BISERICĂ

Consideraţii omiletice la Duminica a X-a de peste an (A): Milă vreau, şi nu jertfă

Adevărata religiozitate. Mulţi vameşi şi păcătoşi au venit şi s-au aşezat la masă cu Isus şi cu discipolii lui. Văzând aceasta, fariseii le-au spus discipolilor: "De ce mănâncă învăţătorul vostru împreună cu vameşii şi păcătoşii?" Auzindu-i, el le-a spus: "Nu cei sănătoşi au nevoie de medic, ci bolnavii. Aşadar, mergeţi şi învăţaţi ce înseamnă: «Îndurare vreau, şi nu jertfă», căci nu am venit să-i chem pe cei drepţi, ci pe cei păcătoşi!"

(Vatican News – 11 iunie 2023) E Ziua Domnului, sărbătoarea săptămânală a Paştelui. Bazaţi pe misterul pascal al morţii şi învierii lui Cristos spunem cu credinţă şi speranţă la începutul celebrării: „Domnul este lumina şi mântuirea mea: de cine mă voi teme? Domnul este apărătorul vieţii mele: de cine mă voi înfricoşa? Prigonitorii şi duşmanii mei se clatină şi cad” (cf. Ps 26/27,1-2: Ant. la intrare). Căci Domnul nostru Isus Cristos „a fost dat la moarte pentru greşelile noastre, dar a înviat pentru ca noi să fim îndreptăţiţi” (cf. Rom 4,18-25: lectura a doua). Liturghia acestei duminici actualizează un mesaj foarte important pentru trăirea credinţei creştine. Este un text din profetul Osea preluat de Isus în episodul chemării sfântului Matei în rândul celor doisprezece apostoli: „Mergeţi şi învăţaţi ce înseamnă: «Îndurare vreau, şi nu jertfă»” (Mt 9,13a). Gesturile şi cuvintele lui Isus dezvăluie chipul sfânt al lui Dumnezeu. Biserica este în orice timp continuarea lucrării lui Isus. Ea este chemată să imite exemplul lui Isus în a manifesta tuturor oamenilor iubirea milostivă a lui Dumnezeu. În aceste consideraţii comentăm în ordine prima lectură luată din cartea profetului Osea (cf. Os 6,3-6), psalmul resposorial (cf. Ps 49/50,1.8.12-15.23b) şi Evanghelia zilei (cf. Mt 9,9-13).

1. Îndurare vreau, şi nu jertfă

Profetul Osea descrie la începutul cărţii corupţia generală din timpul său (în urmă cu peste 2700 de ani). Vorbeşte despre oameni care „jură fals, mint, ucid, fură, comit adulter: „Ascultaţi cuvântul Domnului, fii ai lui Israél! Căci Domnul are o judecată cu locuitorii ţării, pentru că nu mai este adevăr, nu mai este îndurare, nu este cunoaştere a lui Dumnezeu în ţară. Jurământul, minciuna, crima, furtul şi adulterul s-au răspândit, sângele atinge sângele” (Os 4,2). În faţa avertismentelor profetului împotriva preoţilor, a cultului lui Israél care era doar idolatrie şi libertinaj, în loc să-şi schimbe viaţa, ei mergeau la templu din Ierusalim să aducă Domnului jertfe importante, mari şi multe. Dar la întoarcere totul rămânea ca mai înainte. Este atitudinea acelora care astăzi cred că este îndeajuns o ofertă pentru a-şi pune în ordine conştiinţa şi trăiesc practica religioasă ca o asigurare împotriva unor eventuale nenorociri. Iubirea lor este vană şi nu durează. Este ca roua ce dispare la primele raze ale dimineţii. Iubirea adevărată este cea a lui Dumnezeu, precum ploaia care fecundează pământul. Este iubirea tăcută, persistentă şi eficace; iubirea care îi transformă pe cei la care ajunge făcând fecundă şi atentă inima lor. Astfel este milostivirea lui Dumnezeu, ca iubirea profundă a unei mame pentru fiul ei; o legătură ce devine grijă, solicitudine motivată de interese simţite intens, unire profundă. Aşadar, „să-l cunoaştem, să urmăm să-l cunoaştem pe Domnul! Ca revărsatul zorilor, sigură este ieşirea lui: va veni ca ploaia timpurie la noi şi ca ploaia târzie care udă pământul”. Şi Dumnezeu se întreabă în privinţa celor două triburi ale lui Israel, considerate a fi cele mai fidele: „Ce să-ţi fac, Efraim? Ce să-ţi fac, Iuda? Îndurarea voastră este ca norul de dimineaţă, ca roua care trece repede. De aceea, îi voi lovi prin profeţi, îi voi ucide prin cuvintele gurii mele şi judecata ta va ieşi ca lumina”. Ce aşteaptă Dumnezeu de la oameni? Profetul invită la o cunoaştere mai profundă a lui Dumnezeu şi a îndurării sale. În concluzie, iată mesajul pentru noi: „Căci îndurarea îmi place, nu jertfa şi cunoaşterea lui Dumnezeu, mai mult decât arderile de tot” (cf. Osea 6,3-6).

2. Oferă-i lui Dumnezeu jertfă de laudă!

Psalmul 49/50, astăzi ca răspuns la prima lectură, prezintă un rechizitoriu procesual în care Dumnezeu cheamă la judecată poporul lui Israel. „Domnul, Dumnezeul dumnezeilor, vorbeşte, el cheamă pământul de la răsăritul soarelui până la asfinţitul lui. Nu pentru jertfele tale te dojenesc, pentru că arderile tale de tot sunt pururi înaintea mea. Dacă mi-ar fi foame, nu ţi-aş spune ţie, căci lumea, cu tot ce este în ea, mie îmi aparţine. Mănânc eu oare carne de tauri şi beau eu oare sângele ţapilor?” Este reluată aici afirmaţia profetului Samuel în faţa atitudinii arogante a regelui Saul. Samuel i-a zis: „Îi plac Domnului mai mult arderile de tot şi jertfele decât ascultarea de glasul Domnului? Iată, ascultarea este mai bună decât jertfele şi supunerea, mai bună decât grăsimea berbecilor” (cf. 1 Sam 15,22). Este o afirmaţie constantă în teologia propusă de profeţi, de la Amos la Osea, de la Miheia la Isaia, de la Ieremia la Deutero-Isaia. Se arată că actele de cult fără o angajare în practicarea dreptăţii se reduce la farsă şi magie; că religia rituală practicată fără credinţă autentică şi exigentă este ipocrizie. Apelul pe care psalmistul profet îl lansează este o întoarcere la izvoarele genuine ale credinţei şi ale moralei. Încă o dată Dumnezeu reaminteşte că singura ofertă care îi place este „jertfa de laudă” ce se exprimă printr-o fidelitate morală, adică „viaţa dreaptă”. „Celui care merge pe calea cea dreaptă îi voi arăta mântuirea lui Dumnezeu” (23b). „Oferă-i lui Dumnezeu jertfă de laudă şi împlineşte voturile făcute Celui Preaînalt! Cheamă-mă în ziua strâmtorării: eu te voi elibera, iar tu mă vei cinsti!” (Ps 49/50,1.8.12-13.14-15, psalm responsorial). Dumnezeu nu are ce face cu o religiozitate superficială, cosmetizată, de machiaj. Contestă mecanismele externe care pretind să stabilească o relaţie cu El. Totul este ca zăpada ce se topeşte şi ca roua de dimineaţă ce dispare repede la ivirea primelor raze ale soarelui. Şi Isus denunţă practicile de cult ale contemporanilor pentru că erau goale de spirit religios autentic şi nu tindeau la stabilirea dreptăţii.

3. Religia plăcută lui Dumnezeu

În pagina Evangheliei de azi Isus reia cuvintele profetului şi ale psalmistului. Cu gesturile şi cuvintele sale arată în mod clar că religia pe care Dumnezeu o vrea de la noi nu este un cult bogat şi fastuos, dar iubirea smerită, plină de compasiune faţă de toţi, chiar faţă de cei pe care sunt desconsideraţi şi „judecaţi” „păcătoşi” şi de aceea dispreţuiţi, ţinuţi la distanţă de lumea „bună”. Isus cunoaşte bine sufletul credincioşilor: fariseii manifestă, mai cu seamă în exterior fervoarea lor religioasă. Ei practică viaţa lor religioasă într-o fidelitate extremă, chiar exagerată, faţă de legea lui Dumnezeu. Ţin la distanţă persoanele considerate păcătoase, arătându-le pentru dispreţul lumii. Samaritenii, populaţia învecinată care se separase de religia oficială, toţi străinii care erau consideraţi „duşmani”, cei care practicau o meserie considerată repugnantă (tăbăcarii de piele care veneau în contact cu animale moarte) dar mai ales vameşii (care colectau impozitele în numele ocupanţilor romani şi sunt consideraţi colaboraţionişti, escroci şi trădători ai poporului, păcătoşi publici) şi prostituatele (arătate cu degetul ca lovite de ciumă). Aceste persoane sunt considerate ca blestemate de Dumnezeu.

4. Isus dezvăluie chipul sfânt al lui Dumnezeu cel milostiv

În Evanghelia zilei Isus îi provoacă pe farisei. Îl cheamă pe vameşul Matei să-l urmeze şi nu mult după aceasta îl alege în rândul apostolilor, adică între responsabilii Bisericii. Mai mult, stă la masă cu el şi cu alţi prieteni ai lui. În acel timp, plecând Isus de acolo, a văzut un om numit Matei stând la postul de vamă şi i-a spus: "Urmează-mă!" Ridicându-se, el l-a urmat. Şi, pe când stătea la masă în casă, iată că mulţi vameşi şi păcătoşi au venit şi s-au aşezat la masă cu Isus şi cu discipolii lui! Văzând aceasta, fariseii le-au spus discipolilor lui: "De ce mănâncă învăţătorul vostru împreună cu vameşii şi păcătoşii?" Auzindu-i, el le-a spus: "Nu cei sănătoşi au nevoie de medic, ci bolnavii. Aşadar, mergeţi şi învăţaţi ce înseamnă: «Îndurare vreau, şi nu jertfă», căci nu am venit să-i chem pe cei drepţi, ci pe cei păcătoşi!" (Mt 9,9-13). Aşadar, Isus nu ezită să se compromită cu acea lume dispreţuită şi respinsă, în pofida scandalului pe care îl provoacă. Pentru ce? Desigur, nu o face pentru a ajunge la un compromis între sfinţenia lui Dumnezeu şi păcat. Dimpotrivă, comportamentul său ne dezvăluie în profunzime adevăratul chip sfânt al lui Dumnezeu. Dumnezeu este iubire milostivă ce se apropie de omul păcătos, îl caută, în cheamă, îl invită să-şi schimbe viaţa şi să ofere lui Dumnezeu jertfă de laudă.

5. Biserica imită exemplul lui Isus

Biserica pe care Isus o întemeiază nu este o castă de „puri” care îi exclud pe alţii. Este o comunitate de fii ai lui Dumnezeu, care simt că au nevoie ei înşişi de milostivirea lui Dumnezeu. Cu umilinţă, cu smerenia cuvenită, ei vor merge asemenea lui Isus în căutarea celor aflaţi departe de Dumnezeu şi le vor zice: „«Milă vreau, şi nu jertfă», căci nu am venit să-i chem pe cei drepţi, ci pe cei păcătoşi!" Biserica imită exemplul lui Isus în a purta milostivire tuturor trecând peste limitele convenţionale. În multe ocazii Isus dovedeşte stimă, simpatie şi atenţie faţă de samariteni, vecinii „eretici” ai poporului lui Israel şi faţă de prostituate. Întâlnirea cu milostivirea lui Isus îi face pe păcătoşi să-şi schimbe viaţa. Femeia prinsă în adulter îl aude pe Isus spunându-i: „Nici eu un te condamn. Mergi şi nu mai păcătui”. Vameşul Matei se uneşte cu apostolii. Zaheu îi spune Domnului: „Dacă am înşelat pe cineva, îi restitui împătrit şi jumătate din bunurile mele le dau săracilor”. Biserica este în orice timp continuarea lucrării lui Isus şi prin ea coboară astăzi ploaia binefăcătoare ce fecundează pământul şi copleşeşte cu roade.

6. Importanţa cultului şi practicarea dreptăţii

Isus nu desfiinţează cultul, nu subestimează importanţa cultului, dar atrage atenţia că există cult şi cult. Şi mulţimea practicilor de cult poate ascunde o profundă incredulitate, adică o concepţie greşită despre Dumnezeu şi despre cinstirea lui. Dumnezeu, Tatăl Domnului nostru Isus Cristos nu este ca Dumnezeul păgânilor, pe care oamenii cred că-l pot cumpăra cu jertfele lor de animale şi îndoi după planurile lor. Dumnezeul lui Isus Cristos este diferit: este un Dumnezeu de iubire şi de iubit. Desigur, ploaia şi soarele, rodnicia câmpurilor, sănătatea oamenilor depind de el. Omul are dreptul să le ceară în rugăciune. Dar Dumnezeu vrea iubire, îndurare şi dreptate şi nu simple practici cultuale. Domnul nu se mulţumeşte cu daruri. Vrea ca prezenţa sa să fie recunoscută în viaţa noastră şi să realizăm necondiţionat dreptatea faţă de semenii noştri. Deci, să nu înţelegem greşit. Isus nu este apărătorul unei religii spirituale fără orice formă de cult extern. De fapt, în toată viaţa pământească Isus s-a adresat Tatălui şi s-a rugat. Isus critică acel cult care devine un act magic şi îl abate pe om de la convertirea inimii şi de la practicarea dreptăţii. Isus nu neagă cultul, dar nici nu-l vrea profanat.