BISERICĂ

Consideraţii omiletice la Duminica a IV-a din Postul Mare (B): În Cruce este mântuirea

Dumnezeu este un Tată bogat în milostivire, care atât de mult a iubit lumea, încât l-a dat pe Fiul său, unul născut. Însă, după cum Moise a înălţat şarpele în pustiu, tot aşa trebuie să fie înălţat Fiul Omului, pentru ca oricine crede în el să aibă viaţa veşnică”. El a promis: ”Iar eu când voi fi ridicat de la pământ îi voi atrage pe toţi la mine”. Plini de încredere spunem: „Atrage-ne la tine, Doamne şi vom fi mântuiţi!”

(Vatican News - 10 martie 2024) E ziua Domnului. Drumul Postului Mare continuă. Reînnoirea vieţii prin urmarea lui Cristos cere perseverenţă. Dificultăţile urcării cu Isus la Ierusalim pot duce la descurajare. Duminica, sărbătoarea săptămânală a Paştelui, aduce în prim plan ţinta luminoasă spre care ne îndreptăm. Înaintea noastră stă biruinţa lui Cristos asupra păcatului şi a morţii. Urmându-l pe Cristos devenim părtaşi la biruinţa sa şi pregustăm deja bucuria învierii.

1. Duminica „Laetare”

Duminica a IV-a din Post este numită în ritul roman sau latin şi duminica „Laetare -„veseleşte-te!” de la îndemnul profetului Isaia care deschide Liturghia duminicală: „Bucură-te, Ierusalime, adunaţi-vă, toţi cei care-l iubiţi; bucuraţi-vă şi veseliţi-vă, cei care aţi fost întristaţi, ca să tresăltaţi şi să vă îndestulaţi de belşugul mângâierilor sale” (cf. Is 66,10-11). Astfel, profetul îi încurajează pe conaţionalii săi reveniţi în patrie după şapte decenii de captivitate la râurile Babilonului. Doriseră atât de mult întoarcerea din exil şi posibilitatea să se prezente din nou înaintea Domnului la templul din Ierusalim. Reîntorşi în patrie întâmpinau mari greutăţi în eforturile de reconstrucţie a ţării şi de redresare a vieţii religioase. Nu era deloc uşor pentru ei să reia viaţa de la capăt. Era nevoie de multă răbdare şi chibzuinţă pentru a trăi în libertate: „Oare se naşte o ţară într-o singură zi? Sau se naşte un neam dintr-odată?” (Is 66,9). Pentru refacerea unei noi vieţi sunt susţinuţi de promisiunea lui Dumnezeu care iubeşte cu o dragoste părintească: „Căci aşa cum o mamă mângâie pe cineva, aşa vă voi mângâia eu. În Ierusalim veţi fi mângâiaţi. Veţi vedea şi se va bucura inima voastră şi oasele voastre vor înflori ca iarba” (Is 66,13-14). Această promisiune retrezeşte în ei conştiinţa că nu sunt ai nimănui, că sunt poporul lui Dumnezeu.

2. Domnul este credincios făgăduinţelor sale

Revenirea din exil va fi pentru popor un motiv de întărire a convingerii că Dumnezeu este credincios făgăduinţelor sale. Eliberarea însăşi apare ca un eveniment cu totul neprevăzut, un adevărat dar oferit de Dumnezeul legământului, care se foloseşte de un rege străin ca de un slujitor al său. „Domnul l-a inspirat pe Cirus, regele perşilor. Acesta a pus să se comunice prin viu grai, în toată împărăţia lui, această hotărâre...Domnul Dumnezeul cerurilor...mi-a poruncit să zidesc o casă la Ierusalim, în Iudeea. Toţi cei care fac parte din poporul lui să se ducă acolo şi Domnul Dumnezeul lor să fie cu ei” (cf. 2 Cr 36,14-16.19-23: prima lectură) Dar impactul celor întorşi din exil cu realitatea locului în care cei rămaşi acasă se contaminaseră adoptând practici şi obiceiuri păgâne, provoacă în mulţi dezorientare şi dezamăgire. Profetul îi îmbărbătează pe temătorii de Dumnezeu: „bucuraţi-vă şi veseliţi-vă, cei care aţi fost întristaţi, ca să tresăltaţi şi să vă îndestulaţi de belşugul mângâierilor sale”. Cu acest mesaj de speranţă Sfânta Biserică ne vine în întâmpinare acum la jumătatea Postului Mare amintind că Dumnezeu împlineşte prin Fiul său în chip minunat împăcarea întregului neam omenesc.

3. Dumnezeu cel bogat în milostivire

„Peste păcatul şi răutatea lumii străluceşte mereu lumina iubirii lui Dumnezeu”. Această afirmaţie a scriitorului francez Francois Mauriac, poate servi ca schemă de interpretare a lecturilor biblice propuse la Liturghia acestei duminici. Isus Cristos, cel mort şi înviat, pentru noi oamenii şi pentru a noastră mântuire este dovada iubirii nemărginite a Tatălui. Scrie apostolul Paul creştinilor din Efes: „Dumnezeu, care este bogat în îndurare, pentru dragostea cu care ne-a iubit pe noi care eram morţi din cauza păcatelor noastre, ne-a adus la viaţă împreună cu Cristos...Prin bunătatea lui faţă de noi în Isus Cristos, a voit să arate timpurilor viitoare nemărginita bogăţie a harului său. Căci mulţumită harului aţi fost mântuiţi, prin credinţă... Noi suntem lucrarea lui (cf. Ef 2, 4-10: lectura a doua). Aşadar, suntem în mâini bune, în mâinile lui Dumnezeu. Suntem ai lui Cristos pentru că am fost răscumpăraţi de păcat nu cu aur, nici cu argint ci cu sângele preţios al lui Isus (cf.1 Pt 1,18-19). Ceea ce dă viaţă credinţei creştine este convingerea profundă că de la înălţimea Crucii sale, continuă să-i atragă la sine, rând pe rând, pe toţi oamenii, generaţie după generaţie. Iar Liturghia acestei duminici ne îndeamnă să privim cu ochii sufletului la Cristos cel Răstignit spre a ne lăsa cuceriţi de dovada supremă a iubirii lui Dumnezeu faţă de omul din toate timpurile. Dumnezeu ne îndestulează cu mângâierile sale.

4. Suntem ai lui Cristos

Sclavi fiind, am fost răscumpăraţi cu preţul sângelui său. Şi asta ne ajunge; ne copleşeşte; ne entuziasmează. În cimitirul oraşului francez Saint Malo de pe coasta Atlanticului, pe mormântul scriitorului François-Réné de Chateaubriand nu este scris numele, nici data, nici vreo altă inscripţie, nimic. Se înalţă doar o cruce. A fost voinţa autorului celebrei cărţi „Geniul creştinismului” care ceruse asta primarului oraşului într-o scrisoare din 1831, adăugând această explicaţie: „Crucea va spune tuturor că omul care se odihneşte la picioarele ei a fost un supus al lui Cristos: acest lucru va fi de ajuns pentru amintirea mea”. Este mărturia unui om de o credinţă profundă că drumul vieţii creştine este luminat de marele adevăr exprimat de sfântul Ioan în Evanghelia acestei duminici, într-o formă concisă, pregnantă şi solemnă: „Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât l-a dat pe Fiul său unul născut; oricine crede în el are viaţa veşnică” (In 3,16). Din aceeaşi credinţă în localitatea Şiauliai din Lituania s-a ridicat renumita „Colină a Crucilor”. Este o colină pe care iubitorii de ţară şi neam pun o cruce de fiecare dată când cineva dintre ei moare în lupta de neatârnare pentru cauza comună. În cele trei secole de existenţă, crucile au fost de multe ori înlăturate de autorităţi ostile, dar au reapărut de fiecare dată în timpul nopţii devenind şi mai numeroase semnele libertăţii şi ale biruinţei. Colina unicat a fost vizitată în anul 1993 de papa Ioan al II-lea care a comparat-o cu Colosseumul din Roma, locul de martiraj pentru creştini în valurile de persecuţii declanşate de împăraţi romani.

5. Crucea, dovada iubirii supreme

Într-adevăr, crucea este măsura iubirii lui Dumnezeu pentru noi şi în acelaşi timp tronul de slavă al Fiului omului. Totul s-a petrecut în acea zi de vineri, pe Calvar, la porţile Ierusalimului, în afara cetăţii, când Isus din Nazaret care după ce a cutreierat drumurile Palestinei făcând bine tuturor, a fost pironit pe cruce, şi înălţat între cer şi pământ a strigat cu glas puternic: ”Tată, în mâinile tale încredinţez sufletul meu. Şi spunând aceasta, şi-a dat duhul” (Lc 23.46). Astfel îşi încheia viaţa pământească acela care la începutul vieţii publice fusese arătat mulţimii de Ioan Botezătorul ca „miel al lui Dumnezeu” care ridică păcatul lumii. Acum era în ziua pregătirii Paştelui, când se aştepta cu nerăbdare cina de după asfinţit. Era pe la ceasul al şaselea - adică în miezul zilei - când în case se îndepărta tot ce era dospit pentru a face loc azimelor de Paşti. Atunci Isus era înălţat înaintea ochilor neîncrezători ai mulţimii, fiind de faţă şi mama sa îndurerată. Trei ore mai târziu, pe la ceasul al nouălea, avea loc jertfirea mieilor potrivit tradiţiei pascale. Isus, Fiul omului, înălţat pe cruce în văzul mulţimii şi-a dat sufletul după ce a spus: „Consumatum est - S-a împlinit”. Ce s-a împlinit?

6. Convorbirea lui Isus cu Nicodim

Răspunsul este dat în mod pedagogic de către Isus, anticipându-l treptat spre a-i educa pe ucenici să înţeleagă misterul pătimirii şi morţii sale. La taina acelui eveniment se referă episodul întâlnirii nocturne a lui Nicodim cu Isus relatat de Evanghelia acestei duminici. Nicodim este unul dintre primii ucenici ai lui Isus. Fariseu şi membru al Sinedriului, Nicodim apare de trei ori în Evanghelia după Ioan: el ascultă învăţătura lui Isus (cf, In 3,14–21: Evanghelia zilei), vine în apărarea lui Isus când a fost acuzat de farisei în Sinedriu (cf. In 7,45–51) şi îl ajută pe Iosif din Arimateea la înmormântarea lui Isus (cf. In 19,39–42). În prima parte a convorbirii este vorba de naşterea de sus ce priveşte pe tot omul, iar a doua parte ia în consideraţie misterul mântuirii revelat tuturor oamenilor în Fiul Omului înălţat pe cruce, Acea noapte petrecută de Nicodim în convorbire de taină cu Isus prevesteşte Paştele, adică noaptea luminată de învierea Domnului în care se înfăptuieşte misterul naşterii din nou, mai mult, de Sus, adică de la Duhul Sfânt. Este vorba de trăirea în adevărul că „atât de mult a iubit Dumnezeu lumea încât l-a dat pe Fiul său unul-născut pentru ca oricine crede în el să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică”. Dumnezeu Tatăl l-a dat pe Fiul său; a făcut din el un dar pentru răscumpărarea şi viaţa lumii…L-a dat! Nu l-a cruţat pe propriul său Fiu, ci l-a dat pentru noi! Noi nu suntem creştini pentru că îl iubim pe Dumnezeu. Suntem creştini pentru credinţa că Dumnezeu ne iubeşte. Iar în drum spre sărbătoarea anuală a Paştelui, aflăm încă o dată că numai iubirea este demnă de crezare. Criteriul lucrării lui Dumnezeu care străluceşte în Cristos cel răstignit este iubirea. Primind-o ne năştem din nou, nu fizic ci spiritual.

7. Trăind în iubire la lumina adevărului

Isus nu a venit pentru a osândi, ci pentru a salva. Cu toate acestea, venirea sa comportă judecată. În faţa revelaţiei sale trebuie să alegem: fie să-l primim, fie să-l refuzăm. Nu Dumnezeu osândeşte, ci omul nu foloseşte cum se cuvine darurile sale. Le iroseşte. Primind iubirea sa ne mântuim de păcat, ne vindecăm de muşcătura şarpelui; refuzând-o, omul îşi provoacă singur osânda. Iar judecata nu este doar un fapt viitor, ci prezent. Zi de zi ne plăsmuim întuneric sau lumină, devenim orbi sau văzători. Iar întunericul poate deveni atât de mare încât lumina nu mai poate răzbi. În asemenea cazuri se vorbeşte despre bună credinţă dar în realitate este la mijloc responsabilitatea. Este precum situaţia omului care rămâne închis vreme îndelungată într-o peşteră întunecată şi când iese la lumina soarelui, închide ochii pentru a nu-şi pierde vederea. S-a obişnuit cu întunericul şi nu mai suportă lumina; s-a obişnuit cu minciuna şi nu mai înţelege adevărul. Aşa se întâmplă cu omul care săvârşeşte răul. Se poate instaura în sufletul lui o atare complicitate cu minciuna încât adevărul este respins tocmai pentru că e adevăr. Este ceea ce spunea Isus iudeilor: „Pentru că spun adevărul, voi nu mă credeţi” (In 8,45).

8. Renăscuţi de iubirea lui Dumnezeu

Credinţa creştină nu este o ideologie, nici o simplă judecată asupra evenimentelor şi a istoriei. Credinţa creştină este un stil de viaţă pe care îl asumăm în mod liber. Dar ştim că faptele condiţionează înţelegerea încât se poate ajunge la deformarea existenţială în sensul că „dacă nu trăieşti cum gândeşti, ajungi să gândeşti cum trăieşti” (Réné Basin). Suntem creştini în măsura în care împărtăşim stilul de viaţă trăit de Isus. Răspunsul nostru la cuvântul lui Dumnezeu se concretizează în faptele de iubire săvârşite zilnic, în tăcere şi poate, aparent, fără însemnătate. Trecerea de la întuneric la lumină, renaşterea din apă şi din Duhul Sfânt nu este lucrare de o singură zi, dar cere un drum lung de convertire şi de trăire prin fapte a Evangheliei. Semnul care îl distinge pe creştin este credinţa în Fiul omului „înălţat” pe cruce, credinţa în răstignire ca revelaţie a raţionamentului pe care îl urmează mântuirea. Încă o dată Evanghelia invită credincioşii să se verifice în privinţa modului concret în care practică trăirea şi slujirea Evangheliei: „Oricine face adevărul vine la lumină, ca să se vadă că faptele sale sunt făcute în Dumnezeu” (In 3,21). Când în noi predomină pesimismul şi neîncrederea în reuşita finală a biruinţei lui Isus şi nu speranţa şi puterea Evangheliei, nu înseamnă oare că nu facem adevărul şi că nu mai vedem faptele luminii? Cuvântul lui Dumnezeu este o invitaţie presantă la a recupera forţa care vine din speranţa creştină întemeiată pe iubirea milostivă a lui Dumnezeu.

9. Rugăciunea Bisericii

În drum spre sărbătoarea anuală a Paştelui, să privim la Crucea pe care este înălţat Cristos şi la picioarele ei să ne verificăm viaţa în lumina Evangheliei, plini de încredere în acela care a spus: ”Iar eu când voi fi ridicat de la pământ îi voi atrage pe toţi la mine”. Atrage-ne la tine, Doamne şi vom fi mântuiţi! „Dumnezeule, care, prin Fiul tău împlineşti în chip minunat împăcarea neamului omenesc, dă-i, te rugăm, poporului creştin, harul să iasă cu credinţă vie şi cu evlavie generoasă în întâmpinarea sărbătorii Paştelui, care se apropie”.

Să aveţi o „Duminică binecuvântată!” cu bucuria Evanghelie!

(Radio Vatican - Anton Lucaci, material omiletic vineri 8 martie 2024)