Consideraţii omiletice la Duminica a XVII-a de peste an (A): Breviar de înţelepciune

(Vatican News – 30 iulie 2023) E Ziua Domnului. „Te preamăresc pe tine, Părinte, stăpânul cerului şi al pământului, pentru că ai descoperit celor mici, misterele împărăţiei tale” (cf. Mt 11,25: aclamaţie la Evanghelie). Pentru a treia duminică consecutiv ascultăm la sfânta Liturghie această scurtă rugăciune filială rostită de Isus într-un moment critic al activităţii sale publice. Totodată este a treia duminică în care Mântuitorul prezintă „Împărăţia cerurilor” folosindu-se de parabole. Mai mult, cele trei lecturi liturgice sunt ca un ghid de înţelepciune care conduce la masa împărăţiei lui Dumnezeu. În ele ne este oferit un adevărat breviar referitor la capacitatea superioară de a înţelege lumea şi mai ales viaţa şi rostul ei în lumina revelaţiei lui Dumnezeu. În aceste consideraţii omiletice prezentăm pe scurt primele două lecturi apoi comentăm pe larg Evanghelia zilei.

1. Înţelepciunea biblică

Există, desigur, o înţelepciune omenească, rod al cunoaşterii şi experienţei, acumulată şi transmisă de generaţii de-a lungul istoriei. Judecata cumpănită, înţelepciunea i-a interesat întotdeauna pe oameni, de la marii filozofi la lumea cea mai simplă care s-au întrebat: „În ce consistă a fi înţelept? Ce este înţelepciunea? Unde se poate găsi?”. În toate culturile şi limbile există aforisme, maxime şi cugetări despre înţelepciune. Iată, câteva exemple: „Învaţă mai mult înţeleptul de la duşmani, decât prostul de la prieteni”; „Dacă ştii să asculţi poţi învăţa şi de la cine vorbeşte rău”; „Şi prostul, dacă tace, trece ca înţelept”; „Înţeleptul ştie că are încă multe de învăţat, numai prostul crede că ştie tot”. S-a spus însă că chiar şi cei mai înţelepţi oameni îşi arată înţelepciunea de obicei în lucruri secundare, nu în situaţii cu adevărat însemnate. Biblia cuprinde o serie de cărţi denumite „sapienţiale”, precum Cartea Proverbelor şi Cartea Înţelepciunii. Cuvântul lui Dumnezeu nu se manifestă numai în marile evenimente istorice, precum epopeea ieşirii din Egipt şi intrarea în ţara promisă, dar şi în faptele zilnice, în întâmplările modeste, în cuvintele de toate zilele, în vânt şi în ploaie, în grâu şi în spini, în pomii grădinii şi în păsările cerului, în relaţiile umane, în vicii şi-n virtuţi. Omul şi Dumnezeul său, omul şi aproapele său, omul şi universul alcătuiesc triunghiul în centrul căruia se află omul, făptură mare şi infamă, înţelept şi nechibzuit, harnic şi leneş, drept şi nedrept, măreţ şi supus laşităţii. Şi totuşi, chemat la „Împărăţia cerurilor”. Înţelepciunea despre care vorbesc astăzi cele trei lecturi liturgice este harul de a putea vedea orice lucru cu ochii lui Dumnezeu. Acesta este primul dintre cele şapte daruri ale Duhului Sfânt, în lumina căruia lumea, întâmplările, situaţiile, bucuriile şi tristeţile vieţii, toate sunt văzute cu ochii „celor mici cărora Dumnezeu le-a descoperit tainele împărăţiei sale” (cf. Mt 11,25).

2. Înţelepciunea lui Solomon

În prima lectură, Solomon, fiul lui David, devenit rege al lui Israel, este conştient că-i lipseşte experienţa vieţii sau, cum spune textul, nu ştie „să iasă şi să intre”, deoarece este încă tânăr. Când Dumnezeu i se arată în vis şi îl invită să-i ceară ce vrea, Solomon nu alege onoruri, nici bogăţie, nici zile multe de domnie, ci darul înţelepciunii pentru a fi un rege după inima lui Dumnezeu: „Dă-i slujitorului tău o inimă ascultătoare ca să-l judece pe poporul tău, discernând între bine şi rău! Căci cine poate să-l judece pe poporul tău, care este atât de mare?” (1Reg 3,9). Cererea a fost plăcută în ochii Domnului care i-a dat lui Solomon o inimă înţeleaptă şi chibzuită. Iată un înţelept! Rugăciunea sa ar trebui să fie repetată de oricine are responsabilităţi sociale asupra altora, de la primar la capul familiei şi părinţi, de la medic la învăţătorul de şcoală, de la sindicalist la parohul comunităţii. Din păcate asta se verifică doar rar, deoarece toţi cred că înţelepciunea le-a fost dată împreună cu funcţia primită. De aceea, vedem în jur aşa puţină înţelepciune şi atâta improvizaţie şi suficienţă de sine. Deşi regele Solomon s-a lăsat ulterior atras de putere, înţelepciunea dovedită la începutul domniei a rămas proverbială. De-a lungul istoriei, înţelepţii, mari oameni ai spiritului, s-au străduit să urmeze calea înţelepciunii pe care predecesorul lor nu a ştiut s-o ducă până la capăt. Ea va fi parcursă pe deplin de Isus Cristos. În felul acesta, fragmentul din cartea întâi a Regilor (cf. 1Reg 3,5-12) luminează şi pregăteşte Evanghelia zilei în care Isus ne cere să alegem nu lucrurile lumii, ci Împărăţia lui Dumnezeu.

3. Înţelepciunea apostolului Paul

Al doilea text al ghidului de înţelepciune este luat din scrisoarea sfântului Paul către Romani (cf. Rom 8,28-30). Apostolul aminteşte creştinilor din Roma că Dumnezeu „i-a rânduit să fie asemenea chipului Fiului său, aşa încât el să fie primul născut între mulţi fraţi” şi de aceea „i-a şi justificat”, mai mult, „i-a glorificat” împreună cu Fiul său. Îi asigură că în viaţa de zi cu zi „toate conlucrează spre bine celor care îl iubesc pe Dumnezeu”. Înţelepciunea lui Paul este, fără îndoială, mai înaltă decât cea a lui Solomon. Dumnezeu nu numai că îl ascultă pe cel care i se adresează cu inimă smerită şi îi cere capacitatea de a discerne binele de rău, cum se ruga Solomon. Dumnezeu este atât de dispus faţă de fiii săi, încât i-a făcut „asemenea chipului Fiului său” şi îi consideră deja de pe acum în slavă alături de el. Ne aflăm aici pe culmea înţelepciunii. Nu este o înţelepciune ezoterică, adică rezervată câtorva persoane iniţiate în practici ascunse, ci deschisă şi accesibilă tuturor. Fiecare dintre noi, fără a recurge la tehnici de meditaţie exotice şi extravagante, este deja în sublimul existenţei, în aceeaşi poziţie a lui Isus înaintea Tatălui său. Creştinul apreciază năzuinţele religioase ale necreştinilor, dar este convins că ceea ce alţii caută în tainele universului, el a primit de la Dumnezeu prin Isus Cristos.

4. Înţelepciunea Evangheliei

Al treilea text al breviarului nostru de înţelepciune este pericopa evanghelică (cf. Mt 13,44-52). Aceasta cuprinde ultimele trei din cele şapte parabole ale Împărăţiei relatate de primul evanghelist. Primele două, de un verset sau două fiecare, au o importanţă incalculabilă. A treia are şi explicaţia dată de Isus. Este vorba de parabolele comorii ascunse într-un ogor, a mărgăritarului de mare valoare şi, în fine, a năvodului aruncat în mare şi care adună de toate. Prima este aceasta: „Împărăţia cerurilor este asemenea comorii ascunse într-un ogor, pe care un om, găsind-o, o ascunde şi, plin de bucurie, merge şi vinde tot ce are şi cumpără ogorul acela” (Mt 13,44). Isus s-a folosit până aici de imagini din viaţa agricolă. Acum repetă aceeaşi idee cu o imagine luată din lumea comerţului, pentru se face înţeles şi de a doua mare categorie de oameni din vremea sa, care erau negustorii. Spune: „La fel, împărăţia cerurilor este asemenea unui negustor care caută mărgăritare frumoase. Când găseşte un mărgăritar de mare valoare, merge, vinde tot ce are şi îl cumpără” (Mt 13, 45-46). În fine, parabola năvodului. „Împărăţia cerurilor este asemenea năvodului aruncat în mare, care adună de toate. Când s-a umplut, oamenii îl trag la ţărm, se aşază, adună ceea ce este bun în coşuri şi aruncă ceea ce este rău” (Mt 13, 47-48).

5. O consideraţie generală

Avem la dispoziţie o comoară ascunsă, adică energii spirituale care ies la iveală din când în când şi în viaţa noastră împrăştiată şi adesea fără orizont şi speranţă. Aceste energii ne dezvăluie adevărata natură a existenţei noastre. Biblia spune printr-o imagine uşor de înţeles de către toţi, că Dumnezeu, creându-l pe om, s-a aplecat asupra lui şi a suflat în el duhul său. În aceasta consistă fundamentul nobleţei noastre. Oamenii, chiar cei care se declară sceptici sau necredincioşi, au aspirat mereu să intre în comuniune cu lumea nevăzută. Poetul italian Salvatore Quasimodo, premiul Nobel pentru literatură (1959) spune într-o poezie: „Ar trebui, deci, să te negăm Dumnezeule,/ Dumnezeul tăcerii,/ deschide solitudinea!” (Din volumul Thànatos athànatos). Poetul a intuit bine. Numai Dumnezeu poate deschide solitudinea omului. A făcut-o prin Isus Cristos. Cine caută alte căi de ieşire, rămâne închis în propria singurătate.

6. În parabole: sunete de trâmbiţă!

Există riscul de a lua aceste parabole doar ca simple scene din viaţă. În schimb, se aud în ele sunete de trâmbiţă, capabile să-l neliniştească tot restul vieţii pe cel ce nu le înţelege semnificaţia. Ce voia să spună Isus? Mai mult sau mai puţin voia să spună aceasta. A sunat ceasul decisiv al istoriei. A apărut pe pământ împărăţia lui Dumnezeu, sau cum spune evanghelistul Matei, „Împărăţia cerurilor”. Ce anume? - ne întrebăm. Ceea ce au aşteptat patriarhii de demult, ceea ce profeţii şi regii au voit să vadă, dar n-au văzut şi să audă, dar n-au auzit. Dumnezeu vine să salveze poporul său, să-l răscumpere de păcat şi de moarte, să-l introducă în intimitatea vieţii sale. Cu altă ocazie Isus numeşte aceasta, vestea mult aşteptată: „Timpul s-a împlinit şi Împărăţia lui Dumnezeu este aproape: convertiţi-vă şi credeţi în Evanghelie'' (Mc 1,15). În mod concret, este vorba despre el, despre venirea lui Cristos pe pământ. Comoara ascunsă şi mărgăritarul de mare valoare nu sunt altceva, în fond, decât Isus însuşi.

7. În parabole: Ofertă specială!

Este ca şi cum în aceste parabole s-ar spune: mântuirea a venit la voi în mod gratuit, din iniţiativa lui Dumnezeu. Hotărâţi-vă şi prindeţi trenul din mers, nu lăsaţi să vă scape ocazia. Acesta este timpul să vă decideţi. E timpul marii hotărâri. Astăzi vedem frecvent magazine de lux care au scris la intrare sau în vitrine: „Ofertă specială. Grăbiţi-vă. Timp limitat. Doar două săptămâni!”. Şi lumea se îngrămădeşte ca la soldurile de sfârşit de sezon. Cred că Isus prin aceste parabole voia să creeze un climat de acest gen. Ca pentru a zice: „Alergaţi, cât este timp! Vă aşteaptă o comoară, un mărgăritar foarte preţios. Nu scăpaţi ocazia”. Doar că în cazul lui Isus este în joc ceva infinit de serios. Se joacă totul pentru tot. Împărăţia este singurul lucru care ne poate salva de riscul suprem al vieţii. Este scopul pentru care suntem în această lume.

8. În parabole: asigurări de viaţă!

Trăim într-o societate care se bazează pe asigurări. Asigurări de sănătate, de calamităţi naturale, de accidente. În unele ţări a devenit un soi de manie. Se fac asigurări şi pentru riscul de vremea rea în timpul concediului sau vacanţei. Dintre toate, cea mai importantă asigurare este asigurarea vieţii. Lucru bun, bineînţeles, ce nu se pune în discuţie. Dar să ne gândim puţin: la ce serveşte această asigurare şi împotriva cărei adversităţi se face? Împotriva morţii? Desigur, nu. Asigurarea înseamnă că în caz de moarte, cineva va primi o indemnizaţie. Împărăţia cerurilor este şi ea o asigurare de viaţă şi împotriva morţii, dar o asigurare reală care foloseşte nu numai celui care rămâne, dar şi celui care pleacă, celui care moare. „Cine crede în mine, chiar dacă moare, va trăi” (In 11, 25) – spune Isus. Şi ştim că nu sunt vorbe goale.

9. În parabole: comoară inestimabilă!

Se înţelege atunci şi exigenţa radicală pe care o „afacere” ca aceasta o comportă, aceea da a vinde toate sau renunţa la toate. În alte cuvinte, se cere să fim dispuşi, dacă e nevoie, la orice sacrificiu. Nu pentru a plăti preţul comorii sau al mărgăritarului, care prin definiţie este „inestimabil”, nu poate fi apreciat în nici o valută, dar pentru a fi demni de ele. Căci nu putem sta cu picioarele în două bărci sau cum spune Isus, „nu putem sluji la doi stăpâni”. A pune pe acelaşi plan această comoară şi alta oarecare, fie chiar ochiul, mâna sau propria viaţă, spune Isus, însemnă să-l subestimezi şi să-l trădezi. În cartea Cântarea Cântărilor se afirmă că „Dacă un om şi-ar da toată averea casei sale pentru iubire, ar fi dispreţuit” (8,7). Înseamnă că nu a dat nimic, atât de superioară este iubirea în comparaţie cu toate bogăţiile lumii. Daca asta e valabil pentru iubirea umană, e valabil infinit mai mult pentru iubirea care nu va avea sfârşit, care va fi deplină, totală.

10. În parabole: ştirea zilei!

La acest punct, simţim o anumită frică de a mai explica parabolele lui Isus. Astăzi, nu mai puţin ca atunci când au fost rostite de Isus, ele creează în cine le ascultă o responsabilitate cutremurătoare. Acum, ştirea despre existenţa comorii şi a mărgăritarului a ajuns şi la noi, la voi. Ceasul hotărârii a sunat şi pentru tine care asculţi sau citeşti, şi fireşte, mai înainte, pentru mine care scriu sau vorbesc. Ne revine decizia dacă să continuăm a ne juca cu darul vieţii cu riscul ca această comoară să ne scape din mâini, sau să luăm lucrurile cu seriozitatea cuvenită. În fiecare din primele două parabole protagoniştii sunt în realitate doi şi nu doar unul. Unul care merge, vinde şi cumpără şi altul care rămâne în umbră. Este subînţeles. Altul, personajul din umbră, este proprietarul care nu-şi dă seama că în ogorul său se află ascunsă o comoară şi vinde terenul la primul client. Este omul care posedă mărgăritarul preţios şi nu-şi dă seama de valoarea lui. Îl vinde la primul negustor în trecere, crezând că-i va folosi, poate, doar pentru vreo colecţie de pietre false sau… bijuterii de plastic. Întrebarea pe care trebuie acum să ne-o punem este simplă. Noi cu cine ne asemănăm? S-ar putea ca răspunsul să nu ne facă cinste? Suntem poate proprietarul din parabolă? Se poate spune că da, dacă ne gândim la cei din ţările de străveche tradiţie creştină care îşi abandonează credinţa pentru surogate ale ei. Suntem ţăranul care îşi vinde ogorul sau negustorul nechibzuit? Ogorul cu comoara era al nostru, al nostru era şi mărgăritarul de valoare. Noi îl cunoşteam pe Cristos, aveam credinţa, ale noastre erau făgăduinţele, a noastră împărăţia lui Dumnezeu. Se întâmplă ca unii să-şi vândă credinţa, să creadă că este o ideologie, să o dea pentru bani, să o lase din lene şi nepăsare şi apoi să-şi dea seama că n-o mai au, să se lase duşi de lume pentru că aşa e moda. Se poate întâmpla ca primii născuţi să-şi vândă credinţa pentru un blid de linte, ca Esau fratele lui Iacob. Se întâmplă cu totul altceva decât a-şi da viaţa pentru împărăţia lui Dumnezeu. Nu suntem în stare să dăm, poate, nici o oră din timp pentru a merge duminica la sfânta Liturghie. Ne-ar primeni şi împrospăta viaţa de credinţă în contact cu Cuvântul lui Dumnezeu şi cu Trupul Domnului. Pentru mulţi poate împărăţia lui Dumnezeu este ultima preocupare a vieţii. Unii o spun deschis: Dumnezeu, credinţa, Biserica nu ne interesează. Trăiesc bine şi aşa. Renunţ fără probleme! Cât este de periculos un asemenea raţionament! Şi dacă Evanghelia de azi are dreptate? Ce vei face?

11. În parabole: raţiuni de speranţă!

Dar nu vrem să încheiem cu această notă tristă fără a da „o raţiune de speranţă” celui care ascultă sau citeşte. Revenind la cele două parabole, notăm un lucru. Nu se spune: „Un om a vândut tot ce avea şi a pornit în căutarea unei comori ascunse”. Ştim cum sfârşesc istoriile care încep în acest fel. Unul pierde ce are şi nu găseşte ce căută. Sunt poveşti despre oameni dezamăgiţi şi vizionari exaltaţi. Nu. Isus spune că un om a găsit o comoară şi de aceea a vândut tot ce avea pentru a o cumpăra. În alte cuvinte, trebuie să fi găsit comoara pentru a avea forţa şi bucuria de a vinde totul. Să fim realişti. Trebuie să-l fi întâlnit mai întâi pe Isus, şi nu oricum, ci într-o formă personală, convinsă. Să-l fi descoperit ca prieten şi mântuitor. Apoi, va fi un nimic să vinzi tot ce ai. O vom face „plini de bucurie” precum descoperitorul comorii ascunse despre care vorbeşte Evanghelia.

12. În parabole: ocazie extraordinară!

Împărăţia cerurilor este o ocazie unică şi extraordinară care, cu venirea lui Isus, este oferită tuturor, săracului şi bogatului. Trebuie să prindem din mers această ocazie unică punând toată străduinţa şi tot ce avem la dispoziţie, până şi viaţa. Să mizăm pe adevărata comoară precum acel negustor de pietre preţioase. Acesta a intuit că în vechiturile din bazar se află un mărgăritar excepţional de pur. Pentru a-l achiziţiona vinde totul fără nici o ezitare şi la urmă are în inimă o mare bucurie. Evident, se poate imagina în această parabolă un alt versant mai degrabă trist şi amar. De câte ori omul este gata să vândă totul, chiar şi sufletul pentru o comoară falsă, alegând acele iluzii de fericire care la sfârşit îi lasă în mâini doar simple paie, frunze uscate sau praf.

13. În parabole: milostivirea lui Dumnezeu!

În a treia parabolă Isus porneşte de la scena pescarilor care stăteau şi trudeau toată ziua pe lacul Tiberiade. Seara, trăgeau mrejele pe mal şi începeau sortarea peştilor. Isus pare că se opreşte şi se uită la ei în timp ce pun în coşuri separate peştii buni (kasher „curaţi”), adică cei care corespundeau legilor alimentare biblice şi iudaice şi cei fără solzi şi fără aripi, interzişi de la mesele evreieşti potrivit unei norme din cartea Leviticului (cf. Lev 11,10). La fel ca în parabola grâului şi neghinei, pe lângă lecţia de răbdare şi îngăduinţă, avem aici a doua învăţătură dată de Isus. Se referă la ţinta istoriei noastre, la „sfârşitul lumii”, ziua marelui bilanţ al vieţii. Acum binele şi răul, grâul şi neghina, adevărul şi minciuna sunt amestecate şi adesea sunt chemate cu nume false. Atunci, judecata lui Dumnezeu va face să strălucească adevărul curat, adevărata iubire, dreptatea sinceră, demascând ipocrizia  celor care „zic răului bine şi binelui rău; care numesc întunericul lumină şi lumina întuneric, care socotesc amarul dulce şi dulcele amar” (Is 5,20). Acum e timpul răbdării, timpul milostivirii lui Dumnezeu: până la seceriş, până seara când năvodul este tras pe ţărm şi are loc trierea peştilor. Acum vremea este prielnică: „Timpul s-a împlinit şi Împărăţia lui Dumnezeu este aproape: convertiţi-vă şi credeţi în Evanghelie'' (Mc 1,15).

14. În parabole: lecţie învăţată!

Salutându-ne la sfârşitul învăţăturii în parabole, la fel ca odinioară ucenicilor, Isus, ne pune şi nouă întrebarea dacă am înţeles toate acestea despre împărăţia cerurilor. El cere de la noi o înţelegere profundă ce devine preamărire şi viaţă. Devine rugăciune filială: „Te preamăresc pe tine, Părinte, stăpânul cerului şi al pământului, pentru că ne-ai descoperit misterele împărăţiei tale”. Exprima bine aceasta printr-un joc de cuvinte, evident doar în limba germană, filozoful Martin Heidegger, când scria că „Denken ist Danken”, „a gândi, a înţelege este deja aducere de mulţumire şi laudă”. Este ceea ce facem la sfânta şi dumnezeiasca Liturghie.

15. Rugăciunea Bisericii

„Dumnezeule, ocrotitorul celor ce nădăjduiesc în tine, fără tine nimic nu e deplin, nimic nu e sfânt; sporeşte-ţi îndurarea faţă de noi, pentru ca, prin puterea şi sub călăuzirea ta, astfel să ne folosim de bunurile trecătoare încât să ne bucurăm încă de pe acum de cele veşnice”. Vino, Doamne, în ajutorul nostru, pentru ca în momentele cele mai întunecoase ale vieţii să nu înceteze niciodată pentru noi lumina credinţei, mângâierea speranţei şi balsamul dragostei. Prin Cristos Domnul nostru. Amin.

Să aveţi, o „Duminică plăcută!”

(Radio Vatican – Anton Lucaci, material omiletic de vineri 28 iulie 2023)