Consideraţii omiletice la Duminica a XXXIV-a, solemnitatea „Cristos, Regele Universului” (A)

1. Sărbătoarea „Cristos, Regele universului”

Originea acestei sărbători este relativ recentă. A fost instituită de papa Pius al XI-lea în 1925 cu ocazia celebrărilor Anului Sfânt. Precizăm însă că Biserica nu a trebuit să aştepte această dată pentru a recunoaşte stăpânirea universală a lui Cristos. Alte sărbători liturgice precum Epifania Domnului, Paştele Învierii şi Înălţarea lui Isus la cer conţin trăsături ale regalităţii lui Cristos. Când a fost instituită, această sărbătoare avea în vedere şi motive de pedagogie pastorală. Se răspândea atunci ateismul militant iar secularizarea înainta în ritm galopant. Episcopul Romei a voit să afirme explicit stăpânirea spirituală a lui Cristos asupra întregii umanităţii şi a instituţiilor ei sociale. Fixată iniţial într-o duminică din octombrie, ultima reformă liturgică a reaşezat sărbătoarea la încheierea anului bisericesc. În felul acesta a fost redimensionată şi perspectiva celebrării în privinţa conţinutului. Acest lucru este vizibil chiar în titlul sărbătorii. De la simpla denumire „Cristos Rege” s-a pus în evidenţă dimensiunea universală şi escatologică: „Domnul nostru Isus Cristos, Regele Universului”. Solemnitatea încununează anul liturgic. Îl contemplăm pe Isus Cristos, începutul şi sfârşitul, stăpânul vieţii şi al istoriei. În prim plan nu mai este instanţa de concurenţă şi de contestaţie în raport cu realităţile temporale. Domnia spirituală a lui Cristos nu intră în competiţie cu împărăţiile pământeşti. Acestea sunt vremelnice, se ridică şi cad rând pe rând în istoria lumii. În enciclica „Quas primas” din 11 decembrie 1925, prin care papa Pius al XI-lea instituia această sărbătoare, este citat un imn liturgic în limba latină: „Non eripit mortalia, qui regna dat coelestia - Nu răpeşte cele pieritoare, acela care dăruie stăpânirile cereşti”. Ce înseamnă aceasta? Desigur, nu înseamnă îndemn la retragere din lume şi dezangajare. „Aşteptarea unui pământ nou, nu trebuie să slăbească, ci mai degrabă să stimuleze grija de a cultiva acest pământ unde creşte corpul unei familii umane care poate oferi de pe acum o schiţare a lumii.

2. Dumnezeu Rege

Aşadar, pe fundalul anului liturgic care se încheie astăzi, se află o reprezentare solemnă a lui Cristos, asemănătoare celei care domină în centrul absidelor multor bazilici antice. Simbolul regal aplicat lui Dumnezeu este clasic în Vechiul Testament. În Psalmii regali Dumnezeu este reprezentat stând pe tronul cerului, de unde reuşeşte să îmbrăţişeze, să conducă şi să guverneze întregul cosmos. Expresia face referinţă la societatea orientală, marcată în întregime de structura socio-politică monarhică Elaborat succesiv de generaţiile biblice, simbolul regal reprezentă bine domnia cosmică şi istorică a lui Dumnezeu. „Împărăţia” este definiţia planului divin de mântuire şi de judecată, de eliberare şi biruinţă asupra răului şi injustiţiei. În Noul Testament expresia „împărăţia cerului” sau „împărăţia lui Dumnezeu răsună de peste 160 de ori”, purtându-ne în centrul predicii lui Isus.. Este un plan inaugurat şi pus în acţiune de către Isus Cristos, şi care este încă în devenire şi realizare în sânul istoriei.

3. Dumnezeu Păstor

Încă din antichitatea biblică, acest simbol regal a fost combinat în mod ideal cu simbolul pastoral. Deja poetul Homer din Grecia antică îi numea pe suverani „păstori ai naţiunilor”. De aceea, lecturile Liturghiei acestei solemnităţi se deschid cu o pagină din cartea lui Ezechiel, profetul exilului babilonian (sec. VI) în care Dumnezeu apare în haină de Păstor al poporului. Un păstor care nu se comportă ca suveran distant şi gata să exploateze supuşii dar ca tovarăş de călătorie al fiilor săi. Notăm cu atenţie frumoasa serie de verbe care exprimă grija şi solicitudinea de păstor a lui Dumnezeu. Aşa spune Domnul Dumnezeu: "Iată, eu, eu însumi voi căuta turma mea şi o voi observa! Aşa cum se îngrijeşte un păstor de turmă în ziua când este în mijlocul turmei sale împrăştiate, tot aşa mă voi îngriji eu de turma mea şi o voi salva din toate locurile unde a fost împrăştiată în ziua înnorată şi întunecată. Eu voi păstori turma mea şi eu le voi face să se odihnească - oracolul Domnului Dumnezeu. Pe cea pierdută o voi căuta, pe cea rătăcită o voi aduce înapoi, pe cea rănită o voi bandaja, pe cea slăbită o voi întări, voi avea grijă de cea grasă şi de cea puternică. Le voi păstori cu judecată. Cât despre voi, turma mea - aşa spune Domnul Dumnezeu: iată, voi face judecată între oaie şi oaie, între berbeci şi ţapi"( cf. Ez 34,11-12.15-17: prima lectură)

4. Dumnezeu Judecător

Această fraza finală din pagina profetului Ezechiel: „iată, voi face judecată între oaie şi oaie, între berbeci şi ţapi", pregăteşte grandioasa scenă a regelui-păstor-judecător din Evanghelia zilei ( cf. Mt 25,31-46). Sunt astfel gata cele două tablouri ale naraţiunii evanghelistului Matei, două tablouri paralele şi antitetice, unul întunecat, celălalt radiant. Dumnezeu a desenat în istorie un plan al său de mântuire. Pentru realizarea lui îl cheamă şi pe om prin angajarea iubirii. Astfel, Liturghia ultimei duminici din anul bisericesc prezintă profeţia despre judecata finală pe care o va face Cristos, Regele slavei, care îi va despărţi pe unii de alţii aşa cum păstorul desparte oile de capre. Pe lângă imaginile lui Cristos rege, păstor şi judecător, Evanghelia precizează obiectul judecăţii din urmă. Vom fi judecaţi de tot ceea ce vom fi făcut lui Cristos prezent în cei săraci şi în cei mici pe care el îi numeşte fraţi ai săi. Atunci, mare va fi surpriza tuturor descoperind realitatea Evangheliei: „Doamne, când te-am văzut flămând sau însetat, sau străin sau gol, sau bolnav sau în închisoare şi ţi-am slujit?” Fiul omului le va spune celor de la dreapta sa: „Veniţi, binecuvântaţii Tatălui meu, şi moşteniţi împărăţia pregătită vouă”, căci „tot ce aţi făcut unuia dintre fraţii mei cei mai mici, mie mi-aţi făcut”. Iar celor de la stânga le va spune: „Plecaţi de la mine, blestemaţilor”, căci „tot ce nu aţi făcut unuia dintre aceştia, cei mai mici, mie nu mi-aţi făcut”. Şi vor merge aceştia în chinul veşnic, iar cei drepţi, în viaţa cea veşnică.

5. Cristos: Rege, Păstor, Judecător

Suntem astfel înştiinţaţi din timp că doar cu credinţa în Dumnezeu dovedită prin fapte de iubire faţă de fraţii cei mai mici ai lui Cristos se poate intra în împărăţia cerurilor. Cristos a înviat din morţi, fiind începutul învierii celor adormiţi. După el, la venirea lui în slavă, vor urma cei care „sunt ai lui Cristos”, apoi va fi sfârşitul, când el va încredinţa împărăţia lui Dumnezeu Tatăl. Căci el trebuie să domnească până când va pune toţi duşmanii sub picioarele lui. Ultimul duşman care va fi nimicit pentru totdeauna este moartea (cf. 1Cor 15,20-26.28: lectura a doua).

6. Ultimul act al istoriei omenirii

Aşadar, în ultima duminică a Anului bisericesc celebrăm sărbătoarea Domnului nostru Isus Cristos, Regele universului. Evanghelia sărbătorii descrie anticipat, ca o profeţie, ultimul act al istoriei omenirii: cel al venirii Domnului în slavă urmată de judecata de pe urmă. "Când va veni Fiul Omului în gloria lui, împreună cu toţi îngerii, atunci se va aşeza pe tronul gloriei sale. Şi se vor aduna înaintea lui toate neamurile, iar el îi va despărţi pe unii de alţii aşa cum păstorul desparte oile de capre: va pune oile la dreapta sa, iar caprele la stânga” (Mt 25,31-33). Ce mare este diferenţa dintre această scenă şi cea în care Cristos era judecat! Atunci, toţi stăteau aşezaţi pe scaune înalte – marii preoţi Anna şi Caiafa, Pilat, procuratorul roman şi regele Irod – iar El în picioare, legat cu funii; acum toţi stau în picioare iar El aşezat pe tron. În această lume, oamenii şi istoria îl judecă pe Cristos; în acea zi Cristos îi va judeca pe oameni şi toată istoria. El „cântăreşte” oameni şi popoare. Înaintea lui se decide cine stă şi cine cade. Şi nu există putinţa de apel. El este instanţa supremă. Aceasta este credinţa imutabilă a Bisericii care în „Crezul” ei continuă să mărturisească despre Cristos care s-a suit la cer: „Şi iarăşi va veni cu mărire să judece pe cei vii şi pe cei morţi; a cărui împărăţie nu va avea sfârşit”. Să încercăm a privi în faţă realitatea credinţei în acest moment al istoriei. Adevărul Evangheliei este eliberator.

7. Domnul potoleşte setea de dreptate

În atâtea milenii de viaţă pe pământ, omul s-a obişnuit cu toate; s-a adaptat la orice climă, s-a imunizat de orice boală şi, desigur, se va imuniza şi de virusul care bântuie actualmente în toată lumea. Cu un lucru însă nu s-a obişnuit niciodată: cu injustiţia. Continuă să o simtă ca intolerabilă. Ne răzvrătim lăuntric la ideea că răul şi abuzul ar trebui să rămână nepedepsite şi mereu triumfătoare. La această sete de dreptate va răspunde judecata din urmă! Într-o bună zi se va face dreptate şi totul se va lămuri! Fără credinţa în judecata finală, lumea toată şi întreaga istorie devin de neînţeles şi revoltătoare.

8. Dacă nu din iubire, cel puţin din frică

Din experienţa vieţii ştim că există şi o frică sănătoasă. Nu trebuie să lăsăm în uitare cuvintele pe care generaţiile trecute le-au transmis posterităţii: „Dies irae, dies illa… Ziua mâniei, ziua aceea”. Odată se ascultau aceste cuvinte cu un cutremur lăuntric salutar. Textul a fost folosit în liturghia romană, secole de-a rândul, ca secvenţă a Liturghiei de Requiem. Desigur, textele „Libera me, Domine ”, „ Dies irae ” şi altele subliniau în mod excesiv judecata, frica şi disperarea. Ele au fost înlocuite cu altele îndemnând la speranţa creştină şi dând o expresie mai adecvată credinţei în înviere. Acum lumea merge la teatru de operă şi ascultă compoziţii muzicale precum Missa de „Requiem” de Mozart sau de Verdi şi iese poate fredonând notele „Dies irae, dies illa”. Dar câţi se gândesc că acele cuvinte îi privesc personal şi că este vorba şi despre ei?

9. Restaurarea judecăţii pictate pe inimi

O imagine. Periodic, la zece sau douăzeci de ani, se vorbeşte despre restaurarea renumitei fresce „Judecata universală” pictată de Michelangelo pe peretele de deasupra altarului Capelei Sixtine din Vatican. Există însă o altă judecată universală de restaurat, cea pictată nu pe pereţi de cărămidă, dar pe inimile noastre, căci şi aici ea s-a decolorat şi a pierdut din importanţă. Lucrurile din urmă ale omului, şi cu ele judecata, au rămas poate o glumă cu sfântul Petru care primeşte sau respinge sufletele la poarta de intrare în rai.

10. Avertismentul paznicului de cale ferată

Imaginaţi-vă scena unui film difuzat în cinematografe cu mulţi ani în urmă. Un pod de cale ferată se prăbuşeşte în fluviu în timpul unei inundaţii puternice. De o parte şi de alta a fluviului şinele atârnă în gol. La lăsatul serii, paznicul de la cel mai apropiat post la trecerea de nivel aleargă îngrozit înaintea trenului ce soseşte cu mare viteză; stă între şinele căii ferate, face semn cu lanterna şi strigă disperat: „Opreşte, opreşte; înapoi, înapoi!” Cred că acel tren ne reprezintă pe viu. Este imaginea unei societăţi care cu toate cuceririle progresului începe să-şi dea seama de prăpastia deschisă înaintea ei. Poate trebuie să strigăm ca acel paznic: „Opreşte-te, opreşte-te! Înapoi, înapoi!”  Putem încerca să ne consolăm zicând că, după toate, ziua judecăţii este departe, poate milioane de ani. Dar Isus din Evanghelie ne răspunde: „Nebunule, cine te poate asigura că nu ţi se va cere cont de viaţa ta chiar noaptea aceasta?”

11. Cu privirea la Bunul Păstor

În Liturghia acestei sărbători, tema judecăţii se împleteşte cu cea a lui Isus bun păstor cântat de psalmistul profet: „Domnul este păstorul meu, nu voi duce lipsă de nimic; el mă paşte pe păşuni verzi, mă conduce la ape de odihnă, îmi înviorează sufletul” (Ps 22/23,1-3). „Binecuvântat cel ce vine în numele Domnului! Binecuvântată este împărăţia care vine, a părintelui nostru David!” (cf. Mc 11,9-10: aclamaţie la Evanghelie). Sensul este clar: acum Isus Cristos se lasă găsit de noi ca Bun Păstor, într-o zi va fi nevoit să fie Judecătorul nostru. Acum este timpul milostivirii, atunci va fi timpul dreptăţii. Ne revine nouă să alegem, cât suntem în timp, pe cine să-l întâlnim.

12. Urare, rugă şi hotărâre practică

Urarea însoţită de o rugă fierbinte este ca timpul pe care l-am petrecut împreună în acest an bisericesc, reflectând asupra Evangheliei după sfântul Matei să ne fi ajutat să-l cunoaştem mai bine pe Cristos Bunul Păstor încât să nu fim obsedaţi de teama Judecătorului. El, Regele iubirii, Păstorul cel bun şi Judecătorul cel drept „va spune celor de la dreapta sa: „Veniţi, binecuvântaţii Tatălui meu, moşteniţi împărăţia care a fost pregătită pentru voi de la crearea lumii! Căci am fost flămând şi mi-aţi dat să mănânc, am fost însetat şi mi-aţi dat să beau, am fost străin şi m-aţi primit, gol şi m-aţi îmbrăcat, bolnav şi m-aţi vizitat, am fost în închisoare şi aţi venit la mine!” Când, Doamne, se întreabă. Răspunsul primit este surprinzător: „Adevăr vă spun: tot ce aţi făcut unuia dintre fraţii mei cei mai mici, mie mi-aţi făcut” (Mt 25,34-40).

13. Rugăciunea Bisericii

Dumnezeule atotputernic şi veşnic, care ai voit să refaci totul în Fiul tău preaiubit, Regele universului, dă-ne, te rugăm, harul ca toată făptura, eliberată din robie, să slujească maiestăţii tale şi să te laude într-un glas, fără încetare.

Să aveţi o „Duminică binecuvântată!”

(Radio Vatican – Anton Lucaci, material omiletic de vineri 24 noiembrie 2023 )