Consideraţii omiletice la Duminica a VI-a a Paştelui (C): O comunitate locuită de Duhul Sfânt
(Vatican News - 22 mai 2022) E Ziua Domnului. Suntem în penultima duminică a Paştelui, înainte de sărbătoarea Înălţării Domnului. La începutul Liturghiei duminicale, întreaga adunare a credincioşilor este invitată să-şi manifeste bucuria pentru mântuirea înfăptuită de Dumnezeu: „Vestiţi cu glas de bucurie, ca să se audă; vestiţi până la marginile pământului că Dumnezeu a eliberat poporul său” (cf. Is 48,20: Ant. la intrare). De fapt, Isus înviat din morţi, arătându-se discipolilor, le-a poruncit să predice poporului şi să dea mărturie că el a fost pus de Dumnezeu judecător al celor vii şi al celor morţi şi că oricine crede în el primeşte iertarea păcatelor în numele lui (cf. Fap 10,40-43). Explică apostolul Paul: „Într-adevăr, dacă îl mărturiseşti cu gura ta pe Domnul Isus şi crezi cu inima ta că Dumnezeu l-a înviat din morţi, vei fi mântuit, căci cu inima se crede pentru a dobândi îndreptăţirea, iar cu gura se dă mărturie pentru a obţine mântuirea” (Rm 10,9-10). Cristos Isus, biruind iadul şi moartea, ne-a salvat „ca un iubitor de oameni”; ne-a împăcat cu Dumnezeu ca să putem trăi în pace unii cu alţii.
1. Să nu se tulbure inima voastră!
Evanghelia acestei duminici este de la sf. Ioan şi propune un fragment din discursul de rămas bun rostit de Isus în ajunul pătimirii. În acel timp, Isus le-a zis discipolilor săi: "Dacă cineva mă iubeşte, va păzi cuvântul meu; Tatăl meu îl va iubi şi vom veni la el şi ne vom face locuinţă la el. Cine nu mă iubeşte nu păzeşte cuvintele mele, iar cuvântul pe care îl ascultaţi nu este al meu, ci al Tatălui care m-a trimis. V-am spus acestea cât timp mai rămân cu voi. Dar Mângâietorul, Duhul Sfânt, pe care îl va trimite Tatăl în numele meu, vă va învăţa toate şi vă va aminti toate câte vi le-am spus eu. Pace vă las vouă, pacea mea v-o dau vouă. Eu nu v-o dau aşa cum o dă lumea. Să nu se tulbure inima voastră, nici să nu se teamă! Aţi auzit că v-am spus: «Mă duc şi voi veni la voi». Dacă m-aţi iubi, v-aţi bucura că mă duc la Tatăl pentru că Tatăl este mai mare decât mine. V-am spus-o acum, înainte de a se întâmpla, ca, atunci când se va întâmpla, să credeţi" (In 14,23-29: Evanghelia zilei).
2. Cuvinte memorabile, demne de memorizat
Apropiindu-se ceasul plecării din această lume la Tatăl, Isus lasă ucenicilor testamentul său spiritual cu indicaţii precise pentru viaţă. Reţinem din el trei lucruri: îndemnul la a păzi cuvântul său, promisiunea Duhului Sfânt şi dăruirea păcii. Cuvântul lui Isus trebuie să fie păzit, adică pus în practică. Mai mult decât a-l asculta, Cuvântul trebuie păzit cu ochii şi observat cu atenţie. Trebuie să privim în faţă acel Cuvânt care s-a făcut trup şi a locuit între noi (cf. In 1,14). Dovada că îl iubim cu adevărat pe Domnul este ascultarea cuvântului, şi mai exact, păzirea poruncilor. Şi atunci are loc marea minune. „Dacă cineva mă iubeşte, va păzi cuvântul meu; Tatăl meu îl va iubi şi vom veni la el şi ne vom face locuinţă la el” (In 14,23). Iubirea este prezentată ca templul Sfintei Treimi, ca trăire anticipată în istorie a acelei plinătăţi descrise în cartea Apocalipsului (cf. Ap 21,10-14.22-23: lectura a doua). În drumul lor prin istorie, credinciosul şi comunitatea nu sunt singuri după învierea lui Isus. Ei vor putea conta pe prezenţa Duhului Sfânt, a Mângâietorului, care îi va învăţa toate şi le va aminti toate câte le-a spus Isus. El îi va ajuta pe discipoli să discerne în profunzime situaţiile în care se vor afla. Chiar în situaţii de conflict, comunitatea va putea trăi în pace, căci are garanţia prezenţei Duhului Sfânt care înseamnă darul păcii lui Dumnezeu. Duhul Sfânt îi „convinge” pe credincioşi de valabilitatea căii urmate de Isus. Însă toate acestea cer ascultare (amintirea creativă a cuvintelor lui Isus) şi vigilenţă, capacitate de discernământ, pentru a deosebi ce vine de la Duhul Sfânt şi ce este simplă propunere omenească.
3. Duhul Sfânt, Biserica şi dimensiunea sinodală
Cele ce urmează, pot fi o contribuţie la experienţa sinodală a Bisericii. În faptele Bisericii apostolice, la fel ca în situaţiile actuale ale comunităţilor creştine, cel care conduce Biserica este mereu Duhul Sfânt, Domnul şi de viaţă Dătătorul. Isus a promis discipolilor că Duhul Sfânt îi va învăţa toate şi le va aminti toate câte le-a spus el. Duhul face ca Biserica să-şi amintească şi să înţeleagă în credinţă cuvântul Domnului Isus. Textele liturgice descriu caracteristicile comunităţii discipolilor după plecarea Învăţătorului. Biserica peregrină pe pământ înaintează pe drumul istoriei spre plinătatea ei. Evident, anii trec şi se ivesc noi probleme. Comunitatea de la Ierusalim se loveşte chiar de la început de probleme ce trebuie rezolvate în mod practic pentru a evita dezbinările şi a rămâne fidelă lui Cristos. Astăzi, în prima lectură luată din cartea Faptele Apostolilor (cf. Fap 15,1-2.22-29) problema ridicată de text este cea a unităţii Bisericii în diversitatea ei legitimă. În faţa problemei privind circumcizia păgânilor, Biserica din Ierusalim răspunde că nu există comunitate creştină fără comuniune şi că nu există comuniune fără înlăturarea unor bariere cultice sau culturale care sunt obstacole pentru ca Evanghelia să fie izvor unic de mântuire. Biserica apostolică s-a aflat dintr-odată în faţa unei alegeri decisive. Cum poate fi realmente o comunitate universală capabilă să propună tuturor Evanghelia lui Isus în culturi şi contexte religioase diferite?
4. Conflictul cu privire la circumcizie
Comunitatea apostolică din Ierusalim a cunoscut în primii ani o stare de perplexitate cu privire la intrarea a păgânilor în Biserică. Unii dintre cei care coborâseră din Iudeea la Antiohia îi învăţau pe fraţi: „Dacă nu primiţi circumcizia, după obiceiul care vine de la Moise, nu puteţi să vă mântuiţi” (Fap 15,1). Întrucât s-a ivit o divergenţă şi o discuţie aprinsă între Paul şi Barnaba şi cei veniţi din Iudeea, creştinii din Antiohia au hotărât ca Paul şi Barnaba, împreună cu alţi câţiva dintre ei, să urce la apostoli şi la prezbiterii din Ierusalim în legătură cu această dispută. Toţi erau de acord că mântuirea este oferită tuturor, dar unii erau convinşi că păgânii, pentru a se mântui, trebuie mai întâi să fie integraţi în poporul lui Dumnezeu prin ritualul tăierii împrejur. Această practică rituală din legea veche constituia un semn vizibil al apartenenţei la poporul ales de Dumnezeu. Pe de altă parte, apostolii şi ceilalţi ucenici constatau că Dumnezeu l-a dăruit pe Duhul Sfânt şi celor netăiaţi împrejur şi „a purificat prin credinţă inimile lor”, fără a face „vreo deosebire”. A se opune acestei „alegeri pastorale a Duhului Sfânt” ar fi însemnat să-l ispitească pe Dumnezeu, demonstrând lipsă de încredere în înţelepciunea sa.
5. Comunitatea se întreabă şi se confruntă
Pentru a permite creştinilor proveniţi din iudaism să coabiteze paşnic în comuniune cu fraţii de origine păgână, apostolul Iacob, cu abilitatea sa practică, ia cuvântul după sfântul Petru şi propune pentru creştinii proveniţi din păgânism respectarea câtorva indicaţii. Nu li se cere nimic mai mult decât ceea ce este necesar: să se ferească de carnea jertfită idolilor, de sânge, de animale sufocate şi de desfrânare” (Fap 15,29). De fapt, la baza dezbaterii şi a alegerii făcute de comunitatea creştină de la Ierusalim existau două preocupări majore: pe de o parte, să asigure predicarea Evangheliei la toate neamurile, iar pe de alta, să garanteze unitatea Bisericii. Cele două poziţii s-au confruntat, implicând toate componentele comunităţii: apostoli, prezbiteri şi comunitatea. În final, discernământul este atribuit Duhului Sfânt, însă Duhul s-a manifestat în cadrul unui dialog îndelung şi dificil, din moment ce textul vorbeşte de „divergenţe, discuţii aprinse, dispute şi tulburări”. Totul s-a rezolvat cu bine. Apostolii şi prezbiterii, împreună cu toată comunitatea, au hotărât să aleagă câţiva oameni dintre ei, bărbaţi de frunte printre fraţi, şi să-i trimită la Antiohia împreună cu Paul şi Barnaba.
6. Primul document sinodal din istoria Bisericii
Scrisoarea trimisă prin ei este primul document sinodal din istoria Biserricii: „Apostolii şi prezbiterii, fraţii voştri, către fraţii din Antiohia, Siria şi Cilicia, care provin dintre păgâni: Salutare! Deoarece am auzit că unii dintre noi, care au plecat fără să le fi poruncit noi, v-au tulburat sufletele prin cuvintele lor, am hotărât în unanimitate să alegem câţiva oameni şi să-i trimitem la voi împreună cu iubiţii noştri Barnaba şi Paul, oameni care şi-au închinat viaţa pentru numele Domnului nostru Isus Cristos. Totodată, vi i-am trimis pe Iuda şi pe Sila ca şi ei să vă vestească acestea prin cuvânt. Căci Duhul Sfânt şi noi am hotărât să nu vă mai impunem nicio povară în afară de acestea care sunt necesare: să vă feriţi de carnea jertfită idolilor, de sânge, de animale sufocate şi de desfrânare; dacă vă veţi feri de acestea, bine veţi face. Cu bine!” (Fap 15,22-29). În realitate, la conciliul din Ierusalim existau trei orientări principale; cea „progresistă”, a lui Paul, favorabilă deschiderii necondiţionate spre păgâni; cea a lui Petru, mai prudentă din spirit de precauţie, şi în fine cea a lui Iacob, episcop de Ierusalim, a cărui abilitate de mediere este vizibilă în documentul final: creştinilor de origine păgână nu trebuie să li se impună nici o obligaţie iudaică specifică precum circumcizia. Este de fapt ceea ce învăţase apostolul Petru în intervenţia sa la conciliu: „Noi credem că suntem mântuiţi în acelaşi fel ca şi ei (cei din iudaism) prin harul Domnului Isus” (cf. Fap 15,11). Identică este şi poziţia lui Paul care scrie Galatenilor: „Nu mai este nici iudeu, nici grec, nici sclav, nici (om) liber; nici bărbat, nici femeie: voi toţi una sunteţi în Cristos Isus” (Gal 3,28). Au înţeles bine regula dar nu neglijează aspectele secundare ce ar putea şoca sensibilitatea unora mai slabi. Ţin cont de situaţia reală şi păstrează echilibrul, prevenind provocarea unor reacţii greu de stăpânit din cauza neînţelegerii de fond a problemei. Cu alte cuvinte, sunt atenţi şi dovedesc răbdare faţă de persoanele care au pasul mai lent pe drumul spiritului. Oricum, păstrează legătura cu istoria şi cultura locală. Toţi s-au străduit să înţeleagă în lumina Duhului Sfânt ce este de făcut în noile situaţii practice, ce este principal şi esenţial şi ce e secundar şi accesoriu în învăţătura lui Isus; toţi au căutat să rămână liberi păstrând unitatea Bisericii. După dezbaterea deschisă în care cei „interesaţi” şi-au exprimat părerea, s-a luat o decizie autoritară: „Duhul Sfânt şi noi am hotărât”. Conflictele în Biserică nu trebuie sufocate impunând şi închizând gura, sau cu apeluri patetice la unitate. Conflictele se rezolvă eliberând terenul de frică, de personalism, de fanatism. Trebuie lăsat spaţiu unei confruntări deschise şi calme, în sinceritate, respect şi transparenţă, într-un climat de frăţietate şi în primul rând într-o atitudine de smerenie. Ştim bine că, dacă decizia solemnă vine de sus, informaţia este garantată de bază. Se spune, de fapt, că Duhul Sfânt „asistă” nu „informează” Biserica.
7. O comunitate pe calea împlinirii
Însă "Biserica (...) nu va ajunge la împlinire decât în gloria cerească", la întoarcerea glorioasă a lui Cristos. Până în acea zi, "Biserica înaintează peregrinând printre persecuţiile lumii şi mângâierile lui Dumnezeu” (CBC 769; Sf. Augustin, De civitate Dei 18, 51; cf. LG 8). Între timp, credinţa creştină invită la desăvârşirea vieţii, la dobândirea libertăţii depline a fiilor lui Dumnezeu în lumina învierii cu Cristos. Deci, cât timp suntem pe cale nu trebuie să pierdem din vedere ţinta călătoriei noastre. Lectura a doua, luată din cartea Apocalipsului 21,10-14.22-23 oferă un tablou conclusiv dedicat hărţii topografice a Ierusalimului ceresc. Este ţinta ideală spre care tinde Biserica în călătoria ei prin istorie. Ierusalimul ceresc este o cetate bine întemeiată, înconjurată cu zid înalt, semn al trăiniciei de nezdruncinat, învăluită de slava lui Dumnezeu, semnul luminos al apropierii, al revelaţiei şi prezenţei divine. În ea triumfă numărul 12, semnul perfecţiunii: 12 porţi în cele patru dimensiuni ale spaţiului pentru 12 triburi ideale care să formeze Biserica după planul trasat de Dumnezeu Tatăl, inaugurat de Fiul în Duhul Sfânt. O cetate accesibilă tuturor, stabilă şi sigură. La temelie stau cei 12 apostoli având misiunea să susţină întreaga construcţie, să menţină împreună toată comunitatea. „Deci nu mai sunteţi străini şi locuitori vremelnici, ci sunteţi împreună cetăţeni cu sfinţii şi casnici ai lui Dumnezeu”, spune apostolul Paul (Ef 2,19-20). În viitoarea cetate creştină nu va mai fi nici un templu. Între Dumnezeu şi om nu va mai fi nevoie de nici o mediere. Întâlnirea va fi totală deoarece Dumnezeu va fi cu noi iar noi vom deveni templul său viu în care Dumnezeu se descoperă şi lucrează prin Duhul Sfânt. Încă de pe acum suntem temple ale lui Dumnezeu căci Duhul Sfânt locuieşte în noi (cf 1Cor 3,16). Este o cetate care nu mai are nevoie de soare, nici de lună ca să o lumineze căci este de-ajuns lumina directă a slavei lui Dumnezeu şi făclia ei este Mielul. Însă pe pământ lumina Bisericii are nevoie de contribuţia tuturor. Orice construcţie trebuie făcută cu aportul fiecărui locuitor. În cetatea de pe pământ este important ca nici un zid să nu apară de nedepăşit şi ca toate porţile să apară deschise şi pentru cine are un cuvânt „diferit” în cadrul aceleiaşi credinţe. Isus, dându-şi viaţa pentru a ridica păcatul lumii, dăruieşte ucenicilor pacea adevărată, reconcilierea cu Dumnezeu, cu ei înşişi, cu semenii. Spiritul Sfânt promis de Isus a fost revărsat peste apostoli la Rusalii, când Biserica s-a manifestat înaintea neamurilor. De atunci Duhul rămâne mereu prezent şi lucrător în viaţa Bisericii, locuind în sufletele credincioşilor împreună cu Tatăl şi cu Fiul ca într-un sanctuar viu.
8. Cântarea psalmistului
„Să te laude popoarele, Dumnezeule, să te laude toate popoarele! Dumnezeu să aibă milă de noi şi să ne binecuvânteze; să-şi îndrepte spre noi faţa senină, ca să fie cunoscută pe pământ calea ta şi mântuirea ta, la toate popoarele! Să se veselească şi să strige de bucurie neamurile, pentru că judeci popoarele cu dreptate şi călăuzeşti neamurile pe faţa pământului! Să te laude popoarele, Dumnezeule, toate popoarele să te laude! Să ne binecuvânteze Dumnezeu şi să se teamă de el toate marginile pământului!” (Ps 66/67,4.2-3.5-6.8: psalmul responsorial).
9. Rugăciunea Bisericii
„Dumnezeule atotputernic, dă-ne harul de a celebra cu însufleţire aceste zile de bucurie în care cinstim învierea Domnului, pentru ca misterul pascal pe care-l contemplăm să se manifeste necontenit în faptele noastre”. Tuturor, bucuria Zilei Domnului!
(Radio Vatican - Anton Lucaci, material omiletic de sâmbătă 21 mai 2022)
