Sfânta Familie - frescă din biserica "Sfântul Iosif" din Nazaret

BISERICĂ

Consideraţii omiletice la sărbătoarea Sfintei Familii (B): Familia menţine darul vieţii

Isus s-a arătat ca „Dumnezeu cu noi” în sânul unei familii. Astăzi contemplăm sfânta Familie din Nazaret ca „adevărat model de viaţă” pentru orice familie creştină. Cu credinţa şi speranţa ancorate în Dumnezeu, familiile noastre vor putea înfrunta cu succes valul potrivnic şi reînsufleţi mai departe darul misterios al vieţii.

(Vatican News - 31 decembrie 2023) E Ziua Domnului. În prima duminică dintre Crăciun şi 1 ianuarie (sau pe 30 decembrie când în acest interval nu cade o duminică) sărbătorim Sfânta Familie: Isus, Maria şi Iosif. Mântuitorul nu a venit în lume ca un meteorit sau corp ceresc căzut undeva pe pământ, pe întinsul apelor, în munţi sau în pustiu. A intrat în istoria oamenilor născându-se într-o familie, chiar dacă prin lucrarea Duhului Sfânt şi dintr-o mamă Fecioară. Atunci când cerul s-a aprins în noapte şi un înger al Domnului le-a vestit păstorilor că s-a născut Mântuitorul, ei „au mers în grabă şi i-au găsit pe Maria şi pe Iosif şi pe Prunc culcat în iesle” (Lc 2,16). Pe urma păstorilor şi a magilor, noi creştinii chemaţi lăuntric de lumina tainică a credinţei ne adunăm în biserici şi celebrăm misterul mântuirii noastre. Ascultăm şi primim cuvântul lui Dumnezeu, aşa cum păstorii au auzit şi primit vestea dată de înger în acea noapte luminată. Cuvântul Betleem înseamnă „casa pâinii”. La sfânta Liturghie ne hrănim cu darul pâinii euharistice, apoi, asemenea păstorilor, ne întoarcem la casele noastre „glorificându-l şi lăudându-l pe Dumnezeu” pentru tot ce am auzit şi am văzut (cf. Lc 2,20).

1. Sfânta Familie la Betleem

La intrarea în istoria oamenilor, Fiul lui Dumnezeu nu a voit putere, dar a voit o mamă, pe Maria şi un tată, pe Iosif, logodnicul ei. Zămislit prin lucrarea Duhului Sfânt şi născut din Fecioara Maria, Fiul lui Dumnezeu s-a unit, într-un fel, cu orice fiinţă umană. Prin întrupare, Fiul lui Dumnezeu îl dezvăluie omului pe om în mod deplin începând de la familia în care a ales „să se nască şi să crească, să ne mântuiască”. Primul tablou al Familiei Sfinte surprinde momentul acesteia în peştera de la marginea Betleemului.

2. Sfânta Familie la templul din Ierusalim

Viaţa sfintei Familii decurge în istoria lumii, potrivit culturii poporului şi tradiţiei religioase din care făcea parte. Iosif şi Maria au împlinit ritualul tăierii împrejur a pruncului, ca semn al apartenenţei la poporul lui Dumnezeu şi i-au pus numele de Isus, adică Mântuitor. Întreaga familie a cunoscut împotrivirile şi pericolele societăţii de atunci, trebuind să fugă în Egipt ca să salveze pruncul de violenţa cruntă a regelui Irod care voia să-l ucidă. Astăzi, Evanghelia propune un al doilea tablou de familie: „prezentarea lui Isus la templu” (Lc 2,22-40): „Când s-au împlinit zilele purificării lor, potrivit legii lui Moise, părinţii lui Isus l-au dus la Ierusalim ca să-l ofere Domnului, după cum este scris în Legea Domnului: „Orice prim născut de parte bărbătească va fi numit sfânt pentru Domnul” şi să aducă jertfă, după cum este spus în Legea Domnului: „o pereche de turturele sau doi pui de porumbel” (Lc 2, 22-24).

3. Menirea pruncului Isus şi a Familiei

Evanghelistul Luca nu se opreşte la aceste rituri, ci la faptul că pentru prima dată în viaţa sa Isus a intrat în templu. Acest eveniment înseamnă împlinirea profeţiei lui Malahia 3,1: „Iată, va veni îndată în templul său Domnul pe care îl căutaţi şi îngerul legământului pe care voi îl doriţi”. Aici, în locul cel mai sfânt al naţiunii ebraice, Dumnezeu intervine şi dezvăluie identitatea copilului şi totodată menirea familiei sale. În pruncul Isus prezentat de părinţi la templu ochii bătrânului Simeon şi ai noştri „văd” mântuirea pregătită de Dumnezeu pentru „toţi”, iar glasul credincioasei Ana şi al nostru proclamă venirea Mântuitorului pentru Ierusalim şi întreaga lume. Capitolul 2 din Evanghelia după Sfântul Luca prezintă copilul născut din Maria în aşteptarea universală a mântuirii lui Dumnezeu, dar anunţă totodată că această mântuire nu se va realiza fără laceraţii şi suferinţe. Această pagină aminteşte părinţilor că fiii şi fiicele lor au ceva de realizat în folosul întregii lumi care, într-un anume fel, îi aşteaptă şi are nevoie de ei. De aceea, familia are rolul firesc de a-i pregăti la misiune, fapt ce comportă în mod inevitabil necazuri şi suferinţe. Şi textul sacru se încheie cu o subliniere importantă. Când părinţii lui Isus au împlinit totul după Legea Domnului, s-au întors în Galileea, în cetatea lor, Nazaret. Iar copilul creştea şi se întărea, plin de înţelepciune, şi harul lui Dumnezeu era asupra lui (cf. Lc 2,39-40). Vedem în acest tablou o familie simplă care îşi descoperă menirea treptat în lumina credinţei în Dumnezeu. Părinţii îşi îndeplinesc misiunea proprie în prezenţa lui Dumnezeu şi în societate. Îi dau copilului tot ce ştiu că e mai bun. Biserica a înţeles că slujirea familiei este una din îndatoririle ei esenţiale.

4. Biserica familială

Biserica doreşte să onoreze în această zi toate familiile în care se oglindeşte familia lui Isus. Cristos a voit să se nască şi să crească în sânul sfintei Familii a lui Iosif şi a Mariei iar Biserica nu este altceva decât "familia lui Dumnezeu". Încă de la începuturile sale, nucleul Bisericii era adesea alcătuit din cei care, "împreună cu toată casa lor", deveniseră credincioşi. Atunci când se converteau, doreau ca "toată casa lor" să fie mântuită. Aceste familii devenite credincioase erau insule de viaţă creştină într-o lume necredincioasă (cf. CBC 1655). În zilele noastre, într-o lume de multe ori străină şi chiar ostilă credinţei, familiile credincioase sunt de primă importanţă, fiind focare de credinţă vie şi strălucitoare. De aceea s-a spus, după o veche expresie, că familia este „Ecclesia domestica”. În sânul familiei, părinţii sunt, "pentru copiii lor, prin cuvânt şi exemplu, primii vestitori ai credinţei" şi veghează "la vocaţia proprie a fiecăruia, acordând atenţie specială vocaţiei sacre” (cf. CBC 1656). În ea se exercită în mod privilegiat preoţia baptismală a tatălui familiei, a mamei, a copiilor, a tuturor membrilor familiei, prin primirea sacramentelor, prin rugăciune şi mulţumire, prin mărturia unei vieţi sfinte, prin abnegaţie şi dragoste activă. Căminul este astfel prima şcoală de viaţă creştină şi "o şcoală de dezvoltare umană. Aici se învaţă răbdarea şi bucuria muncii, iubirea frăţească, iertarea generoasă, mereu repetată, şi mai ales cultul divin prin rugăciune şi oferirea vieţii (cf. CBC 1657). Mai trebuie amintite anumite persoane care, din cauza condiţiilor concrete în care trebuie să trăiască - şi de multe ori fără să vrea – sunt în mod deosebit apropiate inimii lui Isus şi merită deci afecţiunea şi grija atentă a Bisericii şi în special a Păstorilor: numărul mare al persoanelor celibatare. Multe dintre ele rămân fără familie umană, de multe ori din cauza stării de sărăcie. Printre ei, unii îşi trăiesc situaţia în spiritul Fericirilor, slujindu-l pe Dumnezeu şi pe aproapele în mod exemplar. Tuturor acestora trebuie să li se deschidă uşile căminelor, "Bisericile familiale", şi ale marii familii care este Biserica. Nimeni nu este fără familie în această lume: Biserica este casa şi familia tuturor, în special a ‘celor osteniţi şi împovăraţi’ (cf. Mt 11, 28; CBC 1658).

5. Rugăciunea Bisericii

Terminând aceste scurte consideraţii ne rugăm: „Dumnezeule, care ne-ai dat un strălucit exemplu de viaţă în sfânta familie de la Nazaret, dă-ne, te rugăm, harul să trăim în familiile noastre aceleaşi virtuţi şi să fim uniţi prin aceeaşi iubire, pentru ca odată să gustăm răsplata veşnică în bucuria casei tale”. În fine, să ne îndreptăm privirea încă o dată spre ieslea din Betleem. Să contemplăm cu credinţă familia sfântă - Isus, Maria şi Iosif - şi cu încredere să implorăm ajutorul Domnului asupra familiilor noastre: cu Pruncul Isus să ne binecuvânteze Fecioara de sus.

Să aveţi o „Duminică binecuvântată” cu bucurie şi pace.

(Radio Vatican – Anton Lucaci, material omiletic de vineri 29 decembrie 2023)