Consideraţii omiletice la Duminica a V-a a Paştelui (A): Isus: calea, adevărul şi viaţa

(Vatican News – 7 mai 2023) E Ziua Domnului.  Liturghia celei de-a cincia Duminici a Paştelui ne invită să-i cântăm Domnului cu mărturia vieţii: „Cântaţi-i Domnului un cântec nou, pentru că a făcut lucruri minunate; Domnul şi-a descoperit dreptatea înaintea neamurilor, aleluia!” (cf. Ps 97/98,1-2: Ant. la intrare). Texte liturgice propuse în adunarea euharistică sunt deosebit de instructive pentru trăirea chemării creştine. Astfel, Evanghelia  (cf. In 14,1-12) conţine un fragment din conversaţia lui Isus cu discipolii imediat după ultima cină. Isus spune că merge să le pregătească discipolilor un loc în casa Tatălui. În lectura a doua (cf. 1Pt 2,4-9) se vorbeşte despre construcţia acestei case spirituale cu ajutorul unei preoţii sfinte. Iar prima lectură (cf. Fap 6,1-7) surprinde un moment concret de organizare a Bisericii primare şi modul de a rezolva problemele care se ivesc în timp.  Este o formă incipientă de parcurs sinodal al Bisericii.

1. Mă duc să vă pregătesc un loc

Admirăm înainte de toate delicateţea lui Isus care se preocupă ca inima discipolilor săi să nu se tulbure din cauza împotrivirilor şi a neînţelegerilor. Timpul pătimirii era aproape. Isus ştie că evenimentul va fi motiv de mare descumpănire pentru discipoli, de aceea caută să-i prevină şi să-i ferească de o tulburare prelungită: „Să nu se tulbure inima voastră! Credeţi în Dumnezeu şi credeţi în mine!” Pătimirea este un eveniment tragic, zguduitor şi derutant. Isus îl prezintă în imagini familiare: „În casa Tatălui meu sunt multe locuinţe. Dacă n-ar fi aşa, v-aş fi spus: «Mă duc să vă pregătesc un loc»? Şi, după ce mă voi duce şi vă voi pregăti un loc, voi veni din nou şi vă voi lua la mine, pentru ca să fiţi şi voi acolo unde sunt eu” (In 14,1-3). Ce înseamnă a pregăti discipolilor un loc? Cum îl va pregăti?  Isus pregăteşte acest loc prin suferinţe, pătimire şi moarte şi, bineînţeles, prin înviere. Acum înţelegem că locul pe care Isus îl pregăteşte discipolilor se află în trupul său schingiuit şi maltratat şi apoi înviat. Locul pregătit discipolilor de către Isus este inima sa. El a permis ca inima să-i fie străpunsă, pentru ca noi să putem intra în ea în mod tainic. Pe lângă delicateţea lui Isus putem admira şi generozitatea sa. Pregătirea locului a fost pentru Isus o lucrare costisitoare săvârşită din dragoste. Comentează evanghelistul: „Iubindu-i pe ai săi care erau în lume, i-a iubit până la sfârşit” (In 13,1). Dăruirea de sine a lui Isus este calea prin care discipolii pot ajunge la Tatăl. „Calea pe care găsim mântuirea este Isus Cristos, preotul jertfei noastre, apărător şi sprijin al slăbiciunii noastre” (Sf. Clement I, papă).

2. În casa Tatălui meu sunt multe locuinţe

„Să nu se tulbure inima voastră! Credeţi în Dumnezeu şi credeţi în mine! În casa Tatălui meu sunt multe locuinţe. Dacă n-ar fi aşa, v-aş fi spus: «Mă duc să vă pregătesc un loc»? Şi, după ce mă voi duce şi vă voi pregăti un loc, voi veni din nou şi vă voi lua la mine, pentru ca să fiţi şi voi acolo unde sunt eu” (In 14,1-3). Cum să trăim într-o comunitate în care sunt idei diferite şi nevoi diferite? Isus răspunde cu un îndemn: „Să nu se tulbure inima voastră!” Recursul insistent al lui Isus la cuvinte de încurajare, care să le fie de ajutor discipolilor pentru a depăşi tulburările şi divergenţele, este semn că existau între ei tendinţe foarte diferite. Fiecare se credea mai aproape de adevăr decât ceilalţi. Isus spune: „În casa Tatălui meu sunt multe locuinţe”. Nu-i necesar ca toţi să gândească în acelaşi fel. Ceea ce este important este ca toţi să-l accepte pe Isus ca revelaţie a Tatălui şi ca, din iubire faţă de El, să aibă atitudini de slujire şi de dragoste unii faţă de alţii. Dragostea şi slujirea sunt cimentul care leagă între ele diferitele cărămizi ale pereţilor edificiului şi face ca diferitele comunităţi să devină o Biserică trainică de fraţi şi surori.

3. Apostolii cer lămuriri: începe Toma

„Mă duc să vă pregătesc un loc”, spune Isus, apoi adaugă: „Şi unde mă duc eu, voi ştiţi calea”. Toma i-a zis: „Doamne, nu ştim unde te duci. Cum am putea şti calea?” Isus i-a spus: „Eu sunt calea, adevărul şi viaţa. (In 14,4-6). Reţinem aceste trei cuvinte importante. Fără cale, nu se merge nicăieri. Fără adevăr, nu există siguranţă. Fără viaţă, nu există decât moarte. Isus explică înţelesul acestor cuvinte. El însuşi este calea, pentru că, spune: „Nimeni nu vine la Tatăl decât prin mine”. Fiindcă El este poarta pe care oile intră şi ies (cf. In 10,9). Isus este adevărul, pentru că privind la El, vedem imaginea Tatălui: „Dacă m-aţi cunoscut pe mine, îl cunoaşteţi şi pe Tatăl meu; de pe acum îl cunoaşteţi şi l-aţi văzut” (In 14,7). Isus este viaţa pentru că, trăind aşa cum El a trăit, vom fi uniţi cu Tatăl şi vom avea viaţă în noi. El este totul pentru noi. Este locul unde mergem, dar este şi calea pe care ajungem în acest loc. Trebuie, deci, să-l urmăm pe El aşa cum se urmează un drum. Trebuie să-l imităm. Şi îl imităm dacă trăim în dragoste, fiindcă El este cale întrucât ne-a iubit până la capăt. Isus este o cale de iubire generoasă. Acest fel de dragoste nu este uşor de realizat. Domnul însuşi ne dă harul de a merge pe această cale cu toată forţa care provine din patima, moartea şi învierea sa.

4. Cere lămuriri şi apostolul Filip

Isus spune şi că prin El putem să-l cunoaştem pe Tatăl. Filip îi cere: „Doamne, arată-ni-l pe Tatăl şi ne este de ajuns!” Aşa cum Moise îi cerea lui Dumnezeu să-i arate faţa sa, la fel Filip îi cere lui Isus să-l arate pe Tatăl. Lui Moise Dumnezeu îi răspunsese: „Vei vedea doar spatele meu, iar faţa mea nu o vei vedea” (cf. Ex 33,23). Revelarea directă a lui Dumnezeu este cu neputinţă pentru făptura umană. Acum însă devine posibil a vedea chipul Tatălui în chipul lui Isus. De fapt, Isus i-a spus lui Filip: „Cine m-a văzut pe mine l-a văzut pe Tatăl”. Dacă vrem să-l cunoaştem pe Dumnezeu, trebuie să-l contemplăm pe Isus, să-l privim atent şi îndelung, să-l ascultăm şi apoi să-l urmăm. Aşa îl cunoaştem mai bine pe Dumnezeu şi astfel Dumnezeu ne este revelat în slava sa care este gloria de a iubi. Filip şi-a manifestat o dorinţă care, de fapt, era dorinţa multor persoane din comunitatea apostolului Ioan şi continuă să fie şi dorinţa noastră a tuturor. Ce trebuie să fac pentru ca să-l văd pe Tatăl despre care Isus vorbeşte cu atâta pasiune? Răspunsul lui Isus este de-o mare frumuseţe: „De atâta timp sunt cu voi, şi tu nu m-ai cunoscut, Filip? Cine m-a văzut pe mine l-a văzut pe Tatăl. Cum poţi spune: «Arată-ni-l pe Tatăl»?” Nu trebuie să ne gândim că Dumnezeu este departe, ca cineva distant şi necunoscut. Cine vrea să ştie cum este şi cine este Dumnezeu Tatăl, este de-ajuns să privească la Isus. El l-a revelat în cuvintele şi în gesturile vieţii sale pământeşti: „Nu crezi că eu sunt în Tatăl şi Tatăl este în mine?” (In 14,10).

5. Isus îl dezvăluie pe Tatăl

Prin modul său de a fi Isus dezvăluia chipul nou al lui Dumnezeu care atrăgea poporul. Prin ascultarea sa, Isus se identifica total cu Tatăl. Să înţelegem bine: persoanele divine sunt diferite, dar una singură este natura dumnezeiască. În orice clipă, în orice moment al vieţii pământeşti Isus făcea ceea ce Tatăl îi arăta să facă (cf. In 5,30; 8,28-29.38). De aceea, în Isus totul este revelaţie, o dezvăluire a Tatălui. Semnele şi gesturile pe care le face sunt lucrările Tatălui: „Cuvintele pe care vi le spun nu le spun de la mine; dar Tatăl, care rămâne în mine, face lucrările sale. Credeţi-mă! Eu sunt în Tatăl şi Tatăl, în mine. Dacă nu pentru altceva, credeţi datorită lucrărilor acestora!” (In 14,10-11). În acelaşi mod, noi, prin felul nostru de a trăi şi a ne comporta unii faţă de alţii, trebuie să fim o revelaţie a lui Isus. Cine ne vede, trebuie să poată vedea şi recunoaşte în noi ceva din Isus. Ceea ce importă să medităm aici este faptul de a ne întreba: „Eu, ce imagine îmi fac despre Isus?” Sunt poate ca Petru care nu acceptă un Isus care se dăruieşte, slujeşte şi suferă, ci vrea un Isus pe măsura modului său de a gândi? Sunt ca aceia care ştiu să spună doar: „Doamne, Doamne!” (cf. Mt 7,2). Sunt poate ca aceia care vor un Cristos ceresc şi glorios şi îl uită pe Isus din Nazaret care stătea la masă cu păcătoşii, umbla cu cei săraci, îi primea pe cei marginalizaţi, îngrijea şi vindeca bolnavi, reintroducea în viaţă pe cei excluşi de societate şi care, din cauza acestui acord cu poporul şi cu Tatăl, a fost persecutat şi ucis?

6. Lucruri mai mari decât cele făcute de Isus

Isus afirmă că intimitatea cu Tatăl nu este un privilegiu al său exclusiv, dar că această intimitate este posibilă pentru toţi cei care credem în El. Prin El putem ajunge să facem aceleaşi lucruri pe care El le făcea pentru poporul din vremea sa. „Adevăr, adevăr vă spun, cine crede în mine va face şi el lucrările pe care le fac eu şi va face şi mai mari decât acestea, căci mă duc la Tatăl” (In 14,12). Afirmaţia este surprinzătoare. Pentru a înţelege sensul ei , trebuie să citim cele ce urmează în continuarea frazei: „Tot ceea ce veţi cere în numele meu, o voi face, pentru ca Tatăl să fie preamărit în Fiul. Dacă veţi cere ceva în numele meu, o voi face”. Isus va mijloci pentru noi. Tot ceea ce îi cerem, El îi cere Tatălui pentru noi şi obţine. Singura condiţie este ca totul să fie pentru slujire (cf. In 14,13). Este adevărat că discipolii au săvârşit opere mai mari decât Isus, pentru că Isus în viaţa sa pământească şi-a limitat slujirea la teritoriul Palestinei. Doar rareori s-a avântat în afara hotarelor. Apostolii, în schimb, şi-au extins slujirea la multe naţiuni. În acest sens, ei au realizat o operă mai mare decât cea a lui Isus. În acest sens lucrarea Bisericii continuă să fie o lucrare mai mare. În realitate lucrarea Bisericii este lucrarea pe care Isus însuşi continuă să o înfăptuiască. Totul este lucrarea lui Cristos înviat. Discipolii sunt instrumente ale lucrării sale cu condiţia să-l roage pe Tatăl.

7. Aduceţi jertfe spirituale!

Toţi suntem chemaţi să realizăm în viaţa noastră, în mod mai modest dar realist, lucrarea lui Cristos. În viaţa de familie, la locul de muncă, în relaţiile cu alţii, putem săvârşi o lucrare divină. Avem menirea să transformăm lumea puţin câte puţin după planul Tatălui, cu ajutorul rugăciunii şi al unirii noastre cu Cristos în dragoste generoasă. Această slujire este o adevărată „preoţie”, în sensul celor afirmate de apostolul Petru în prima sa scrisoare (cf. 1Pt 2,4-9: lectura a doua): „Iubiţilor, apropiaţi-vă de Domnul, piatra cea vie aruncată de oameni, dar aleasă şi preţuită de Dumnezeu! Şi voi, ca nişte pietre vii, sunteţi zidiţi într-o casă spirituală pentru o preoţie sfântă, ca să aduceţi jertfe spirituale plăcute lui Dumnezeu prin Isus Cristos”. Apostolul citează Psalmul 117/118,22. Este scris în Scriptură: „Iată, pun în Sion o piatră unghiulară, aleasă şi preţioasă, şi cine crede în ea nu va fi făcut de ruşine!” Aşadar, cinste vouă care credeţi, dar celor care nu cred: „Piatra pe care au aruncat-o constructorii, aceasta a devenit piatra unghiulară” şi: „piatră de poticnire şi stâncă pentru cădere”. Ei se poticnesc, pentru că nu cred în cuvânt; la aceasta au fost sortiţi.

8. Şi voi ca nişte pietre vii

În misterul său pascal Isus a devenit piatra vie care este temelia întregului edificiu al Bisericii. Cine crede în El este transformat zilnic în piatră vie, pentru construirea unui templu spiritual, adică a templului însufleţit de Duhul Sfânt. Toată viaţa creştinului poate fi şi trebuie să devină o ofrandă preoţească, pentru că este adusă lui Dumnezeu prin mijlocirea lui Cristos. Petru numeşte aceste ofrande „jertfe spirituale plăcute lui Dumnezeu prin Isus Cristos”. Aceasta este chemarea noastră creştină: să aducem jertfe spirituale, sau mai bine zis, să fim jertfe spirituale. De fapt, nu este vorba de a oferi ca sacrificiu lucruri ce ne mortifică, cât mai degrabă să oferim activităţile normale ale vieţii, care sunt transformate datorită unirii cu Cristos mort şi înviat. Căci voi sunteţi un neam ales, o „descendenţă aleasă, o preoţie împărătească, un neam sfânt, poporul luat în stăpânire de Dumnezeu ca să vestiţi faptele măreţe” ale celui care v-a chemat din întuneric la minunata sa lumină” (1Pt 2,4-9). Asociaţia „Apostolatului rugăciunii” cere membrilor săi să facă oferta zilnică cu acest spirit, pentru a fi uniţi cu misterul pascal al lui Isus. Oferim zilnic faptele noastre, pentru ca viaţa noastră să fie unită cu Cristos şi să fie trăită în dragostea dumnezeiască. Astfel, cu smerenia cuvenită, facem o lucrare nebătătoare la ochi, dar care are o mare valoare înaintea lui Dumnezeu.

9. Edificiul spiritual se construieşte în contradicţii

În Faptele Apostolilor (cf. Fap 6,1-7: prima lectură) vedem cum împrejurările dificile au contribuit la înaintarea construcţiei spirituale. În Biserica primară erau evrei care vorbeau limba ebraică sau mai bine zis „aramaica” şi alţi evrei care fuseseră în naţiunile eleniste şi vorbeau greaca. Între aceste două categorii de creştini existau rivalităţi. La un moment dat, spune textul, „crescând numărul discipolilor, eleniştii murmurau împotriva evreilor pentru că văduvele lor erau trecute cu vederea în slujirea de fiecare zi”. De fapt, în fiecare zi avea loc o distribuţie de alimente pentru văduve care în acea vreme erau numeroase, căci bărbaţii nu aveau atunci viaţă îndelungată. Pentru a remedia neajunsurile, cei doisprezece au convocat grupul discipolilor şi au procedat la distribuirea muncii apostolice. Apostolii şi-au rezervat pentru ei responsabilitatea principală, adică cea spirituală. Ei trebuie să se dedice rugăciunii şi slujirii Cuvântului. Aceasta este sarcina principală a Bisericii. Astăzi şi peste veacuri. Apostolii au zis: „Nu este bine ca noi să lăsăm la o parte cuvântul lui Dumnezeu pentru a sluji la mese”. Totuşi, există în comunitatea creştină sarcini materiale ce trebuie îndeplinite. Pentru acestea s-a propus alegerea primilor şapte diaconi pe care „i-au adus înaintea apostolilor care, după ce s-au rugat, şi-au pus mâinile asupra lor”. Astfel a fost rezolvată problema apărută în sânul comunităţii. Iar edificarea Bisericii înaintează simţitor: „Şi cuvântul lui Dumnezeu se răspândea, iar numărul discipolilor în Ierusalim se înmulţea foarte mult şi o mare mulţime de preoţi se supuneau credinţei”. Harul lui Dumnezeu rodeşte precum ploaia care cade şi nu se întoarce fără să fi adus rodul său.

10. Din actualitatea Bisericii: parcurs sinodal

Astăzi în Biserică există atâtea probleme de rezolvat, vechi şi noi. Preoţii nu pot, nici nu trebuie să facă totul. Se impune implicarea credincioşilor laici în activităţile bisericeşti: nu doar în cele materiale, dar şi în operele de caritate şi de educaţie. În felul acesta edificarea casei spirituale va putea creşte şi preamări pe Dumnezeu, transformând puţin câte puţin lumea. Textele acestei Liturghii duminicale sunt o invitaţie pentru toţi creştinii de primi chemarea cu entuziasmul, curajul şi încrederea primelor comunităţi bisericeşti. Fiecare are un rost în Biserică, are rolul său propriu. Liturghia acestei duminici ne îndeamnă să facem lucrări dumnezeieşti în uniune cu Cristos. Gesturi pascale. Să facem oferte spirituale plăcute lui Dumnezeu, contribuind la zidirea Bisericii! Şi atunci pacea şi bucuria lui Cristos înviat din morţi va umple inimile noastre.

11. Cântarea psalmistului

Pământul este plin de bunătatea Domnului, dar trebuie să avem ochii credinţei pentru a o vedea. „Bucuraţi-vă, drepţilor, în Domnul! Cei fără de prihană se cuvine să-i înalţe cântare de laudă. Lăudaţi-l pe Domnul cu harpa; cântaţi-i cu alăuta cu zece coarde! Drept este cuvântul Domnului şi toate lucrările sale sunt vrednice de crezare. El iubeşte dreptatea şi judecata; pământul este plin de bunătatea Domnului. Iată, ochii Domnului sunt îndreptaţi spre cei care se tem de el, spre cei care nădăjduiesc în mila lui, ca să scape de la moarte sufletul lor şi să-i hrănească în timp de foamete! Fie, Doamne, mila ta asupra noastră, după cum şi noi am sperat în tine! (Ps 32/33,1-2.4-5.18-19.22:  psalmul responsorial).

12. Rugăciunea zilei

Atotputernice, veşnice Dumnezeule, actualizează necontenit în noi sacramentul pascal, pentru ca cei pe care ai binevoit să-i reînnoieşti prin sfântul Botez, întăriţi de ajutorul tău, să aducă multe roade, şi să ajungă la bucuriile vieţii veşnice.

Să aveţi o „Duminică binecuvântată!”
(Radio Vatican – Anton Lucaci, material omiletic de vineri 5 mai 2023)