BISERICĂ

Consideraţii omiletice la Duminica a V-a din Postul Mare (B): Grecii la Isus

Vor să-l vadă şi să afle răspunsuri la marile întrebări ale existenţei umane. Moartea lui Isus este ceasul preamăririi Fiului de către Tatăl. Este ca bobul de grâu care cade în pământ: dacă nu moare, rămâne singur; însă dacă moare, aduce rod mult. Jertfa Crucii rodeşte, căci Isus a spus: „Iar eu, când voi fi înălţat de pe pământ, îi voi atrage pe toţi la mine”. Calea aleasă de Isus pentru viaţa lumii este confirmată de glasul venit din cer: „L-am preamărit şi iarăşi îl voi preamări”.

(Vatican News - 17 martie 2024) E Ziua Domnului. Liturghia dumincii a V-a din Postul Mare se deschide cu câteva invocaţii din Cartea Psalmilor: „Judecă-mă, Dumnezeule, şi apără-mi cauza în faţa unui popor lipsit de credinţă; scapă-mă de omul perfid şi trădător, pentru că tu eşti Dumnezeul meu şi locul meu de refugiu” (cf. Ps 42/43,1-2: Ant. la intrare). Să ne oprim puţin la această rugă stăruitoare în contextul ei, deoarece situaţia de zbucium sufletesc prin care trece psalmistul se verifică şi în viaţa creştinilor. Despre ce este vorba?

1. Setea de Dumnezeu

Autorul psalmului este un om exilat, probabil un preot sau un levit (excomunicat), obligat să trăiască departe de izvorul vieţii care pentru evreul credincios este templul de pe Muntele Sionului. Psalmistul se află în nordul Galileii la izvoarele râului Iordan. Acolo apa curge din belşug în cascade, dar alta este setea lui. Departe de ai săi, se gândeşte cu nostalgie la templul din Ierusalim şi tânjeşte după locul prezenţei lui Dumnezeu. Cerbul însetat este emblema mistică a setei de Dumnezeu: “Cum doreşte cerbul izvoarele de apă, aşa te doreşte sufletul meu pe tine, Dumnezeule. Sufletul meu e însetat de Dumnezeu, de Dumnezeul cel viu; când voi veni şi voi vedea faţa lui Dumnezeu?” (Ps 42/41,2-3). Dar psalmistul este constrâns să trăiască într-un teritoriu locuit de păgâni, în mijlocul unui „popor lipsit de credinţă”, viclean şi perfid care îl chinuie mereu cu întrebarea: “Unde este Dumnezeul tău?” Însă, treptat orizontul începe să se lumineze. Timpul domiciliului obligator se apropie de sfârşit. Însoţit de cele două virtuţi divine, întruchipate de Lumină şi de Adevăr, va fi călăuzit la Muntele Sionului în „locuinţa” lui Dumnezeu. Se vede deja cu harpa în mâini înaintând spre altarul de jertfă într-o procesiune de sărbătoare. Cântă psalmistul: „Introibo ad altare Dei… Voi merge la altarul lui Dumnezeu, la Dumnezeul bucuriei şi veseliei mele, şi te voi lăuda cu harpa, Dumnezeule, Dumnezeul meu” (Ps 42/43,4). Altarul este locul pe care se săvârşesc tainele mântuirii şi în jurul căruia se adună credincioşii. Pentru creştini, altarul este semnul lui Cristos. În momente de zbucium sufletesc credinciosul se roagă cu psalmistul şi recapătă seninătatea inimii: „Pentru ce eşti mâhnit, suflete al meu, şi pentru ce gemi înlăuntrul meu? Aşteaptă-l pe Dumnezeu, căci iarăşi îl voi lăuda pe el, care este mântuirea feţei mele şi Dumnezeul meu!” (Ps 42/43,5).

2. Judecă-mă Dumnezeule, apără-mi cauza, scapă-mă!

Această rugăciune încrezătoare a psalmistului biblic a fost ascultată pe deplin în pătimirea lui Isus. În ea deslsuşim glasul lui Isus, la care se referă Scrisorea către Evrei:. „În zilele vieţii sale pământeşti, Cristos a oferit, cu strigăte puternice şi cu lacrimi, rugăciuni şi cereri către acela care avea puterea să-l salveze de la moarte şi a fost ascultat datorită evlaviei lui. Şi, deşi era Fiu, a învăţat ascultarea din cele ce a pătimit, iar după ce a fost făcut desăvârşit, a devenit cauză de mântuire veşnică pentru toţi cei care ascultă de el” (Ev 5,7-9: lectura a doua). Astfel, Dumnezeu a întărit legământul cel nou şi veşnic cu poporul său încheiat în sângele lui Cristos şi pe care îl reînnoieşte peste veacuri în taina altarului.

3. Promisiunea unui nou Legământ

Acest nou legământ fusese anunţat de Dumnezeu prin profetul Ieremia vorbind despre o epocă în care poporul ales va trăi într-un raport de intimitate cu Domnul (cf. Ier 31,31-34: prima lectură). Dumnezeu va ierta infidelităţile poporului şi-l va face să practice legea dreptăţii nu din constrângere, ci în mod liber, impulsionat de o „pornire lăuntrică”. Legământul de la poalele Muntelui Sinai va fi înlocuit cu unul nou care va fi veşnic şi a cărui lege nu va mai fi scrisă pe table de piatră ci întipărită în adâncul inimii. La baza acestui legământ nou vor sta iubirea şi iertarea. Primul legământ a fost rupt în mod iremediabil. Nu mai poate fi restaurat. Este ca urciorul pe care profetul l-a spart în ochii locuitorilor Ierusalimului. Cioburile nu mai pot fi recuperate şi nici reasamblate (cf. Ier 19,11). Noul legământ va fi rezultatul unei noi intervenţii prin care Dumnezeu însuşi va produce convertirea, căci va schimba inima omului. Legea lui Dumnezeu nu va mai fi pusă înaintea ochilor, ci va fi sculptată în inimi. Caracteristica noului legământ stă în interioritatea sa.

4. Ce se înţelege prin legământ sau alianţă?

Înţelegerea, pactul, acordul, alianţa sau legământul este un raport de apartenenţă reciprocă între Dumnezeu şi oameni: „eu voi fi Dumnezeul lor, iar ei vor fi poporul meu” (Ier 31,33). Relaţia dintre Dumnezeu şi popor nu este o simplă legătură precum cea dintre doi aliaţi, ci raportul care îl leagă pe soţ de soţie, pe tată de fiu. Este o legătură vitală. Este un legământ viu. Al doilea element al legământului este cunoaşterea lui Dumnezeu: „pentru că toţi mă vor cunoaşte, de la cel mai mic până la cel mai mare” (Ier 31,34b). De aceea, „nimeni nu-l va mai învăţa pe aproapele său şi nimeni pe fratele său zicând: „Cunoaşte-l pe Domnul!” (Ier 31,34a). Nu este o cunoaştere oarecare, superficială sau simplu intelectuală, ci este o cunoaştere intimă, o trăire ce implică toată existenţa.

5. Fidelitatea faţă de legământ

Legământul nou şi definitiv reprezintă culmea legămintelor anterioare. Dumnezeu este credincios făgăduinţelor sale iar ultimul său cuvânt în privinţa noului legământ este iertarea. În timpul Postului Mare devenim tot mai conştienţi că Dumnezeu Tatăl este credincios legământului său de iubire şi de iertare. Să ne întoarcem mai des în cămara intimă a sufletului şi acolo îl vom găsi pe Dumnezeu care ne iubeşte şi ne aşteaptă mereu. Pe ruinele legământului „rupt”, Dumnezeu ridică din propria iniţiativă unul „nou”. Este nou nu pentru că îl înlocuieşte pe cel vechi reînnoit deja în repetate rânduri, ci pentru că este diferit de primul. Nu-i scris pe table exterioare de piatră, ci este întipărit în inimi. Asta înseamnă o legătură intimă, personală a fiecărui om cu Dumnezeu. Cunoaşterea adevărată, trăirea lui Dumnezeu şi religia spirituală sunt anunţate de Isus în convorbirea cu samariteana la fântâna lui Iacob (cf. In 4,24). Isus realizează „noul legământ în sângele său” (cf 1Cor 11,25; Lc 22,20). La baza noului legământ stă „porunca nouă” care îi leagă pe oameni cu Dumnezeu într-o singură iubire.

6. Creează în mine inimă curată

Câteva versete din psalmul 50/51 formează răspunsul la prima lectură. Psalmul „Miserere” (Ai milă de mine, Dumnezeule) este cel mai cunoscut dintre psalmii de pocăinţă. Încă de la primele cuvinte, psalmistul îi cere lui Dumnezeu să-i şteargă păcatul deoarece se încrede în milostivirea sa. Apoi, îl roagă pe Dumnezeu să intervină cu lucrarea sa creatoare şi să-i dea o inimă nouă şi un duh nou: Creează în mine, Dumnezeule, o inimă curată! Îl roagă să înfăptuiască în păcătos o nouă creaţie: „Ai milă de mine, Dumnezeule, după marea ta bunătate, şi, după mulţimea îndurărilor tale, şterge fărădelegea mea! Spală-mă cu desăvârşire de nelegiuirea mea şi curăţă-mă de păcatul meu! Creează în mine o inimă curată, Dumnezeule, şi un duh statornic înnoieşte înlăuntrul meu! Nu mă alunga de la faţa ta şi duhul tău sfânt nu-l lua de la mine! Dă-mi înapoi bucuria mântuirii tale şi întăreşte-mă cu duh binevoitor! Atunci voi învăţa pe cei fărădelege căile tale şi cei păcătoşi la tine se vor întoarce” (Ps 50/51, 3-4.12-15)

7. Realizarea legământului

Profeţia despre noul legământ îşi găseşte împlinirea şi semnificaţia în ultimul discurs public rostit de Isus înainte de pătimire. Evanghelia zilei anunţă adunarea universală a tuturor oamenilor prin asumarea crucii până la dăruirea totală de sine. (cf. In 12, 20-33). Textul se deschide cu venirea câtorva greci care îşi manifestă dorinţa să-l vadă pe Isus. Cu toată probabilitatea nu sunt iudei, dar păgâni. Ei devin simbolul şi anticiparea acelei universalităţi a Bisericii care va fi rodul crucii. Vor să-l vadă pe Isus nu din simplă curiozitate, ci din dorinţa de a cunoaşte şi rezolva probleme vitale. Sensul verbului „a vedea” în Evanghelia după Ioan este “a vedea în profunzime” dincolo de aparenţe sau de explicaţii superficiale pentru a înţelege semnificaţia adevărată şi tainică a existenţei. Fiecare om ar trebui să ceară la fel ca aceşti greci: „Vrem să-l vedem pe Isus!” (In 12,21). Vrem să stăm de vorbă cu Isus, căci avem multe de rezolvat, multe şi importante, şi bănuim că el are multe de spus.

8. Grecii la Isus

Venirea unor greci la Isus este un eveniment important. De fapt, ce voiau? Pe vremea lui Isus, Grecia se afla în centrul Imperiului. Istoricii romani au scris că, după cucerirea Greciei, poporul roman învingător a fost cucerit sub aspect cultural de poporul învins. „Graecia capta ferum victorem cepit”, observa poetul latin Horatius: „Grecia cucerită, l-a cucerit pe învingătorul barbar”. Roma nu a mai fost aceeaşi după cucerirea Greciei. Creştinismul antic a trebuit să se confrunte cu cultura greacă devenită patrimoniul întregului Imperiu roman. Confruntarea dintre această cultură şi viziunea creştină a durat circa patru secole. Impactul a fost puternic nu numai în domeniul teologiei (Dumnezeu sau divinităţi?) dar şi în cel al antropologiei. Ce este omul, ce valoare are raţiunea umană, care sunt valorile sale, ce sens au pentru om evenimentele pământeşti, mai cu seamă viaţa şi moartea?

9. Idealul urmărit de cultura greacă

Idealul cel mai înalt urmărit de civilizaţia greacă era “omul frumos şi bun” (sintagma „καλὸς καὶ ἀγαθός” şi prin contopire „kalokagathìa”), iscusit şi inteligent, dar care la sfârşit este răpus de o soartă potrivnică. Pentru ce se întâmplă mereu aşa? Pentru ce acest destin implacabil? Pentru a da o interpretare speranţelor iluzorii ale oamenilor, grecii au inventat tragedia. Între marii scriitori de tragedii se află Eschil, cu cinci secole înainte de Cristos, apoi Sofocle şi Euripide. Tragicii greci reprezentau suferinţele popoarelor, durerea celui nevinovat, moartea tragică a eroului, vremelnicia celor mai sfinte sentimente, fatalitatea ce apasă asupra istoriei şi incapacitatea absolută a omului de a rezolva „marile” sale probleme. Din acest motiv, adesea în finalul pieselor tragice intra în scenă o divinitate (deus ex machina) care declara că evenimentele omeneşti sunt supuse destinului inexorabil (fatum, moira), împotriva căruia nu pot face nimic nici oamenii, nici zeii.

10. Răspunsul lui Isus la marile probleme ale existenţei umane

Aceasta era cultura din care proveneau acei greci care voiau să-l vadă pe Isus. Nu ştim, dacă au ajuns să vorbească sau nu cu Isus, nici ce i-au zis sau l-au întrebat. Totuşi, din structura textului Evangheliei se poate deduce care este răspunsul dat de Isus acestor greci. Probabil l-au întrebat: „Tu care vorbeşti mereu despre moarte, ce idee ai despre acest eveniment care spulberă toate speranţele omului? Tu îi îndemni pe ucenici să creadă într-un Dumnezeu-iubire. Cum se poate împăca această idee religioasă a ta cu moartea certă şi inevitabilă în care se stinge orice fel de legătură dintre Dumnezeu şi om?”. Răspunsul lui Isus poate fi înţeles având în vedere legământul nou promis pentru timpurile mesianice, când Dumnezeu va scrie legea sa în inima omului. Ţinând cont de noul legământ, vedem că răspunsul lui Isus dat grecilor cuprinde trei puncte. În primul rând, Isus le-a spus că moartea nu are un sens în ea însăşi, pentru că sensul morţii este viaţa, potrivit asemănării cu sămânţa care căzută în pământ pare că moare dar pregăteşte o nouă viaţă. „Adevăr, adevăr vă spun: dacă bobul de grâu care cade în pământ nu moare, rămâne singur; însă dacă moare, aduce rod mult” (In 12,24). În al doilea rând, vorbind despre Dumnezeu-iubire, a spus că, deşi era tulburat de „ceasul” morţii sale de-acum aproape, el era sigur că Tatăl nu-l va abandona, ci îl va preamări. „Acum sufletul meu este tulburat şi ce să spun: «Tată, salvează-mă de ceasul acesta!»? Însă tocmai pentru aceasta am ajuns la ceasul acesta. Tată, glorifică numele tău!” Atunci a venit o voce din cer: „L-am glorificat şi iarăşi îl voi glorifica” (In 12,27-28). Al treilea punct al răspunsului dat de Isus grecilor se referă la sensul pozitiv al morţii sale: „Iar eu, când voi fi înălţat de pe pământ, îi voi atrage pe toţi la mine” (In 12, 32).

11. Crucea: semnul glorificării

Dialogul lui Isus cu grecii este absorbit în teologia evanghelistului Ioan. Aceasta este absolut diferită de orice idee pe care nu numai grecii, dar toate popoarele şi toate religiile necreştine, inclusiv din timpurile noastre, o au despre Dumnezeu, despre moarte şi despre soarta omului după moarte. La prima vedere Isus pare că evită întrebarea grecilor, dar nu este aşa. Isus consideră împrejurarea ca fiind moment de manifestare a slavei „A venit ceasul ca Fiul Omului să fie glorificat” (In 12,23). De aceea, Isus merge direct în miezul chestiunii şi răspunde cu o scurtă parabolă care ilustrează sensul întregii sale vieţi. El este ca o sămânţă care zace în pământ, adică se dăruieşte până la moarte pentru a aduce rod. Rodul este descris puţin mai departe: „iar eu, când voi fi înălţat de pe pământ, îi voi atrage pe toţi la mine” (In 12,32). Isus se dăruieşte şi moare pentru ca să-i adune din nou pe oameni. Acesta este rodul. Grecii care voiau să vadă cine este Isus sunt invitaţi să înţeleagă misterul crucii. Pentru a se face cunoscut, pentru a revela persoana şi semnificaţia sa, Isus vorbeşte despre cruce, vorbeşte despre viaţa sa ca un plan continuu de dăruire. De fapt, la întrebarea „Cine este Isus?”, primii creştini nu răspundeau cu o definiţie, căci nu-i de-ajuns să spui că este „Dumnezeu adevărat şi Om adevărat”, ci povesteau viaţa şi moartea lui Isus. Misterul care trebuie aprofundat este deci crucea. Sensul genuin al acestui mister poate fi uneori ofuscat, redus şi banalizat. Crucea a devenit uneori sinonim cu povară, suferinţă, faliment. În lumina Paştelui, Crucea este mult altceva.

12. Crucea: semnul iubirii

Crucea este manifestarea iubirii lui Dumnezeu, a solidarităţii sale cu noi. Acesta este sensul principal din care derivă toate celelalte, cum spune Evanghelistul: „Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât l-a dat pe Fiul său, unul născut, ca oricine crede în el să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică” (In 3,16). Şi mai departe: „Nimeni nu are o iubire mai mare decât aceasta: ca cineva să-şi dea viaţa pentru prietenii săi” (In 15,13). În cea de-a patra Evanghelie Isus vorbeşte despre cruce în sensul de slavă: „A venit ceasul ca Fiul Omului să fie glorificat” (In 12,23). Nu este un paradox. Crucea este slava iubirii şi nu slava puterii. Pe cruce vedem o iubire puternică, pasionată pe care oamenii încearcă să o descurajeze, dar care nu se dă abătută din cale pentru că este o iubire mare, puternică şi glorioasă. Pe cruce s-a arătat puterea iubirii şi nu iubirea puterii.

13. Crucea: semnul comuniunii totale

Crucea este şi calea solidarităţii până la capăt. Alţii te pot marginaliza sau trăda, tu însă trebuie să fii solidar cu ei, printr-o fidelitate ce merge dincolo de refuzul pe care-l întâmpini. Este calea solidarităţii rezistente şi universale imitându-l pe Cristos care a murit pentru cei care l-au răstignit. Pe lângă revelarea iubirii lui Dumnezeu crucea este şi un plan de viaţă pe care Cristos l-a trăit şi pe care fiecare ucenic trebuie să-l împărtăşească. Crucea conţine şi un alt aspect: slăbiciunea iubirii. Cristos nu a coborât de pe cruce cu cete de îngeri pentru a-şi impune ideea sa. Nu a folosit puterea de Fiu al lui Dumnezeu pentru a se sustrage maltratărilor. S-a expus libertăţii oamenilor lăsându-le posibilitatea să spună da şi să spună nu. Dumnezeu a preferat să parcurgă calea iubirii şi a libertăţii, acceptând până la capăt partea riscantă de a fi refuzat. Asta înseamnă că iubirea pare învinsă (precum „Graecia capta”), dar în realitate este victorioasă; pare incapabilă să facă istorie şi totuşi se impune în istoria lumii, pare slabă dar e puternică.. Este ca drumul bobului de grâu care murind aduce rod.

14. Calea crucii este calea învierii

La sfârşitul acestor consideraţii ajungem la două concluzii foarte simple deschise spre diferite posibilităţi. Prima este aceasta: a trăi crucea înseamnă a duce o viaţă zilnică ce permite iubirii lui Dumnezeu să se manifeste din interior. Nu ajunge simpla osteneală sau suferinţă. Trebuie să practicăm solidaritatea, primirea, fraternitatea şi slujirea. În al doilea rând, crucea ne invită să-l vedem pe Dumnezeu nu doar unde sunt semnele puterii, forţa geniului sau farmecul frumuseţii („kalokagathìa”), ci unde se practică dragostea de semeni. Aceasta este sămânţa care moare şi aduce rod. Crucea este calea învierii. Am fost mântuiţi în această speranţă.