BISERICĂ

Consideraţii omiletice la Epifania Domnului: Închinare cu magii de la Răsărit

Urmând exemplul magilor în căutarea lor iubitoare a lui Mesia, sărbătorim Epifania cu certitudinea unei întâlniri reînnoite şi înnoitoare cu Cristos. El este adevărata lumină şi calea sigură pentru construirea unei lumi împăcate şi drepte. Priveşte împrejur! Conştientizează că Domnul vine, vin generaţii de copii şi tineri şi sunt mulţimi în mers. Ajung la Cristos pe căi neumblate şi misterioase cete de creştini „anonimi” care îl caută şi îl mărturisesc, poate fără să-i pronunţe numele.

(Vatican News – 6 ianuarie 2024) E sărbătoarea „Epifania Domnului”. „Ne-a strălucit o zi sfântă. Veniţi neamuri şi adoraţi-l pe Domnul. Astăzi a coborât pe pământ o lumină mare”. „Toate neamurile pământului te vor adora pe tine, Doamne” (cf. Ps 71/72,11). „Epifania Domnului” este sărbătoarea chemării tuturor popoarelor la lumina credinţei în Cristos: Un vis de dragoste pentru umanitate. Acesta este orizontul larg al Epifaniei Domnului.

1. Denumirea şi semnificaţia sărbătorii

Cuvântul “epifanie” derivă din limba greacă şi înseamnă „manifestare”. Este vorba de manifestarea lui Isus Cristos către lumea păgână în gestul închinării magilor, către poporul lui Israel la botezul lui Isus în râul Iordan şi către ucenicii săi la prima minune săvârşită de Isus la nunta din Cana Galileii. Sunt trei manifestări celebrate succesiv în ritul roman sau latin al Bisericii Catolice: astăzi, sosirea şi închinarea Magilor; duminica viitoare, Botezul Domnului când Tatăl din cer îl face cunoscut pe Fiul său preaiubit; iar în duminica a II-a de peste an notată cu litera C (ciclul trienal A,B,C), minunea preschimbării apei în vin săvârşită de Isus la nunta din Cana Galileii când „şi-a arătat slava sa, iar ucenicii lui au crezut în el” (In 2, 11). Un străvechi antifon liturgic unifică aceste trei manifestări în jurul temei nunţii dintre Cristos şi Biserică: “Astăzi Biserica se uneşte cu Mirele său ceresc pentru că în Iordan Cristos i-a spălat păcatele; magii aleargă cu daruri la nunta regească, iar oaspeţii se veselesc de apa preschimbată în vin” (Liturghia Orelor, Antifonul de la Laude).

2. Epifanie şi Bobotează

Dacă în tradiţia Bisericii Catolice de rit roman sau latin la Epifanie se celebrează sosirea şi închinarea magilor, în tradiţia creştină răsăriteană accentul sărbătorii este pus pe Botezul Domnului, de unde numele „Bobotează”. Însă ambele tradiţii converg în actul manifestării şi al adoraţiei: „Ne-a strălucit o zi sfântă. Veniţi neamuri şi adoraţi-l pe Domnul!”. Invitaţiei sobre din Liturghia romană îi corespunde troparul din Liturghia bizantină, plin de conţinut teologic: „În Iordan botezându-te, Doamne, Treimea cea de închinat, s-a arătat. Cel ce te-ai arătat, Cristoase Dumnezeule, şi lumea ai luminat, mărire ţie!”.

3. Vestirea tainei lui Cristos

Epifania este o sărbătoare dedicată adevărurilor de credinţă, mai presus de faptele istorice la care se referă: contemplăm manifestarea în mijlocul oamenilor a Fiului lui Dumnezeu, Cuvântul întrupat. Apostolul Paul exprimă semnificaţia sărbătorii Epifaniei cu cuvinte esenţiale. „Taina acum descoperită” are chipul lui Cristos. În Isus Cristos se împlinesc promisiunile lui Dumnezeu care îi cheamă pe toţi, fără deosebire, să împărtăşească aceeaşi credinţă, să primească aceeaşi Evanghelie şi să formeze unica Biserică. Dumnezeu s-a gândit astfel la noi încă din veşnicie ca să fim salvaţi în Cristos Domnul „prin trupul său”, să fin copii ai săi şi fraţi între noi, dincolo de diferenţele ce caracterizează indivizi şi popoare. Apostolul Paul afirmă textual: „Această taină el n-a făcut-o cunoscută oamenilor din generaţiile trecute, aşa cum a descoperit-o acum sfinţilor săi apostoli şi profeţi prin Duhul; taina stă în aceea că prin evanghelie păgânii sunt împreună moştenitori cu noi, alcătuiesc un singur trup cu noi şi sunt părtaşi cu noi la aceeaşi făgăduinţă în Cristos Isus” (cf. Ef 3,2-3a.5-6: lectura a doua). Acest plan divin este predicat acum şi generaţiei noastre.

4. O lumină mare în întunericul lumii

Profetul Isaia se concentrează asupra evenimentului mesianic văzând ca împlinită intervenţia lui Dumnezeu: „Poporul care umbla în întuneric a văzut lumină mare”. O lumină intensă, divină, va străluci din Sion. Mulţimile vor fi atrase de ea şi, asemenea cerşetorilor de lumină în fundăturile existenţei, se vor desfăta în splendoarea cetăţii lui Dumnezeu, Într-un moment de strâmtorare profetul Isaia adresează cetăţii Ierusalimului adresează cuvinte de îmbărbătare ce suscită entuziasm. El întrevede că „în timp ce întunericul acoperă pământul şi bezna învăluie popoarele”, Dumnezeu face să strălucească peste Israel slava sa: „Scoală-te, luminează-te, Ierusalime, căci lumina ta vine şi slava Domnului răsare deasupra ta… Popoarele se vor îndrepta spre lumina ta şi împăraţii spre strălucirea aurorei tale. Ridică-ţi ochii şi priveşte împrejur; toţi se adună şi vin spre tine; fiii tăi vin de departe şi fiicele tale sunt purtate pe braţe. Când vei vedea aceste lucruri, vei tresări de bucurie, inima îţi va bate puternic şi îţi va creşte, căci se vor scurge către tine comorile de dincolo de mări, o dată cu bogăţiile popoarelor. Te va acoperi o mulţime de cămile, de dromaderi din Madian şi Efa. Vor veni toţi cei din Saba, aducând aur şi tămâie şi cântând laudă Domnului” (cf. 60,1-6: prima lectură).

5. Împlinirea profeţiei

Ei bine, va scrie evanghelistul Matei, această profeţie se împlineşte la naşterea lui Isus. Plecând de la un mic nucleu istoric, greu de identificat, şi folosind imagini şi fraze din vechile Scripturi, evanghelistul a alcătuit o splendidă metaforă pentru drumul omului spre adevărul care este Dumnezeu. Sfântul Matei, care este un evreu, „cel mai evreu” dintre evanghelişti - doar Luca este un sirian de cultură greacă-elenistă - a redactat evanghelia avându-i în vedere pe conaţionalii săi, voind să le arate că Isus este Mesia despre care s-a scris în cărţile sfinte şi mai ales de către profeţi. Scrie: „După ce s-a născut Isus la Betleem, în Iudeea, în timpul regelui Irod, iată au sosit la Ierusalim nişte magi veniţi din Răsărit. Şi au întrebat: "Unde este regele de curând născut al iudeilor? Fiindcă am văzut steaua lui răsărind şi am venit să ne închinăm lui". Auzind acest lucru, regele Irod s-a tulburat şi tot Ierusalimul împreună cu el. A adunat pe toţi arhiereii şi cărturarii poporului şi i-a întrebat unde trebuia să se nască Cristos. Aceştia i-au răspuns: "La Betleem, în Iudeea, căci iată ce a fost scris prin profetul: «Şi tu, Betleeme, pământ al lui Iuda, nu eşti nicidecum cel mai mic între locurile de seamă ale lui Iuda, căci din tine va ieşi un conducător, care va păstori poporul meu Israel»". Atunci Irod i-a chemat în ascuns pe magi, pentru a afla de la ei timpul precis în care li se arătase steaua. Apoi i-a trimis la Betleem, zicându-le: "Mergeţi şi cercetaţi cu de-amănuntul despre prunc, şi când îl veţi găsi, daţi-mi şi mie de ştire, ca să merg şi eu să mă închin lui. După ce l-au ascultat pe rege, ei au plecat. Şi iată că steaua pe care o văzuseră răsărind mergea înaintea lor, ea a mers până ce s-a oprit deasupra locului unde era pruncul. Ei, cum au văzut steaua, au fost cuprinşi de mare bucurie. Atunci, intrând în casă, l-au văzut pe copil cu Maria, Mama sa, şi, căzând în genunchi, s-au plecat cu faţa la pământ înaintea lui. Apoi, deschizându-şi comorile, i-au oferit daruri: aur, tămâie şi smirnă. În cele din urmă, înştiinţaţi de Dumnezeu în vis să nu mai meargă la Irod, pe alt drum s-au întors în ţara lor” (Mt 2,1-12: Evanghelia zilei)

6. Steaua

Să privim deci steaua care luminează povestirea oferită doar de sfântul Matei în capitolul 2 al Evangheliei sale şi care a luminat noaptea acelor înţelepţi din Răsărit. Ei au devenit simbolul tuturor popoarelor pământului care îl caută pe Dumnezeu cu inimă sinceră. Desigur, misterul acelei stele îl descoperă teologia şi nu astronomia. Steaua este prezentă adesea ca element de legendă în anunţurile despre naşterea unor personaje importante, precum unii împăraţi din lumea greco-romană. Însă această călăuză luminoasă are o semnificaţie biblică precisă în alcătuirea povestirii. Este steaua profetizată de Balaam, fiul lui Beor, bărbatul cu ochi pătrunzători despre care se vorbeşte în Vechiul Testament: „O stea se ridică din Iacob, un sceptru se înalţă în Israel” (cf. Num 24, 17). Steaua este un simbol al regelui mesianic iar lumina este ambianţa apariţiei ei potrivit profeţiei lui Isaia:

7. Magii şi darurile lor

Capodoperă a evangheliei, episodul închinării magilor este bine cunoscut celor mai mulţi creştini. Tentaţia deja veche, este aceea de a pierde din vedere ţinta la care conduce această pagină evanghelică şi a se opri la figurile protagoniştilor, care sunt magii. De fapt, există o învăţătură alternativă bazată pe scrieri apocrife, edificatoare, dar care nu constituie miezul povestirii. Astfel în protoevanghelia lui Iacob, scrisă în jurul anului 150, se spune că steaua, care a apărut la naşterea lui Isus, le întuneca pe toate celelalte; din Evanghelia lui Pseudo-Matei, posterioară secolului 4, aflăm că la venirea magilor Isus avea doi ani şi primeşte de la fiecare în dar câte o monedă de aur; în fine, în Evanghelia armeană din secolul VI, se precizează că magii sunt trei şi se numesc „Gaspar, Melchior şi Baltazar”; primesc vestea imediat după buna vestire a Sfintei Fecioare, călătoresc nouă luni şi sosesc exact la data naşterii, la şase ianuarie; mai mult, posedă o carte dată de Dumnezeu lui Adam şi lui Set cu o promisiune în favoarea fiilor oamenilor; ajunşi la Betleem, restituie cartea copilului Isus care de fapt este autorul ei. Nu s-a fixat doar numărul magilor consideraţi ca trei regi, potrivit darurilor scumpe şi semnificative menţionate de Matei dar li s-a identificat şi culoarea pielii: alb, galben negru. Potrivit tradiţiei, relicvele lor se păstrează la Milano în Italia şi la Köln în Germania. Tradiţia a văzut în darurile lor înţelesuri ascunse: aur, pentru regalitatea Pruncului, tămâie pentru dumnezeirea sa şi smirnă pentru umanitatea şi moartea sa. Textul evanghelistului Matei, modelat după acea grandioasă procesiune a popoarelor îndreptate spre muntele Sion cântată azi de Isaia, este istoria călătoriei omului către Dumnezeu.

8. Teme de meditaţie la Evanghelia sărbătorii

Enumerăm câteva: a) – steaua, elementul cosmic, natura în general şi Scripturile sunt călăuze ce conduc la aflarea lui Mesia, Dumnezeu-cu-noi. b) - viaţă umană care este o călătorie spre Dumnezeu; c) - lumina divină care apare şi dispare provocând rând pe rând, când bucurie când îngrijorare şi teamă; d) - situaţia unui popor sau a unor oameni care adorm într-o religiozitate de rutină cu capul pe cărţile sfinte; e) - atitudinea oamenilor politici şi a intelectualilor în faţa religiei; f) - noutatea creştină absolută, revoluţionară, care îi alarmează pe cei puternici, exprimată de scriitorul italian Mario Pompilio în cartea sa „Cea de-a cincia Evanghelie” în afirmaţia: „Acum bogaţii poartă daruri săracului”. Există, în fine, o altă pistă de reflecţie, cea a alegerii radicale din partea omului şi pe care italianul Giuseppe Prezzolini (1882-1982) a enunţat-o astfel: „Noi oamenii avem de făcut o alegere: sau ne lăsăm ghidaţi de mirosuri şi de miasme pământeşti sau de strălucirea celor de sus. Stelele îl călăuzesc doar pe cine priveşte în sus, spre înalt. Animalele se lasă conduse doar de miros, de adulmecarea a ceea ce stă jos, şi adesea duhoarea lăsată de alte animale le poartă în drumul lor. Alegerea oamenilor stă tocmai în asta”. Oricum, steaua indica drumul credinţei plin de riscuri, asemănător celui parcurs de Abraham care „a plecat din pământul său fără să ştie unde merge” (Evr 11,2). Aşa cum a subliniat un filosof evreu contemporan, mitului lui Ulise care se întoarce la Itaca, la viaţa liniştită, în trecutul nostalgic şi tihnit, i se opune acum istoria oamenilor biblici care lasă patria îndreptându-se spre un ţinut necunoscut, căci „noi nu avem aici o cetate stătătoare ci căutăm una viitoare” (Evr 13,14).

9. Emblema vieţii creştine

Călătoria magilor devine astfel emblema vieţii creştine, înţeleasă ca dezlipire, căutare şi răspuns la chemarea de a-l urma pe Cristos. Aşa s-a petrecut într-o zi pe malul lacului Tiberiade, când Isus le-a spus primilor ucenici: „Veniţi după mine! Şi ei, îndată, lăsându-şi mrejele, barca şi pe tatăl lor, l-au urmat” (cf. Mt 4, 18-22). Cine rămâne legat de pământ, de bunurile pământeşti, acela nu poate deveni pelerin spre Cristos şi cu Cristos. Cine este convins că posedă totul, că deţine monopolul adevărului se aseamănă preoţilor de le Ierusalim, reci tălmăcitori ai Scripturilor care nu-i implică şi nu-i convertesc. Cine şi-a înfipt prea adânc rădăcinile în cetate nu are nevoie de Betleem, dimpotrivă Betleemul îi apare ca şi Nazaretul un loc fără importanţă, „de unde nu poate ieşi nimic bun”.

10. Pelerini călăuziţi de astrul tăcut şi de Scripturi

Dar povestirea Magilor ne aminteşte că mulţi pornesc la drum, se pun în mişcare devin pelerini ai adevărului. Între aceştia, însă, nu vedem numai feţe cunoscute, dimpotrivă, cei diferiţi de noi sunt legiune: „Mulţi vor veni de la răsărit şi de la apus şi vor şedea la masă în împărăţia cerurilor în timp ce fiii vor fi izgoniţi afară în întuneric” (Mt 8,11-12). Se deschide astfel, în cadrul acestei povestiri de călătorie realitatea universală a mântuirii întruchipată de aceste personaje, de aceşti magi, veniţi din Răsărit. Mântuirea nu cunoaşte frontiere politice şi culturale, toţi o pot primi. Ajung la Cristos pe căi neumblate şi adesea misterioase, cete de creştini „anonimi” care îl caută şi îl mărturisesc, poate fără să-i pronunţe numele. Ei aduc din Madian, din Efa şi din Saba aurul şi tămâia lor, adică dărnicia şi iubirea lor. În procesiunea spre adevărul şi lumina lui Cristos întruchipată de convoiul magilor de la Răsărit, noi vedem astăzi marea procesiune a Bisericii, „o mulţime imensă, pe care nimeni nu putea să o numere, din toate naţiunile şi rasele, popoarele şi limbile” (cf Ap 7,9). La capătul drumului, al oricărei căutări sincere se află adorarea lui Dumnezeu. Călătoria are o ţintă, un loc de sosire. Este semnificativ ceea ce notează evanghelistul Matei în finalul povestirii. Magii sunt înfăţişaţi ca adevăraţi credincioşi, în gestul de adoraţie: „şi căzând în genunchi, s-au plecat cu faţa la pământ înaintea lui” şi doar apoi, "deschizându-şi comorile, i-au oferit daruri: aur, tămâie şi smirnă" (Mt 2,11).

11. Mesajul Epifaniei

„Scoală-te, luminează-te, Ierusalime, căci lumina ta vine şi slava Domnului răsare deasupra ta… Popoarele se vor îndrepta spre lumina ta şi împăraţii spre strălucirea aurorei tale. Ridică-ţi ochii şi priveşte împrejur”. Epifania este manifestarea lui Dumnezeu făcut om pentru lume. „Ridică-te şi priveşte!” Încetează de a te plânge, ca şi cum totul ar fi compromis, absurd şi fără sens. Dacă ridici ochii şi priveşti mai departe, conştientizezi că în jur nu-i doar confuzie. E Domnul care vine, vin generaţii de copii şi tineri, sunt popoare în mers. Dar ca să-ţi dai seama trebuie să te ridici, să priveşti şi să porneşti în căutare ca magii care au văzut un semnal, un semn luminos. Eu au întreprins o lungă călătorie, anevoioasă şi riscantă. Pentru a-l „vedea” pe Isus este nevoie să asumăm atitudinea acestor înţelepţi. Aşadar, să pornim pe urmele lor. Pentru „a-l căuta” pe Domnul: „Unde este regele iudeilor?” Pentru „a vedea” semnele prezenţei sale: „Am văzut răsărind steaua lui”. Pentru „a merge”: „Am venit să ne închinăm lui”. Atunci viaţa noastră zilnică, cenuşie şi repetitivă, se va lumina şi vom deveni purtători de speranţă. Epifania este sărbătoarea luminii. Ne invită se ne ridicăm, să ieşim din întuneric, să primim lumina, să ne îmbrăcăm cu ea. Vom fi învăluiţi de lumina binefăcătoare. Taina, „misterul” este o realitate ascunsă şi inaccesibilă, învăluită în Dumnezeu. Creaţia, deşi lucrare a lui Dumnezeu, nu reuşeşte să-l dezvăluie pe deplin. Numai Isus, Fiul lui Dumnezeu făcut om, ni-l face cunoscut, cu persoana sa, cu cuvintele sale, cu viaţa sa.

12. Pregustarea ospăţului veşnic

Celui care îl caută cu inima sinceră, Dumnezeu îi vine în întâmpinare, i se arată şi astfel celebrează Epifania. Călătoria vieţii nu mai este ca drumul unei caravane ce se pierde în pustiu, ci ajunge într-o oază plină de viaţă. Acela care îl caută pe Dumnezeu, după ce va fi trecut chiar prin valea întunecoasă a morţii, iese teafăr şi vede profilându-se la orizont masa pregătită de Domnul: „Tu îmi întinzi masa înaintea potrivnicilor mei… Pentru că tu eşti cu mine” (cf. Ps 22/23).

13. Rugăciunea Bisericii

Dumnezeule, care prin steaua călăuzitoare l-ai descoperit astăzi neamurilor pe Fiul tău unul-născut, dă ne, te rugăm, harul ca noi, care te-am cunoscut prin credinţă, să ajungem să privim chipul măririi tale. Prin Domnul nostru Isus Cristos, Fiul tău, care, fiind Dumnezeu, împreună cu tine vieţuieşte şi domneşte, în unire cu Duhul Sfânt, în toţi vecii vecilor.

Să aveţi o „Sărbătoare binecuvântată” cu bucuria manifestării Domnului.

(Radio Vatican – Anton Lucaci, material omiletic de joi 4 ianuarie 2024)