Consideraţii omiletice la Duminica Floriilor (B): Intră şi tu în Săptămâna Mare

(Radio Vatican - 24 martie 2024) E Ziua Domnului. Cu Duminica Floriilor şi a Patimii Domnului intrăm în marea Săptămână Sfântă. Liturghia euharistică este precedată de procesiunea credincioşilor cu ramuri în mâini pentru a aminti intrarea regească a lui Isus în Ierusalim. Participarea la procesiune este un act de credinţă în Cristos Domnul şi, totodată, o angajare la a-l urma pe drumul crucii. Îndemnul propus la începutul celebrării liturgice ilustrează în mod concis şi exemplar înţelesul acestui moment anual din viaţa creştinilor.

1. Invitaţie la marea Săptămână Sfântă

„În timpul postului celor patruzeci de zile ne-am pregătit inimile prin pocăinţă şi fapte de iubire faţă de aproapele. Astăzi, ne adunăm să începem, împreună cu toată Biserica, celebrarea misterului pascal, adică moartea şi învierea Domnului nostru Isus Cristos, mister, pentru îndeplinirea căruia Isus a mers în oraşul Ierusalim. Celebrând cu toată credinţa şi evlavia intrarea triumfală a lui Isus în Ierusalim, să-l urmăm şi noi pe Mântuitorul, pentru ca asociindu-ne la suferinţele crucii sale, să fim părtaşi la învierea sa glorioasă. Intrarea lui Cristos ca rege şi domn în noul Ierusalim alcătuit din adunarea creştinilor este preludiul sărbătorii Paştelui. Căci, până la trecerea noastră din această lume la Tatăl, până la Paştele Învierii noastre, rămâne să păşim cu Cristos pe drumul patimii şi morţii sale. Este calea bobului de grâu căzut în pământ, care murind aduce rod de viaţă nouă”.

2. Duminica Floriilor şi a Patimii Domnului

Liturghia acestei duminici este, pe de o parte, plină de bucurie şi vrea să celebreze intrarea triumfală a lui Isus în Ierusalim caracterizată de entuziasmul mulţimii şi uimirea inocentă a copiilor. Pe de altă parte, toată slujba religioasă este ca şi umbrită de un nor de tristeţe, deoarece momentele de triumf trec repede şi lasă loc povestirii patimii şi morţii Domnului. De aici provine dubla denumire: „Duminica Floriilor şi a Patimii Domnului”. Triumful şi pătimirea se contopesc în una şi aceeaşi dramă. În fapt, tocmai acea intrare regească a lui Isus în centrul politic şi religios al poporului său provoacă reacţia violentă a autorităţilor. Acestea, ca dintr-un instinct de apărare, decid moartea lui Isus. La rândul lor, evangheliştii se străduiesc să arate că Isus cucereşte adevărata sa „regalitate” mesianică tocmai urcând pe lemnul crucii. Acea tăbliţă pusă pe cruce deasupra capului, purtând inscripţia: „Isus, regele iudeilor”, nu este doar o ironie sau o simplă formalitate legală care cerea să fie afişat motivul condamnării. Tocmai murind pe cruce, Isus a devenit „rege”.

3. Crucea, tronul gloriei

Isus domneşte înălţat între cer şi pământ. “Tronul” său cosmic de glorie este crucea. În felul acesta putem înţelege acel „amestec” de bucurie şi de tristeţe reprezentat în mod sugestiv de Liturghia acestei duminici. Momentul culminant al Liturghiei Cuvântului este lectura întregii povestirii a Patimilor Domnului, care anul acesta urmează versiunea evanghelistului Marcu (cf. Mc 14,1-15,47). Povestirea Patimii nu trebuie comentată, ci contemplată. Propunem totuşi câteva indicaţii menite să-i ajute pe ascultători să pătrundă mai adânc sensul povestirii.

4. Tăcerea lui Isus

Observăm mai întâi că în timpul patimii Isus vorbeşte puţin. A spus deja tot ce trebuia să spună, iar acum poate asculta în tăcere. Totuşi patima Domnului este grăitoare, căci vorbeşte de la sine. Ea dezvăluie trăsăturile cele mai profunde ale lui Isus. Ele s-au manifestat în toată viaţa sa dar acum devin mai clare: nevinovăţia, ascultarea necondiţionată faţă de Tatăl, solidaritatea cu cei păcătoşi, abandonarea fără rezerve în trăirea iubirii.

5. Solitudinea lui Isus

În povestirea răstignirii, evanghelistul pare preocupat să scoată în relief solitudinea lui Isus. Îl insultă trecătorii, preoţii, cei doi tâlhari răstigniţi cu el. Solitudinea lui Isus este atât de profundă încât devine strigăt rugător: „Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce m-ai părăsit?” (Mc 15,34). Isus se adresează Tatălui cu o cerere, dar Dumnezeu tace. Glasul Tatălui care s-a auzit la botezul în râul Iordan şi la schimbarea la faţă pe Muntele Tabor, tace când Fiul e pe cruce. Vedem în această rugăciune umanitatea profundă a lui Isus care a experimentat neliniştile omului. Cel care a venit să-i elibereze pe săraci şi suferinzi cunoaşte înfrângerea, tăcerea lui Dumnezeu, moartea. „Bunul păstor” devine „mielul jertfit”. Semănătorul devine bobul de grâu care moare. Stăpânul devine slujitorul suferind anunţat de profeţi (Is 50,4-7). În ochii celor prezenţi, Răstignitul de pe Calvar apare ca un învins; „cel spânzurat apare ca blestemul lui Dumnezeu” (cf. Dt 21,23).

6. Isus în compania drepţilor

Cu toate acestea, Isus nu este singur. Evanghelistul a presărat în povestire diferite referinţe la vechile Scripturi (cf. Ps 21/22, Ps 68/69 şi Is 53). Pasajele povestesc experienţa drepţilor şi a profeţilor, a unor oameni smeriţi, luaţi în derâdere şi acuzaţi pe nedrept. În acest sens Isus nu este singur. El face parte dintr-o istorie, se află în compania tuturor drepţilor şi a profeţilor de demult. Privind crucea, înţelegem că uneori iubirea lui Dumnezeu pare tăcută, silenţioasă, aproape absentă sau undeva departe. Isus moare singur, dar abia mort, totul se răstoarnă. Dumnezeu nu-l abandonează pe Unsul său (Mesia, Cristos). Vălul templului care s-a sfâşiat în două, de sus până jos, este un simbol. Templul şi-a încheiat menirea. Isus avea dreptate. Se deschide o nouă epocă. Căci un păgân, văzându-l murind, recunoaşte în el pe Fiul lui Dumnezeu. Povestea vieţii lui Isus nu s-a terminat, dar reîncepe.

7. Isus tăgăduit în identitatea sa

Isus este refuzat şi tăgăduit în atitudinea de dăruire de sine până la capăt: „Pe alţii i-a salvat, pe sine nu se poate salva. Cristos, regele Israelului, să coboare acum de pe cruce ca să vedem şi să credem! Îl insultau şi cei răstigniţi cu el” (Mc 15,31-32). La picioarele crucii vedem două moduri de a crede. Înaintea crucii Domnului gândurile oamenilor se ciocnesc şi se despart. Pe de o parte sunt cei care pretind să creadă doar dacă Mesia abandonează crucea şi face minuni (cf. Mc 15,32).

8. Isus recunoscut de sutaşul roman

Pe de altă parte, sunt cei care cred tocmai pentru că Isus rămâne pe cruce. Între aceştia din urmă se află sutaşul roman care văzând cum Isus şi-a dat sufletul, a spus: „Cu adevărat acest om era Fiul lui Dumnezeu!” (Mc 15,39). Isus este primit şi recunoscut de un străin, de un păgân. Centurionul roman îl recunoaşte pe Isus ca Fiu al lui Dumnezeu şi Mesia tocmai pentru că acceptă să moară şi nu se salvează pe sine.

9. Actorii patimii Domnului

Nu trebuie să ascultăm povestirea patimii lui Isus ca spectatori ce asistă la o dramă în care actorii sunt alţii. Trebuie să ne considerăm protagonişti. Toţi suntem personaje în povestirea patimii Domnului. Şi ne întrebăm: „Care este rolul nostru?” Să încercăm a ne identifica puţin.

10. Sunt autorităţile

Arhiereii şi cărturarii poporului au decis să-l elimine pe Isus şi caută pretextul rezonabil ca să-l condamne la moarte. Urmăresc să-l prindă prin viclenie ca să-l ucidă. Toţi l-au condamnat ca fiind vinovat de moarte. Unii au început să-l scuipe şi, acoperindu-i faţa, îl loveau spunându-i: „Profeţeşte!” Iar servitorii îi dădeau palme. Dis de dimineaţă, făcând consiliu, arhiereii, împreună cu bătrânii şi cărturarii şi tot Sinedriul, legându-l, l-au dus şi l-au predat pe Isus lui Pilat. Evangheliştii notează că în timpul procesului, mai marii poporului căutau mărturii false împotriva lui Isus. Deşi mărturiile nu se potriveau, îl condamnă nevinovat. Îl luau în râs şi spuneau sarcastic: „Pe alţii i-a salvat, pe sine nu se poate salva. Cristos, regele Israelului, să coboare acum de pe cruce ca să vedem şi să credem!”

11. Este Ponţiu Pilat

Pilat, guvernatorul roman vrea să apară imparţial şi obiectiv. Judecă şi recunoaşte nevinovăţia lui Isus. Dar imparţialitatea sa este mărginită. Are o limită. El nu-i dispus să se compromită personal. Este obiectiv cât timp nu-i în joc viaţa proprie. Dragostea lui pentru adevăr nu merge până la dăruirea de sine. Preferă raţiunea de stat şi apărarea propriilor interese. De fapt, îl părăseşte pe Isus în voia sorţii. Se spală pe mâini.

12. Este mulţimea

Sunt acolo şi oameni simpli care îl stimează pe Isus. Lui Isus îi era milă de ei, căci erau ca o turmă fără păstor. Însă mulţimea e schimbătoare şi uită repede binele ce i s-a făcut. Este veşnic indecisă şi lesne de manevrat. La sfârşit se lasă instigată de arhierei. Îl preferă pe Baraba, un răzvrătit care săvârşise omor, şi cere condamnarea lui Isus: „Răstigneşte-l!”

13. Sunt soldaţii

Nu sunt doar simpli executanţi de ordine primite de sus. „Toată cohorta” se dedă la acte de mojicie. Degradarea omului nu cunoaşte limită. Se distrează pe seama unui condamnat: L-au îmbrăcat pe Isus cu o haină de purpură şi, împletind o coroană de spini, i-au pus-o pe cap. Apoi au început să-l salute: „Bucură-te, rege al iudeilor!” Şi-l loveau peste cap cu o trestie, îl scuipau şi, căzând în genunchi, se prosternau înaintea lui. Şi, după ce şi-au bătut joc de el, l-au dezbrăcat de haina de purpură şi l-au îmbrăcat cu hainele lui.

14. Sunt trecătorii

Simplii trecători pot fi indiferenţi, dar la ocazie nu dau înapoi şi devin complici. Purtaţi de valul opiniei publice se dau de partea gloatei. Este îndeajuns un zvon. Cei care treceau rosteau blasfemii împotriva lui Isus, clătinând din cap şi spunând: „Hei, tu, care dărâmi templul şi-l construieşti în trei zile, salvează-te pe tine însuţi coborând de pe cruce!”.

15. Sunt ucenicii

Dintre ei, unul îl trădează şi-l vinde pe Isus pentru arginţi. În timp ce Isus îşi trăieşte agonia în Grădina Măslinilor, ucenicii dorm. Apoi fug, dispar complet de pe scenă. Se vorbeşte de Petru care îl urma „de departe” şi care apoi îl tăgăduieşte. Se leapădă de Învăţătorul său deşi nu cu mult înainte, într-un moment de zel, declarase că este gata să meargă la moarte împreună cu el. Îi găsim pe ucenici abia la înviere. Verbele care descriu comportamentul lor în timpul patimii lui Isus sunt semnificative şi dau de gândit: a trăda, a dormi, a părăsi, a tăgădui, a privi de la distanţă.

16. Suntem noi

Sunt de partea lui Isus mai multe femei care îl urmau şi îl slujeau pe Isus încă de când era în Galileea. Urcaseră cu el la Ierusalim iar acum priveau de departe. Toţi ceilalţi, fie că-i sunt ostili, fie că l-au abandonat. Sunt, desigur, personaje istorice, dar atitudinea lor este mereu actuală. Noi, în care dintre ele ne recunoaştem? Tu, în care personaj te regăseşti? Răspunde sincer şi vei face Paştele învierii cu Cristos! Răspunde în rugăciune.

17. Rugăciunea Bisericii

Dumnezeule atotputernic şi veşnic, tu ai dat neamului omenesc un exemplu de umilinţă în Mântuitorul nostru, care s-a făcut om şi a îndurat moartea pe cruce: dă-ne harul să învăţăm a-l urma în răbdare, şi astfel, să ne învrednicim a fi părtaşi de învierea sa.

Să aveţi o „Duminică binecuvântată” şi o mare „Săptămână Sfântă” aproape de Domnul.

(Radio Vatican – Anton Lucaci, material omiletic de vineri 22 martie 2024)