontenit harul tău asupra noastră, pentru ca, grăbindu-ne în întâmpinarea făgăduinţelor tale, să ne facă părtaşi de bunurile cereşti.
Să aveţi o „Duminică binecuvântată” cu tăria credinţei.
(Radio Vatican – Anton Lucaci, material omiletic de vineri 27 septembrie 2024)