Consideraţii omiletice la Duminica a II-a a Paştelui (B): Ziua Domnului

(Vatican News - 7 aprilie 2024) E Ziua Domnului. Cristos a înviat! Liturghia duminicii a doua a Paştelui începe cu un îndemn al apostolului Petru: „Ca nişte copii de curând născuţi, să doriţi laptele spiritual, curat, ca să creşteţi prin el spre mântuire”, aleluia (1Pt 2,2: Ant. la intrare). Acest îndemn ne priveşte îndeaproape pe toţi cei botezaţi..

1. Renăscuţi prin taina Botezului

Noi care retrăim încă o dată tainele pascale ale pătimirii, morţii şi învierii lui Cristos suntem chemaţi să devenim mai conştienţi că prin Botez am fost introduşi într-o viaţă nouă. Iniţiativa mântuiri îşi are originea în iubirea gratuită a lui Dumnezeu, „căci veşnică este îndurarea lui – quoniam in aeternum misericordia eius - ὅτι εἰς τὸν αἰῶνα τὸ ἔλεος αὐτοῦ” (cf. Ps 117/118,1-4: din psalmul responsorial). Apostolul Petru ne îndeamnă să trăim în lume ca pelerini ieşiţi din robia păcatului, răscumpăraţi şi eliberaţi prin moartea şi învierea lui Isus, „Mielul  pascal”. Mântuirea dăruită de Dumnezeu şi realizată în Cristos este prezentă în experienţa Bisericii pornind de la „baia purificatoare” a Botezului nostru. Renăscuţi la viaţa cea nouă, alcătuim Biserica, acel edificiu spiritual a cărui temelie este Cristos, „piatra cea vie”. Împreună cu Cristos suntem ca „nişte pietre vii” şi formăm noul templu în care se celebrează cultul spiritual. Cântă Biserica în octava Paştelui: „Lăudaţi-l pe Domnul, pentru că este bun: veşnică este îndurarea lui!” (Ps 117/118,1: din psalmul responsorial). Reînnoiţi lăuntric prin sfintele taine mărturisim cu bucurie credinţa în învierea Domnului care continuă să vină acolo unde doi sau trei se adună în numele său. În Cristos cel mort şi înviat Dumnezeu îşi arată milostivirea nemărginită faţă de noi şi ne dă asigurarea iertării sale. Este Duminica Milostivirii Divine. Cristos înviat vine la ai săi, le poartă pacea sa şi Duhul dătător de viaţă.

2. În prima zi a săptămânii, Isus a venit la discipolii săi

Evanghelia Duminicii a II-a a Paştelui este aceeaşi în toate cele trei cicluri liturgice (A,B,C) şi are în centrul ei episodul despre apostolul Toma care nu crede dacă nu vede (cf. In 20,19-31) Totul se desfăşoară în prima zi a săptămânii, şi anume în seara zilei de Paşte şi apoi opt zile mai târziu, când Isus înviat vine şi stă în mijlocul discipolilor. Iată, cum s-au petrecut cele două apariţii. „În seara aceleiaşi zile, prima a săptămânii, deşi uşile locului în care erau discipolii, de frica iudeilor, erau încuiate, a venit Isus, a stat în mijlocul lor şi le-a zis: "Pace vouă!" Zicând aceasta, le-a arătat mâinile şi coasta. Discipolii s-au bucurat văzându-l pe Domnul. Atunci, Isus le-a zis din nou: "Pace vouă! Aşa cum m-a trimis Tatăl, aşa vă trimit şi eu pe voi". Şi, spunând aceasta, a suflat asupra lor şi le-a zis: "Primiţi-l pe Duhul Sfânt! Cărora le veţi ierta păcatele, le vor fi iertate; cărora le veţi ţine, le vor fi ţinute". Însă Toma, unul dintre cei doisprezece, cel numit "Geamănul", nu era cu ei când a venit Isus. Aşadar, ceilalţi discipoli i-au spus: "L-am văzut pe Domnul!" Dar el le-a zis: "Dacă nu voi vedea în mâinile lui semnul cuielor şi nu-mi voi pune degetul în semnul cuielor şi nu-mi voi pune mâna în coasta lui, nu voi crede" (In 20,19- 25)

3. După opt zile, Isus a venit din nou

După opt zile, discipolii lui erau iarăşi înăuntru, iar Toma era împreună cu ei. Isus a venit, deşi uşile erau încuiate, a stat în mijlocul lor şi a zis: "Pace vouă!"  Apoi i-a spus lui Toma: "Adu-ţi degetul tău aici: iată mâinile mele! Adu-ţi mâna şi pune-o în coasta mea şi nu fi necredincios, ci credincios!" Toma a răspuns şi i-a zis: "Domnul meu şi Dumnezeul meu!" Isus i-a spus: "Pentru că m-ai văzut, ai crezut. Fericiţi cei care nu au văzut şi au crezut!" Isus a mai făcut înaintea discipolilor şi multe alte semne, care nu sunt scrise în cartea aceasta. Acestea însă au fost scrise ca să credeţi că Isus este Cristos, Fiul lui Dumnezeu şi, crezând, să aveţi viaţă în numele lui (cf. In 20,27-31). În continuare, propun un comentariu amănunţit la Evanghelia zilei.

4. În Ziua Domnului

De subliniat că ambele întâlniri ale lui Isus cu discipolii au loc în în prima zi a săptămânii, adică prima zi după sâmbătă, care va deveni „Ziua Domnului, când creştinii se adună să celebreze amintirea învierii lui Isus. Treptat se va  statornici astfel ziua de duminică ca sărbătoare săptămânală a Paştelui. Isus este mereu viu şi vine la discipoli, îi salută în mod familiar şi îi face slujitori ai milostivirii lui Dumnezeu: „Pace vouă! Aşa cum m-a trimis Tatăl, aşa vă trimit şi eu pe voi… Primiţi-l pe Duhul Sfânt!  Cărora le veţi ierta păcatele, le vor fi iertate; cărora le veţi ţine, le vor fi ţinute” (In 20,21-23). Înainte de a rosti aceste cuvinte, Isus le arată mâinile şi coasta, adică semnele pătimirii şi mai cu seamă rana inimii, devenită izvor din care ţâşneşte milostivirea ce se revarsă asupra umanităţii. Sfânta Faustina Kowalska, „apostola milostivirii” notează în jurnalul ei că a văzut pornind din acea inimă două fascicule de lumină ce se răsfrâng peste lume. Într-o zi Isus i-a explicat că cele două raze reprezintă sângele şi apa (Jurnal, p.123). Gândul merge spontan la mărturia dată de apostolul Ioan care a văzut ieşind „sânge şi apă” din coasta lui Isus străpunsă cu suliţa de către un soldat (cf. In 19,34). Dacă sângele evocă jertfa Crucii şi darul Euharistiei, apa aminteşte sacramentul Botezului şi darul Duhului Sfânt (cf. In 3,5; 4,14; 7,37-39).

5. Duminica, ziua comunităţii creştine

Sunt tainele pascale pe care le retrăim în aceste zile. Cu iubirea sa dumnezeiască Isus vindecă rănile provocate în noi de păcat iar prin cuvântul Scripturii şi prin  Sfintele Taine (Divina Mysteria) ne întăreşte credinţa. Prezenţa lui Cristos în adunarea duminicală întăreşte legăturile de comuniune şi face să devenim mai sensibili faţă de nevoile altora. Comunitatea însăşi devine pentru lume un semn concret al învierii lui Cristos. Cine rămâne departe de comunitatea credincioşilor, cade pradă îndoielii. Domnul nu i se arată în privat lui Toma cel neîncrezător, ci în comunitatea din care face parte; i se arată în timpul adunării duminicale şi îl întăreşte în credinţă. Proclamaţia finală a lui Toma: „Domnul meu şi Dumnezeul meu!”, este cea mai înaltă mărturie de credinţă din tot Noul Testament. Atunci bucuria de a crede explodează în inima discipolilor care se lasă întâlniţi de Cristos. Atunci buna înţelegere stabileşte fraternitatea între oameni, întocmai ca în prima comunitate de la Ierusalim, când „mulţimea celor care credeau era o singură inimă şi un singur suflet” (cf. Fap 4,32-35: prima lectură). În credinţă trăim bucuria de a fi fraţi ai lui Cristos şi fii ai lui Dumnezeu

6. Isus înviat vine la discipolii adunaţi în numele său

Chiar în dimineaţa zilei de Paşti, Bunul Păstor înviat vine şi adună discipolii care fugiseră în timpul pătimirii. Trecerea din această lume la Tatăl i-a dat lui Isus capacitatea de a fi prezent într-o formă nouă de viaţă iar apariţiile confirmă noua realitate. Evanghelistul Ioan descrie aceste apariţii ale lui Isus ca o venire la ai săi. De fapt, era în seara primei zile a săptămânii, după moartea lui Isus. De frica iudeilor, discipolii încuiaseră uşile casei în care se aflau. Isus a venit, a stat în mijlocul lor şi le-a zis: „Pacea să fie cu voi!” (cf. In 20,19-31: Evanghelia duminicii). Isus s-a suit într-adevăr la Tatăl iar acum poate să împlinească promisiunea: „Şi, după ce mă voi duce şi vă voi pregăti un loc, voi veni din nou” (In 14,3).  Isus este de acum „Acela care vine” şi va fi astfel până la sfârşitul lumii. El vine la ai săi în forma promisă când a spus: „Unde doi sau trei sunt adunaţi în numele meu, sunt şi eu acolo în mijlocul lor" (Mt 18,20). Şi o dovedeşte îndeajuns prin ceea ce s-a petrecut în seara primei zile a săptămânii. Isus a stat în mijlocul lor. Nu se vorbeşte despre vreo trecere prin uşile încuiate şi nici despre mişcarea de la uşă în centrul sălii. Se afirmă simplu că Isus este realmente prezent lângă discipoli, că le vorbeşte şi le arată rănile mâinilor şi coasta. Cel care a îndurat patima şi i-a iubit până la sfârşit, acum este din nou cu ei. Stă în mijlocul lor. Acest lucru este singurul reper pentru comunitate. Şi ucenicii s-au bucurat văzându-l pe Domnul. S-a împlinit astfel şi promisiunea: „vă voi vedea din nou şi inima voastră se va bucura, iar bucuria voastră nimeni nu o va lua de la voi” (In 16,22). De acum înainte discipolii vor şti să se bucurie, chiar când vor avea de suferit din cauza misiunii lor (cf. Fap 5,41).

7. Isus îi trimite pe discipoli în lume

Urmează un al doilea moment al scenei petrecute în seara primei zile a săptămânii. Isus repetă salutul: „Pacea să fie cu voi!”, iar apoi adaugă: „După cum m-a trimis pe mine Tatăl, la fel vă trimit şi eu pe voi!”. Se realizează astfel ceea ce Isus spusese în rugăciunea către Tatăl: „După cum m-ai trimis pe mine în lume, şi eu îi trimit pe ei în lume” (In 17,18). Se împlineşte şi ceea ce Isus promisese ucenicilor: „eu v-am ales pe voi şi v-am constituit ca să mergeţi şi să aduceţi rod, iar rodul vostru să rămână” (In 15,16). Discipolii sunt trimişi aşa cum Isus a fost trimis. De-acum discipolii au aceeaşi poruncă a Tatălui pe care Isus a împlinit-o. Porunca de „a da viaţa” (In 10,18) şi de a iubi aşa cum el i-a iubit până la capăt (cf. In 13,1; 15,12-13). Semnele pătimirii, rănile mâinilor şi coasta străpunsă, arătate discipolilor de către Isus înviat le vor aduce aminte până unde trebuie să ajungă misiunea de apostoli.

8. Primiţi puterea Duhului

Dar pentru a fi capabili să împlinească această misiune, discipolii trebuie să fie oameni noi, recreaţi de puterea Duhului. Isus l-a dat deja pe acest Duh, când a murit pe cruce, dar acum îl dăruieşte ca Cel care a înviat. E vorba de Duhul său, „suflarea” sa. După ce i-a salutat spunând: „shalom – pace!”, Isus a suflat asupra lor şi le-a zis: „Primiţi pe Duhul Sfânt; cărora le veţi ierta păcatele, vor fi iertate, şi cărora le veţi ţine, vor fi ţinute”. Acest gest ne duce gândul la facerea lumii. După cum la început Dumnezeu a suflat suflare de viaţă şi a făcut din primul om o fiinţă capabilă să trăiască, la fel Isus a suflat asupra discipolilor şi i-a făcut capabili pentru o misiune de viaţă nouă. Discipolii sunt trimişi în lume ca să-i adune pe fiii dispersaţi ai lui Dumnezeu (cf. In 11,52) şi să facă din ei o singură turmă sub un singur Păstor (cf. In 10,16). Pentru această misiune ei primesc „puterea de a ierta păcatele” şi respectiv „de a imputa păcatul” celui care nu se converteşte. Această putere este indispensabilă pentru discipolul trimis să evanghelizeze. E vorba de o putere durabilă. Şi ceea ce trimisul face sub lucrarea Duhului, este pecetluit de Dumnezeu. În alte cuvinte, este vorba de o putere de a discerne între acela care lasă lumea păcatului pentru a-l primi pe Cristos şi acela care refuză să-l primească sau se îndepărtează de el după ce l-a primit. „A ierta cuiva păcatul” înseamnă a-l recunoaşte ca discipol şi a pune pe el sigilul apartenenţei lui la Cristos, unicul Păstor al comunităţii. „A imputa (a ţine) păcatul” înseamnă a afirma că cine nu-l primeşte pe Isus înviat sau s-a îndepărtat de el, acela rămâne în întuneric. Avem aici temelia tainei Pocăinţei: adevărul confortant şi mângâietor că în lume există iertarea păcatelor şi că această putere a fost dată oamenilor.

9. Apostolul Toma, un personaj colectiv

Toţi avem îndoielile noastre. Nu-i de mirare că le-au avut şi primii discipoli ai lui Isus şi chiar Cei Unsprezece Apostoli. Cazul lui Toma, în singularitatea şi temeritatea lui, exprimă experienţa întregii comunităţi apostolice. Evanghelistul, ca de obicei, face din Toma un personaj reprezentativ pentru un grup. La fel făcuse cu Nicodim, cu femeia samariteană şi alţii, şi chiar cu Iuda. În povestirile despre apariţiile Domnului înviat, vedem că nu numai Toma se îndoieşte, dar şi ceilalţi. Situaţia lor este evidentă în tradiţia documentată de evanghelistul Luca. Se îndoiesc nu doar cei doi ucenici de la Emaus (cf. Lc 24,24), dar şi Cei Unsprezece între care se află Toma. Când Isus se arată comunităţii adunate, toţi „erau uimiţi şi înfricoşaţi crezând că văd o fantomă” şi Isus le zice să privească mâinile şi picioarele lui, să-l atingă şi să vadă că este el în persoană. Le-a cerut chiar ceva de mâncare şi ei i-au oferit o bucată de peşte prăjit şi el a mâncat înaintea lor (cf. Lc 24,33.36-43). Luca poate spune în cartea Faptelor (Fap 10,41) că martorii aleşi de Dumnezeu ca să vestească învierea lui Isus sunt cei care „au mâncat şi băut cu el după învierea lui din morţi”. La baza povestirii lui Ioan stă această tradiţie şi, prin urmare experienţa sa personală. Cazul lui Toma nu este deci un caz singular: este un caz reprezentativ pentru experienţa colectivă şi comunitară trăită de toţi ceilalţi discipoli. Evanghelistul Marcu spune în mod explicit că Isus „a apărut şi celor unsprezece, pe când stăteau la masă, şi i-a dojenit pentru necredinţa şi împietrirea inimii lor pentru că nu i-au crezut pe cei care l-au văzut înviat din morţi” (Mc 16,14). În acest context amplu poate fi situat episodul despre apostolul Toma.

10. „Domnul meu şi Dumnezeul meu!”

Întâlnirea lui Isus cu apostolul Toma are loc după opt zile, tot în prima zi a săptămânii (In 20,26; 20,19). Acum, în ziua a opta, când prima comunitate era adunată, se afla şi Toma care încă nu-l văzuse pe Isus înviat. Comunitatea proclamă credinţa în Isus înviat şi îi spune lui Toma: „L-am văzut pe Domnul!” Toma nu împărtăşise credinţa comunităţii, aşa cum la început Natanael nu împărtăşea credinţa lui Filip care i-a spus: „L-am aflat pe acela despre care a scris Moise în Lege şi despre care au vorbit profeţii” (In 1,45). La fel şi Toma voia o experienţă directă. E unul din grupul Celor Doisprezece şi îl iubeşte pe Isus. Era dispus să moară cu el (In 11,16), dar nu credea că Isus ar putea să-şi reia viaţa după cum spusese. Se îndoia în faţa unui fapt care cere o credinţă radicală în el. Şi Isus, la fel ca opt zile mai înainte, stă în mijlocul lor. Nu trebuie să treacă dintr-o parte în alta ca să intre. Se prezintă când toţi ai săi sunt adunaţi în numele lui, şi le dăruieşte pacea. Ceilalţi nu mai aveau nevoie să-l vadă, însă Toma, da. Isus apare pentru el şi vrea să-l convingă că nu este o fantasmă. Cuvintele lui Isus sună ca o provocare, dar sunt pline de înţelegere: „Adu-ţi degetul încoace, vezi mâinile mele; întinde-ţi mâna şi pune-o în coasta mea şi nu fi necredincios, dar credincios” (In 20,27). După cum Mariei Magdalena i-a fost de-ajuns să-l audă pe Isus chemând-o pe nume (In 20,16), la fel lui Toma i-au fost suficiente aceste ultime cuvinte pentru ca să spună tot ceea ce crede. Exclamă: „Domnul meu şi Dumnezeul meu!”. Este o credinţă ce se repetă de două mii de ani. Este expresia întregii credinţe personale şi comunitare. Ea se naşte din fapte concrete şi este înrădăcinată în evenimente istorice. Textele insistă asupra rănilor lui Isus, asupra semnelor cuielor.

11. „Fericiţi sunt cei care cred fără să fi văzut!”

Credinţa discipolilor în Isus cel înviat se naşte din experienţa a ceea ce au văzut, au auzit şi au pipăit; credinţa lor vine din constatarea că Isus i-a iubit până la capăt. Toate acestea i-au făcut să creadă în cele spuse mai înainte de Isus: „Am ieşit de la Tatăl şi am venit în lume; iarăşi las lumea şi mă duc la Tatăl" (In 16,28); „Eu şi Tatăl una suntem” (In 10,30). Învierea a pecetluit pentru ei adevărul tuturor cuvintelor sale şi ei au crezut că el încă de la început „era la Dumnezeu, era Dumnezeu” (In 1,1). Evanghelia termină cu acelaşi act de credinţă cu care a început. După cum la evangheliştii Marcu (Mc 15,39) şi Matei (Mt 27,54) de la moartea lui Isus pe cruce se trece la afirmarea dumnezeirii sale, la fel la evanghelistul Ioan pornind de la semnele pătimirii se ajunge la credinţa în Isus înviat din morţi. Pe această credinţă şi pe această experienţă apostolică este întemeiată credinţa noastră şi fericirea noastră: „Fericiţi sunt cei care cred fără să fi văzut!”.Este o credinţă pe care, după primele momente de ezitare, au trebuit să o trăiască şi apostolii. Desigur, „Isus a mai făcut înaintea ucenicilor săi şi multe alte minuni (semne minunate) care nu sunt scrise în cartea aceasta; iar acestea s-au scris ca să credeţi că Isus este Cristos, Fiul lui Dumnezeu, şi prin credinţa voastră să aveţi viaţă în numele lui” (In 20,30-31). Semnele ne fac să înţelegem ceva diferit de ele. Iar semne nu sunt doar minunile, ci tot ceea ce Isus a făcut şi a învăţat, şi într-un mod special pătimirea sa. Cele relatate de evanghelişti sunt îndeajuns ca să putem înţelege cine este Isus şi să credem.

12. Cântarea psalmistului

Lăudaţi pe Domnul pentru că este bun, veşnică este îndurarea lui! Să spună Israel că este bun, veşnică este îndurarea lui! Să spună casa lui Aron că este bun, veşnică este îndurarea lui! Să spună toţi care se tem de Domnul, veşnică este îndurarea lui!” (Ps 117/118,1-4: din psalmul responsorial)               

13. Rugăciunea Bisericii

Dumnezeule pururi îndurător, în celebrarea anuală a sărbătorii Paştelui, tu înflăcărezi credinţa poporului consacrat ţie; te rugăm, sporeşte harul pe care ni l-ai dăruit, pentru ca toţi să ajungă să înţeleagă cum se cuvine în ce baie au fost spălaţi, în ce Duh au fost renăscuţi, cu ce sânge au fost răscumpăraţi.

Să aveţi o „Duminică binecuvântată” în prezenţa Domnului Înviat

(Radio Vatican – Anton Lucaci, material omiletic de vineri 7 aprilie 2024)