Consideraţii omiletice la solemnitatea Schimbării la Faţă (A): Pe munte cu Isus

(Vatican News – 6 august 2023) E Ziua Domnului. Anul acesta duminica a XVIII-a de peste an coincide cu solemnitatea Schimbării la Faţă a Domnului. Este o sărbătoare ce insuflă o mare bucurie, deoarece priveşte direct destinul nostru. Prin slăvita Schimbare la faţă a Fiului său unul-născut, Dumnezeu a întărit misterele credinţei cu mărturia legii şi a profeţilor şi a prevestit în chip minunat desăvârşirea tainei înfierii noastre. De aceea îl rugăm să ne dăruiască harul, ca, ascultând glasul Fiului său preaiubit, să ne învrednicim a deveni împreună-moştenitori cu el (cf. Rugăciunea zilei). În schimbarea la faţă a lui Isus se arată anticipat slava dumnezeiască a Fiului care va străluci în misterul învierii din morţi. Gloria pascală a lui Isus este rod al propriei sale pătimiri. Totuşi Schimbarea la Faţă face să înţelegem că această glorie pascală nu constituie o noutate pentru persoana lui Isus, dar corespundea gloriei pe care o avea dintotdeauna. În felul acesta Transfigurarea îi ajută pe apostoli nu numai să depăşească scandalul pătimirii, dar şi să interpreteze bine semnificaţia învierii. Aceasta nu este o adopţie filială în care Dumnezeu conferă unui simplu om o slavă cerească, dar este revelarea deplină a slavei Fiului lui Dumnezeu: este dezvăluirea gloriei sale divine. În felul acesta, Transfigurarea Domnului aruncă o lumină strălucitoare peste viaţa noastră zilnică şi ne îndreaptă gândul spre destinul nemuritor prefigurat de acest tainic eveniment. Lumina ce se iradiază de pe faţa lui Isus în momentul transfigurării este o revelare a naturii sale umane şi divine. Cufundaţi întru moartea şi învierea Domnului, suntem chemaţi să pictăm în noi icoana lui Isus Cristos, lăsând să se dezvolte germenul învierii pe care l-am primit în taina Botezului.

1. Contextul pascal al Transfigurării

Liturghia sărbătorii ne propune să contemplăm tabloul transfigurării Domnului după evanghelistul Matei: „În acel timp, Isus i-a luat pe Petru, pe Iacob şi pe Ioan, fratele lui, i-a dus deoparte pe un munte înalt şi i s-a schimbat înfăţişarea înaintea lor: faţa lui a strălucit ca soarele şi hainele lui au devenit albe ca lumina… În nor luminos s-a arătat Duhul Sfânt şi glasul Tatălui s-a auzit: „Acesta este Fiul meu cel iubit, în care îmi aflu desfătarea: pe el să-l ascultaţi” (cf. Mt 17, 1b-2.5). Schimbarea la faţă este unul din misterele vieţii publice a lui Isus. Manifestarea misterului ce se ascunde în omul Isus din Nazaret are loc la mijlocul vieţii sale publice în drumul spre Ierusalim. Catehismul catolic prezintă pe scurt misterul „Schimbării la Faţă” ca o anticipare a Împărăţiei lui Dumnezeu. Începând din ziua în care Petru a mărturisit că Isus este Cristos, Fiul Dumnezeului celui Viu, Învăţătorul "a început să le arate ucenicilor săi că El trebuia să meargă la Ierusalim şi acolo să sufere,(...) să fie dat morţii şi a treia zi să învie" (Mt 16, 21). Petru refuză această înştiinţare, iar ceilalţi nici măcar nu o înţeleg.  În contextul acesta se situează episodul misterios al Schimbării la Faţă a lui Isus, care în versiunea evanghelistului Matei începe astfel: ”După şase zile, Isus i-a luat pe Petru, pe Iacob şi pe Ioan, fratele lui, i-a dus deoparte pe un munte înalt şi i s-a schimbat înfăţişarea înaintea lor” (cf. Mt 17,1-9). Faţa şi veşmintele lui Isus străfulgeră de lumină. Moise şi Ilie se arată vorbind cu El „despre plecarea sa pe care urma să o săvârşească la Ierusalim" (cf. Lc 9, 31). Apoi, un nor luminos îi învăluie şi un glas din cer spune: „Acesta este Fiul meu cel iubit, în care este mulţumirea mea; ascultaţi de el!” (Mt 17,5). Timp de o clipă, Isus îşi arată gloria divină, confirmând astfel mărturisirea lui Petru. El arată şi că, pentru "a intra în gloria sa" (Lc 24,26), trebuie să treacă prin suferinţă. Moise şi Ilie contemplaseră Gloria lui Dumnezeu pe munte; Legea şi Profeţii vestiseră suferinţele lui Mesia. Patima lui Isus corespunde, într-adevăr, voinţei lui Dumnezeu: Fiul lucrează ca Slujitor al lui Dumnezeu.

2. În aşteptarea luminii pascale

Descrierea schimbării la faţă a lui Isus pe munte cuprinde elemente specifice apariţiilor pascale. În centrul scenei se află Cristos glorios înconjurat de apostoli. Evanghelistul Matei notează în finalul povestirii că discipolii, auzind glasul din nor, „au căzut cu faţa la pământ şi s-au înspăimântat foarte mult. Dar, venind Isus, şi atingându-i, le-a zis: „Ridicaţi-vă şi nu vă temeţi!”. Ridicându-şi ochii, n-au mai văzut pe nimeni decât pe Isus singur. Pe când coborau de pe munte, Isus le-a poruncit: „Să nu spuneţi nimănui ceea ce aţi văzut până când Fiul Omului nu va fi înviat din morţi!” (Mt 17,6-9).

3. Glasul din cer

Două sunt marile semne ale transfigurării: glasul ceresc şi lumina. Cuvintele: „Acesta este Fiul meu cel iubit”  răsună în trei momente din viaţa pământească a lui Isus. La început, când Isus era botezat de Ioan în râul Iordan. Apoi la transfigurare, în centrul misiunii sale pământeşti, când glasul reafirmă misterul ce se ascunde în omul Isus din Nazaret, cunoscutul predicator itinerant pe drumurile Palestinei. În finalul Evangheliei, când Cristos înălţat pe Cruce şi-a dat sufletul, un centurion roman recunoaşte în faţa mulţimii adevăratul secret al lui Isus anunţat mai înainte de glasul din cer: „Cu adevărat, acesta era Fiul lui Dumnezeu!” (Mt 27,54). Glasul conţine Crezul revelat de Dumnezeu şi învăţat de Biserică. În centrul credinţei, al celebrărilor liturgice şi spiritualităţii noastre personale stă chipul lui Cristos.

4. Lumina cerească

Al doilea semn ce domină scena transfigurării este lumina care învăluie chipul lui Isus, pe Moise şi Ilie şi pe cei trei martori aleşi dintre discipoli. Schimbarea la faţă indică o transformare intimă ce dezvăluie realitatea misterioasă a lui Cristos dar şi destinul nostru de „fii ai luminii”. Evanghelistul Luca notează că transfigurarea se petrece în timp ce Isus se ruga. Isus se scufundă în Dumnezeu, se uneşte intim cu El, aderă cu propria voinţă umană la iubirea Tatălui, astfel încât apare în mod vizibil realitatea adevărată a fiinţei sale. Chiar şi hainele lui Isus devin albe ca lumina. El este Dumnezeu, Lumină din Lumină. Observă preotul francez Olivier Clément: „Contemplaţia transformă, căci omul devine ceea ce priveşte cu ochii inimii. Omul devine ceea ce iubeşte, omul devine ceea ce se roagă. Astfel rugăciunea creează istorie începând din casa sufletului, o istorie de lumină ce transpare pe faţa rugătorului. Lumina de pe Tabor, această scânteie neperceptibilă sau fluviu de foc, ne este iar şi iar dăruită în Cuvânt, în pâine şi în vin, în iubire”.

5. „Ascultaţi de el!”

Glasul şi lumina din cer sunt pentru noi. Glasul ne conduce la Cristos, lumina ne transformă în Cristos. Glasul lui Dumnezeu se exprimă în Sfânta Scriptură iar lumina lui Dumnezeu ne învăluie prin intermediul credinţei şi al sfintelor Sacramente. Glasul ne arată calea vieţii; lumina inaugurează ziua nouă a mântuirii. Faţa lui Isus strălucitoare ca soarele şi hainele sale devenite albe ca lumina sugerează taina iluminării simbolizată de haina albă care se îmbracă la primirea Botezului. Cine se renaşte în Botez este îmbrăcat cu lumină şi anticipează existenţa cerească pe care cartea Apocalipsului o reprezintă prin simbolul hainelor albe (cf. Ap 7,9.13). Suntem, deci, părtaşi la Învierea Domnului prin Duhul Sfânt care lucrează în sfintele taine ale Trupului lui Cristos. Astfel, schimbarea la faţă ne dă o pregustare a venirii lui Cristos în glorie, "care va transfigura trupul smereniei noastre făcându-l asemenea trupului măririi sale" (Fil 3, 21). Dar ea ne aminteşte şi că "trebuie să trecem prin multe strâmtorări ca să intrăm în Împărăţia lui Dumnezeu" (Fap 14, 22). Petru nu a înţeles aceasta căci în dorinţa de a rămâne mereu în contemplare lângă Cristos pe munte i-a spus: „Doamne, e bine că suntem aici! Dacă vrei, voi face aici trei colibe: una pentru tine, una pentru Moise şi una pentru Ilie” (Mt 17,4). Comentează Sfântul Augustin: „Ţi-a pregătit aceasta, Petre, pentru după moarte. Dar acum îţi spune: Coboară ca să trudeşti pe pământ, ca să slujeşti pe pământ, ca să fii dispreţuit, răstignit pe pământ. Viaţa (Isus) coboară ca să fie ucisă; Pâinea, ca să sufere de foame; Calea coboară ca să trudească pe cale; Izvorul coboară ca să înseteze; iar tu te împotriveşti suferinţei?”.

6. Prin Cruce la slava învierii

Aşadar, „Isus Cristos după ce le-a prevestit ucenicilor moartea sa le-a dezvăluit pe muntele sfânt strălucirea sa dumnezeiască, arătându-le, şi din mărturia legii şi a profeţilor, că prin pătimire se ajunge la slava învierii” (prefaţa acestei Liturghii duminicale). Confirmă aceasta apostolul Petru, unul din cei trei martori ai transfigurării: „Noi înşine am auzit acest glas venit din cer când eram cu el pe muntele cel sfânt. Şi avem şi mai sigur cuvântul profetic la care faceţi bine că luaţi aminte ca la o candelă ce străluceşte în loc întunecos, până când se va lumina de ziuă şi va răsări luceafărul de dimineaţă în inimile voastre (2Pt 1,18-19). Să ne lăsăm instruiţi şi luminaţi sufleteşte de cuvântul lui Dumnezeu. Urcarea pe munte împreună cu Isus are loc în rugăciune. Nu putem rămâne acolo multă vreme. Întâlnirea cu Dumnezeu în rugăciune ne face să coborâm din nou de pe munte, să ne întoarcem în vale unde îi întâlnim pe fraţii noştri apăsaţi de atâtea griji şi necazuri, de boli şi nedreptăţi, de sărăcie materială şi spirituală. Ce le vom purta de pe muntele întâlnirii cu Dumnezeu? Cum să le împărtăşim darul primit în rugăciune? Când ascultăm cuvântul lui Isus, când avem în inimi cuvântul lui Dumnezeu, acel Cuvânt creşte. Dar ştiţi cum creşte? Creşte dăruindu-l altora. Cuvântul lui Cristos creşte în noi, atunci când îl mărturisim, când îl strigăm, când îl dăm semenilor noştri. Nu adunăm comori doar pentru noi. Cuvântul ne este dat pentru a fi de ajutor semenilor noştri. Intrăm în relaţie cu Dumnezeu pentru a fi apoi la dispoziţia altora. Desigur, cuvântul Domnului ne este dat în fiecare zi, dar reuşim să-l captăm mai bine când ne retragem pe munte, deoparte, în tăcere pentru a asculta. Avem mereu la îndemână cuvântul Scripturii. Evanghelia să devină tovarăşul nostru de drum.

7. În locurile întunecate, sfinţii strălucesc ca stelele

Câteva mărturii. „Rugăciunea nu este altceva decât unirea cu Dumnezeu. Atunci când unul are inima curată şi unită cu Dumnezeu este purificat de o lumină care se răspândeşte în mod misterios în jurul său” (Sf. Ioan Maria Vianney într-o cateheză despre rugăciune). „Sunt oameni buni”, spune Papa Francisc, „care devin stele în mijlocul întunericului şi cine posedă această calitate îi ajută pe alţii, pentru ca existenţa lor să fie mai suportabilă, purtând greutatea problemelor, urgenţelor şi neliniştilor lor”. „În locurile întunecate, sfinţii strălucesc ca stelele pe firmamentul cerului. Cu adevărat sfinţii sunt asemenea stelelor, iar Cristos îi ocroteşte cu umbra aripilor sale, ca nu cumva să strălucească atunci când ei îşi doresc, dar să fie gata să strălucească atunci când el voieşte. Şi când simt în lăuntrul lor această poruncă, ies din locul lor ascuns, ca să fie pregătite pentru lucrările sale” (Sf. Anton de Padova). Lumina pe care trebuie să o căutăm nu ne este exterioară, ci trebuie să se ridice în inimile noastre, ca steaua dimineţii, adică cea care călăuzeşte marinarii spre destinaţie. Ni se deschid ochii când se deschide o certitudine interioară, cea a credinţei: nu ne lasă să vedem nimic, dar lumina pe care ne-o dă este absolută, de nezdruncinat. Această credinţă devine o lampă pentru că ne luminează calea. Nu este un far, nu are strălucirea soarelui, dar ne oferă suficientă lumină pentru a ne permite să înaintam un pas după altul, ştiind unde ne punem picioarele – exact aşa cum le-a cerut Isus discipolilor să-l urmeze un pas. după altul, lăsându-i sarcina de a fi calea pentru ei: „Eu sunt calea, adevărul şi viaţa” (In 14, 6). Şi noi, ca ucenicii, trebuie să ne lăsăm atunci duşi departe de Isus, sus pe un munte înalt, adică într-un loc unde suntem liberi să-l putem asculta nestingherit. Vom fi şi noi martori ai transfigurării sale atunci când ne deschide ochii pentru a-l recunoaşte prezent printre noi, călătorind cu fiecare dintre noi: „Eu sunt cu voi” (Mt 28,20). Îl vom recunoaşte discutând şi cu Moise şi Ilie, adică meditând cu răbdare la Scripturi, până când şi noi vom avea aceeaşi experienţă ca ucenicii lui în drum spre Emaus: „Oare nu ne ardea inimile înlăuntrul nostru în timp ce el vorbea cu noi pe drum, când explica scripturile?” (Lc 24,32).

8. Rugăciunea Bisericii

Dumnezeule, care, prin slăvita Schimbare la faţă a Fiului tău unul-născut, ai întărit misterele credinţei cu mărturia legii şi a profeţilor şi ai prevestit în chip minunat desăvârşirea tainei înfierii noastre, dăruieşte-ne nouă, slujitorilor tăi, harul, ca, ascultând glasul Fiului tău preaiubit, să ne învrednicim a deveni împreună-moştenitori cu el.

Să aveţi o „Duminică frumoasă!”

(Radio Vatican – Anton Lucaci, material omiletice de vineri 4 august 2023)