Căutare

Consideraţii omiletice la Înălţarea Domnului (B): Este şi înălţarea noastră Consideraţii omiletice la Înălţarea Domnului (B): Este şi înălţarea noastră 

Consideraţii omiletice la Înălţarea Domnului (B): Este şi înălţarea noastră.

Cristos cu trupul glorificat şade de-a dreapta Tatălui pe tronul slavei. Înălţarea încheie timpul misiunii istorice a lui Isus şi deschide timpul Bisericii. Inimile noastre sunt pline de bucurie şi recunoştinţă, pentru că înălţarea lui Cristos înseamnă şi înălţarea noastră, deoarece El este Capul, iar noi mădularele. Părinte ceresc, întăreşte-ne în speranţa că şi noi vom ajunge la strălucirea la care a ajuns Fiul tău”.

(Vatican News -  9 mai 2024) E Sărbătoare. Astăzi Domnul nostru Isus Cristos s-a înălţat la cer. Cu el să se înalţe şi inima noastră (Sf. Augustin). Înălţarea lui Isus la cer este un mister de slavă. Patruzeci de zile după învierea din morţi, Isus, arătându-se pentru ultima dată celor unsprezece apostoli le-a încredinţat mandatul de a predica Evanghelia la toată făptura, apoi „s-a înălţat la cer şi s-a aşezat la dreapta lui Dumnezeu” (cf. Mc 16,19). Să-l preamărim pe Dumnezeu care l-a glorificat pe Fiul său Isus la capătul drumului pământesc. Plecarea lui Isus nu este un adio. Cristos continuă să fie prezent în Biserică prin Cuvântul şi prin Pâinea vieţii pe care le celebrăm la sfânta şi dumnezeiasca Liturghie. Să-l ascultăm şi să-l imităm, pentru ca împlinind acum misiunea de discipoli ai săi să putem fi împreună cu El în slava Tatălui. Cu evenimentul înălţării se încheie timpul misiunii istorice a lui Isus Cristos şi se deschide timpul Bisericii. Tatăl are încredere în noi şi ne încredinţează misiunea de a purta tuturor mesajul de iubire şi schimbare a vieţii adus de Fiul său. Aprofundăm în aceste consideraţii omiletice lecturile propuse la Liturghia sărbătorii.

1. La şcoala unui rabin: Ce înseamnă înălţare?

Povestirea înălţării lui Isus la cer nu este un scurt reportaj de călătorie spaţială. Nu este un adio de la prietenii care rămân pe pământ şi sosirea lui la destinaţie în împărăţia Tatălui său. Lecturile liturgice conţin o învăţătură în imagini religioase fascinante iar în lumea simbolurilor trebuie să umblăm cu atenţie, ca într-o pădure în care omul se poate pierde. De aceea, între prima (Fap 1,1-11) şi a treia lectură (Mc 16,15-20) care descriu înălţarea lui Isus, a fost introdusă lectura unui fragment din epistolarul apostolului Paul (Ef 4,1-13) care explică exact înălţarea. Apostolul Paul, format la şcoala rabinului Gamaliel, cunoaşte bine valoarea simbolurilor biblice, de aceea el este un maestru credibil. În privinţa înălţării lui Isus, apostolul explică: „Dar ce înseamnă «s-a ridicat», dacă nu faptul că a şi coborât în locurile cele mai de jos ale pământului? Cel care a coborât este acelaşi cu cel care s-a ridicat deasupra tuturor cerurilor ca să împlinească toate” (Ef 4,9-10). Apostolul vrea să spună că povestirea înălţării pune în evidenţă natura divină a lui Isus. Acelaşi lucru îl subliniază evanghelistul Marcu  care spune că Isus „înălţat la cer şade la dreapta lui Dumnezeu” (Mc 16,19). La rândul său sfântul Luca notează că Isus, sub privirile apostolilor „a fost înălţat şi un nor l-a ascuns din ochii lor” (Fap 1,9). Norul este simbolul prezenţei lui Dumnezeu iar a sta la dreapta lui Dumnezeu înseamnă demnitatea şi puterea dumnezeiască.

2. Ce să înţelegem, moment de tristeţe sau de bucurie?

Evenimentul în care Isus se îndepărtează definitiv de ai săi ar trebui să fie mai degrabă un moment de tristeţe şi nu unul de bucurie. Aşa pare că l-au priceput ucenicii lui care au rămas întristaţi când au văzut că Domnul dispare fiind ascuns de un nor înaintea ochilor lor. De fapt, doi bărbaţi în haine albe au trebuit să-i asigure spunând: „Bărbaţi galileeni, de ce staţi privind la cer? Acest Isus, care a fost înălţat de la voi la cer, va veni tot aşa cum l-aţi văzut mergând spre cer" (Fap 1,11). Doar prevestirea „întoarcerii” lui Isus putea să compenseze puţin tristeţea şi golul pe care ucenicii le simţeau în acel moment. De altfel, sfântul Luca scrie la sfârşitul Evangheliei că apostolii, adorându-l pe Isus care se înălţa, „s-au întors la Ierusalim cu bucurie mare şi stăteau tot timpul în templu binecuvântându-l pe Dumnezeu” (Lc 24,52-53). Ce să înţelegem, moment de tristeţe sau de bucurie?

3. Cântaţi-i psalmi regelui nostru, cântaţi-i!

Răspunsul îl găsim şi în Liturghia sărbătorii care este însufleţită de o bucurie aproape mai intensă decât cea din sărbătoarea Paştelui. De pildă, psalmul 46/47 (astăzi responsorial) descrie ascensiunea triumfală a lui Dumnezeu în templul din Ierusalim în aclamaţiile rituale ale mulţimii: „Toate popoarele, bateţi din palme, aclamaţi-l pe Dumnezeu cu strigăte de bucurie! Căci Domnul Preaînalt este înfricoşător, mare rege peste tot pământul. Dumnezeu se înalţă în strigăte de bucurie, Domnul se înalţă în sunete de trâmbiţă. Cântaţi-i psalmi lui Dumnezeu, cântaţi-i! Cântaţi-i regelui nostru, cântaţi-i!  Căci Dumnezeu este rege peste tot pământul, cântaţi-i cu măiestrie! Dumnezeu stăpâneşte peste neamuri, Dumnezeu stă pe tronul său cel sfânt” (Ps 46/47,2-3.6-7.8-9). Psalmistul lămureşte în parte bucuria sărbătorii. Dacă „înălţarea” este o plecare, ea este totodată o intrare a lui Cristos în slavă. Este „întronarea” lui ca „rege” universal „la dreapta” Tatălui. Se cuvine de aceea ca Biserica să se bucure. Nu comemorăm doar ceea ce s-a petrecut cândva, ci contemplăm ceea ce Cristos este în realitatea sa actuală. Cristos „înălţat” în slavă este Cristos care e prezent în mijlocul nostru şi continuă să lucreze în istorie. Deci, nu o „prezenţă” îndepărtată, ci o prezenţă „mai apropiată”!

4. Înălţarea lui Cristos este şi înălţarea noastră

Încă un motiv ce face să tresalte de bucurie inima Bisericii. Este faptul că împreună cu Cristos a urcat în slavă şi firea noastră omenească. Papa sfântul Leon cel Mare explică într-o predică: „Înălţarea lui Cristos înseamnă şi înălţarea noastră şi acolo unde a ajuns mai dinainte gloria capului, este ca o invitaţie la speranţă pentru trup. De aceea, pe bună dreptate trebuie să tresăltăm şi mulţumindu-i cu evlavie să ne bucurăm. Astăzi nu am primit doar confirmarea că vom poseda raiul, dar am pătruns cu Cristos în înălţimea cerurilor” (Discurs la Înălţarea Domnului). Acest lucru este rezumat în mod admirabil în rugăciunea zilei: „Să tresalte de bucurie, Doamne, Biserică ta sfântă prin misterul pe care-l celebrează în această slujire de laudă, pentru că în Cristos înălţat la cer umanitatea noastră este înălţată alături de tine, şi noi, mădularele trupului său, trăim în speranţa că îl vom ajunge din urmă pe capul nostru în slavă”. Mai minunată încă este prefaţa Liturghiei: „Domnul Isus, rege al slavei, învingător al păcatului şi al morţii, astăzi s-a înălţat deasupra tuturor cerurilor în corul sărbătoresc al îngerilor. Mijlocitor între Dumnezeu şi oameni, judecător al lumii şi Stăpân al universului, nu ne-a părăsit în sărăcia condiţiei noastre omeneşti, dar ne-a precedat în locuinţa veşnică pentru a ne da încrederea senină că acolo unde este el, capul şi întâiul-născut, vom fi şi noi, mădularele sale, uniţi în aceeaşi slavă”. Cristos care urcă la cer nu numai că nu ne-a părăsit, nu i-a lăsat singuri pe discipoli să se descurce cum pot, ci ne-a arătat „strada” pentru a-l ajunge din urmă în slavă. Mai mult decât de regret şi de mâhnire, Înălţarea Domnului este o sărbătoare de bucurie şi de mare aşteptare. Întocmai cum Isus îi asigurase pe apostoli: „Este mai bine pentru voi ca eu să plec” (In 16,7).

5. Începe drumul Bisericii: îmi veţi fi martori

Episodul înălţării lui Isus la cer este povestit pe larg doar în cartea Faptele Apostolilor (cf. 1,1-11: prima lectură). În mod surprinzător, descrierea detaşării lui Isus de discipoli este una sobră şi esenţială. În schimb, sunt oferite informaţii importante şi mereu valabile despre drumul comunităţii creştine în istorie. După pătimirea şi învierea din morţi, Isus li s-a prezentat viu, cu multe dovezi, arătându-se apostolilor timp de patruzeci de zile şi vorbindu-le despre cele privitoare la împărăţia lui Dumnezeu. Le-a poruncit să nu se îndepărteze de Ierusalim şi să aştepte botezul în Duhul Sfânt, nu după multe zile: „Când va veni Duhul Sfânt asupra voastră, voi veţi primi o putere şi îmi veţi fi martori în Ierusalim, în toată Iudeea şi Samaria şi până la marginile pământului. Şi spunând acestea, sub privirile lor, el a fost înălţat şi un nor l-a ascuns din ochii lor.  În timp ce erau cu ochii aţintiţi spre cer şi el se înălţa, iată că le-au apărut doi bărbaţi în haine albe şi le-au spus: "Bărbaţi galileeni, de ce staţi privind la cer? Acest Isus, care a fost înălţat de la voi la cer, va veni tot aşa cum l-aţi văzut mergând spre cer" (Fap 1,8-11). Cum am văzut deja, evanghelistul Marcu este foarte succint în povestire. Arătându-li-se celor unsprezece, după ce le-a vorbit, „Domnul Isus s-a înălţat la cer şi s-a aşezat la dreapta lui Dumnezeu, iar ei, plecând, au predicat pretutindeni, în timp ce Domnul lucra cu ei şi le întărea cuvântul prin semnele care-i însoţeau” (Mc 16,19-20). Predica apostolilor s-a transmis din generaţie în generaţie şi a ajuns la noi. Ca discipoli ai Domnului, acum ne revine nouă sarcina de a fi martorii săi până la marginile pământului.

6. Veţi avea forţă de la Duhul Sfânt

Este interesantă referinţa la Duhul Sfânt ca „dar” al lui Cristos biruitor asupra morţii, care intră în gloria sa. Cartea Faptele Apostolilor este considerată de specialişti ca „Evanghelia Spiritului, a Duhului”, deoarece Duhul Sfânt este protagonistul ei nu numai în evenimentul Rusaliilor (Fap 2), dar şi în istoria succesivă. Rusaliile marchează momentul Bisericii care trebuie să rămână continuu sub focul şi sub adierea Spiritului. Cristos înălţat la cer îl trimite pe Duhul Sfânt. Înălţarea „îl spiritualizează”, s-ar putea spune, pe însuşi Cristos şi ne permite să comunicăm cu el mai direct şi mai intens. Cât timp cutreiera Palestina sau se deplasa în împrejurimi Isus era aproape doar de cei pe care îi întâlnea. Acum nu mai există între noi şi el acea „distanţă spaţială”  care se interpune între fiinţe. Capacitatea de a-l interioriza şi virtutea „spiritualizării” care s-a petrecut în el, se realizează în parte şi în noi. De acum Cristos se mişcă în lume în mod divin, unde experienţa omenească nu poate pătrunde. Doar Duhul său ne poate fi ca intermediar.

7. Isus prezent între noi, lucrează în noi şi cu noi

Înălţarea trebuie interpretată ca începutul unei prezenţe noi a lui Cristos în Biserică şi în mijlocul oamenilor. Cristos este alături de noi în orice moment al vieţii personale şi comunitare. Înălţarea sa nu este luarea de rămas bun de la lumea noastră, ci un mod diferit de a fi prezent în ea. Isus nu mai poate fi văzut cu simţurile omeneşti, dar cu ochii credinţei. În Evanghelia sărbătorii, Isus înviat încredinţează apostolilor mandatul de a vesti Evanghelia sa la toată făptura. Nu-i doar un îndemn ci şi o poruncă, pentru ca nimeni să nu fie exclus de la darul lui Dumnezeu. Ţelul vestirii Evangheliei este acela de a-i face fericiţi pe oameni prin întâlnirea şi prietenia cu Cristos. Riscul pentru creştini consistă în a rămâne cu ochii aţintiţi la cer cum au făcut discipolii după înălţarea Domnului (cf. Fap 1,9-11). Din contra, Cristos ne cere să mergem în lume şi să ducem Vestea Bună la toţi fraţii (cf. Mc 15,15-16). Privirea ucenicilor spre cer va cunoaşte mereu o anumită nostalgie care era simţită în profunzime la începuturile Bisericii. Privirea la cer nu trebuie să însemne aşteptarea pasivă a venirii lui Cristos. Aşteptarea întoarcerii Domnului se realizează în angajare, în mărturie şi în practicarea carităţii pentru fraţii noştri.

8. Ridicându-se în înălţime a dat daruri oamenilor

Lectura a doua conţine un îndemn presant la „unitatea” comunităţii creştine prin intermediul iubirii, după modelul Sfintei Treimi care, deşi în trei persoane distincte şi fiecare cu lucrarea proprie pentru mântuirea noastră, este „una” în natura divină (Ef 4,1-13): „Fraţilor, aşadar, vă îndemn, eu, prizonierul în Domnul, să umblaţi în mod vrednic de chemarea pe care aţi primit-o:  cu toată umilinţa şi blândeţea, cu îndelungă răbdare, îngăduindu-vă unii pe alţii în iubire, străduindu-vă să păstraţi unitatea Duhului în legătura păcii. Este un singur trup şi un singur Duh, după cum aţi şi fost chemaţi la o singură speranţă, aceea a chemării voastre. Este un singur Domn, o singură credinţă, un singur Botez, un singur Dumnezeu şi Tată al tuturor, care este peste toate, prin toţi şi în toţi” (Ef 4, 1-6). Apostolul îi îndeamnă pe creştini la unitatea în credinţă şi la iubirea reciprocă. Se începe de la „Duhul” care lucrează deja în comunitate, se trece prin „Domnul” Isus şi se ajunge la „Dumnezeu şi Tată al tuturor”, izvorul şi originea a toate. Unitatea” care trebuie să facă din toţi creştinii un „singur trup” (v.4), nu exclude „felurimea” darurilor şi a slujirilor în Biserică. Aceasta are nevoie de toţii fiii ei pentru a se realiza şi „a se construi” ca adevărat „trup al lui Cristos” (v.12). Această felurime de daruri este tocmai Cristos înviat şi „înălţat la cer” (vv.7-10) care o distribuie Bisericii aproape ca semn al biruinţei sale definitive, acum când s-a aşezat din nou „la dreapta Tatălui” cu propria sa umanitate care este comună cu cea a fiecăruia dintre noi. Apostolul exprimă aceasta în finalul dens al lecturii: Cristos „i-a dat pe unii ca apostoli; pe alţii, ca profeţi; pe alţii, ca evanghelişti; pe alţii, ca păstori şi învăţători pentru desăvârşirea sfinţilor în vederea lucrării slujirii spre edificarea trupului lui Cristos, până când vom ajunge toţi la unitatea credinţei şi a cunoaşterii Fiului lui Dumnezeu, la omul desăvârşit, la măsura staturii plinătăţii lui Cristos” (Ef 4,11-13). Darurile lăsate Bisericii de către Cristos după înălţarea la cer sunt diferite dar formează o unitate. Fiecare membru al Bisericii poartă un dar pentru creşterea trupului Bisericii în caritate. Prin înălţare Cristos nu s-a separat de Biserică, ci a devenit şi mai apropiat şi poate dispune de toate bogăţiile sale de iubire şi har şi de „stăpânirea” sa universală, căci stă „la dreapta Tatălui”. „Stăpânirea” se realizează prin darurile sale care tind să răspândească „cunoaşterea” lui Isus ca „Fiu al lui Dumnezeu”. „Măsura staturii plinătăţii lui Cristos” (Ef 4,13) nu este doar creşterea fiecăruia dintre noi în pătrunderea misterului său, dar mai ales „edificarea trupului său” din ce în ce mai extinsă. Aceasta se va obţine printr-o „cunoaştere” tot mai profundă a lui Cristos prin lucrarea celor care au sarcina particulară de „a-l vesti” lumii: apostolii, profeţii, evangheliştii, păstorii, învăţătorii (cf. v.11). În fond, avântul „misionar” al Bisericii este stimulat de Înălţarea Domnului nostru Isus Cristos.

9. Mergând, predicaţi evanghelia la toată făptura!

În Evanghelia după sfântul Marcu, ultima apariţie a lui Isus înviat din morţi se concentrează în întregime asupra „mandatului” misionar încredinţat Apostolilor. Pare o contradicţie, dar ceea ce justifică, stimulează şi face rodnic acest „mandat” este Cristos care se „înalţă” şi se îndepărtează de ai săi. Cristos înălţat la cer face mai eficientă lucrarea misionară a apostolilor. Evanghelistul Marcu menţionează anumite fapte carismatice, precum izgonirea diavolilor, ca „semne” ale „credinţei”. Aceasta apare ca o forţă ce răstoarnă însăşi ordinea lucrurilor. Acceptând Evanghelia, ceva cu totul „nou” intervine în viaţa oamenilor care le schimbă inima. Totodată sunt introduse noi raporturi în creaţie. Aceasta înseamnă stăpânirea pe care Cristos a luat-o în posesie la înălţare când a devenit „Kýrios - Domn”. Ea se manifestă deja în istoria noastră cu condiţia ca Evanghelia să fie predicată „la toată făptura” (v. 15). Reiese de aici responsabilitatea Bisericii care în această slujire devine cvasi  arbitrul mântuirii oamenilor. În faţa predicării Evangheliei are loc un fel de „judecată” de viaţă şi de moarte: „Cine va crede şi va fi botezat se va mântui; iar cine nu va crede va fi condamnat” (Mc 16, 16). Aceasta trimite la datoria de a fi martori prin cuvinte şi prin viaţă: „Când va veni Duhul Sfânt asupra voastră, voi veţi primi o putere şi îmi veţi fi martori în Ierusalim, în toată Iudeea şi Samaria şi până la marginile pământului" (Fap 1, 8).

10. Chemaţi să căutăm cele de sus

Papa Leon cel Mare vorbea creştinilor despre Înălţarea Domnului ca despre „speranţa trupului” pentru că în acest eveniment se află garanţia victoriei vieţii asupra morţii, a răscumpărării finale asupra decadenţei. Pentru noi oamenii, această elevare dezvăluie promisiunea învierii noastre şi indică totodată drumul vieţii spirituale: a ne naşte de „sus” şi a ne dispune pentru a fi primiţi de marea bunăvoinţă a Tatălui faţă de fii. În Duhul Sfânt omul credincios învaţă să se detaşeze de cele materiale pentru a se ridica la cele spirituale cu privirea spre viitor. Viaţa spirituală nu înstrăinează, din contra intensifică angajarea creştinilor pentru o lume nouă în Cristos cel mort şi înviat. Deosebit de semnificativ este ultimul verset al Evangheliei după Marcu în care se afirmă că apostolii a acceptat mandatul lui Cristos care rămânea fidel promisiunii şi îi asista cu puterea harului său: „Iar ei, plecând, au predicat pretutindeni, în timp ce Domnul lucra cu ei şi le întărea cuvântul prin semnele care-i însoţeau” (Mc 16,20). Semnele despre care vorbise se adeveresc ca manifestare a stăpânirii absolute a lui Cristos înviat şi înălţat la cer. Adevăratul scop al învierii lui Isus consistă în proclamarea Evangheliei în toată lumea. Aceasta se realizează prin lucrarea discipolilor angajaţi în serviciul Celui Înviat. În aceasta se manifestă stăpânirea şi biruinţa lui Cristos Înviat. Înălţarea Domnului este sărbătoarea „domniei” lui Cristos şi sărbătoarea stăpânirii Bisericii care „învinge” vestind şi trăind Evanghelia vieţii. Iar aceasta înseamnă „a-l purta în triumf” pe Cristos prin lume pentru înălţarea oamenilor.

11. Rugăciunea Bisericii

Dumnezeule atotputernic, fă-ne să tresăltăm de bucurie sfântă şi să ne desfătăm în aducere de mulţumire, pentru că înălţarea lui Cristos, Fiul tău, înseamnă şi ridicarea noastră; întăreşte-ne în speranţa că şi noi, trupul său mistic, vom ajunge, precum suntem chemaţi, la slava în care a intrat el, mergând înaintea noastră.

Să aveţi o „Sărbătoare frumoasă şi înălţătore!”

Cristos s-a înălţat!

(Radio Vatican – Anton Lucaci, material omiletic de miercuri 8 mai 2024)

08 mai 2024, 14:10