BISERICĂ

Consideraţii omiletice la Înălţarea Domnului (C): Deschide-ne, Doamne, cerul tău!

Intrând în sanctuarul cerului, Isus a deschis o „cale nouă şi vie” prin jertfa trupului şi sângelui său. Avem deplina libertate de a intra în sanctuarul…casei lui Dumnezeu parcurgând „calea nouă şi vie” care este Isus. A intrat cu trupul omenesc în slava Tatălui, de aceea înălţarea lui înseamnă şi înălţarea noastră.

(Vatican News - 26 mai 2022) E Sărbătoare. Înălţarea Domnului este un mister de slavă. Astăzi îl preamărim pe Domnul şi Mântuitorul nostru Isus Cristos care, la patruzeci de zile după învierea din morţi, s-a suit la ceruri şi şade de-a dreapta lui Dumnezeu, Tatăl atotputernicul. Evenimentul înălţării lui Isus la cer nu este un adio. De fapt, Isus îl promite pe Duhul iubirii sale, asigurând în felul acesta că rămâne mereu prezent în comunitatea discipolilor săi în Cuvântul vestit şi în Tainele celebrate. Acesta este drumul Bisericii şi aceasta este istoria noastră. În aceste consideraţii omiletice, după o prezentarea de ansamblu a textelor liturgice, încercăm să le încadrăm tematic în convingerea că ele sunt Cuvântul Domnului care pătrunde inimile. Textele şi rugăciunile liturgice prin însăşi forţa lor sunt indicatoare spre cerul lui Dumnezeu. Ele ne fac „să tresăltăm de bucurie sfântă şi să ne desfătăm în aducere de mulţumire, pentru că înălţarea lui Cristos înseamnă şi ridicarea noastră; ne întăresc în speranţa că şi noi, trupul său mistic, vom ajunge, precum suntem chemaţi, la slava în care a intrat el, mergând înaintea noastră”.

1. Isus: Calea nouă şi vie spre sanctuarul casei lui Dumnezeu

Sărbătoarea de astăzi este strâns legată de Înviere. Înălţarea şi Învierea sunt ca două feţe ale aceleiaşi monede, ale aceluiaşi mister. Domnul înviat din morţi se înalţă la cer şi poartă „umanitatea” noastră la „punctul” cel mai înalt posibil, adică „la dreapta Tatălui”. Înălţarea lui Isus nu trebuie înţeleasă în sens spaţial (sus, jos, într-o parte sau alta), deşi limbajul biblic foloseşte expresii ce indică o deplasare în spaţiu: „s-a îndepărtat…a fost ridicat la cer…a fost înălţat… şi va veni tot aşa cum l-aţi văzut mergând”. De fapt, Isus nu s-a îndepărtat de discipolii săi, aşa cum un prieten sau cineva din familie îi lasă pe cei dragi. Din acel moment, discipolii nu-l mai pot vedea cu ochii, nu mai vorbesc nici nu mănâncă cu el ca înainte. Au însă certitudinea profundă că Isus nu a plecat. De fapt, în aşteptarea Duhului promis, se întorc „la Ierusalim cu mare bucurie”. Intrând în sanctuarul cerului, Isus a deschis o „cale nouă şi vie” prin jertfa trupului şi sângelui său. Acum avem deplina libertate de a intra în sanctuarul…casei lui Dumnezeu parcurgând „calea nouă şi vie” care este Isus. Însă trebuie să avem o „inimă sinceră în plinătatea credinţei, curăţindu-ne prin stropire inimile de conştiinţa rea şi spălându-ne trupul cu apă curată”, fără a şovăi în mărturisirea speranţei că într-o zi el se va întoarce! (Evr 9,24-28; 10,19-23: lectura a doua).

2. În timp ce îi binecuvânta, a fost ridicat la cer

Evanghelia după Luca se încheie cu relatarea înălţării lui Isus la cer. În realitate, este un pasaj de legătură, deoarece acelaşi autor continuă lucrarea în cartea Faptele Apostolilor care preia naraţiunea chiar de la înălţare. De aceea, propunem succesiv Evanghelia zilei şi prima lectură ca o unitate. În acel timp, Isus le-a spus discipolilor săi: "Aşa este scris: Cristos trebuia să sufere şi să învie din morţi a treia zi şi să fie predicată convertirea în numele lui spre iertarea păcatelor la toate neamurile. Începând din Ierusalim, voi veţi fi martorii acestor lucruri. Şi, iată, eu îl trimit asupra voastră pe acela pe care Tatăl l-a promis, însă voi să rămâneţi în cetate până când veţi fi îmbrăcaţi cu putere de sus!" Apoi i-a scos până spre Betania şi, ridicându-şi mâinile, i-a binecuvântat, iar în timp ce îi binecuvânta, s-a îndepărtat de ei şi a fost ridicat la cer. Iar ei, adorându-l, s-au întors la Ierusalim cu bucurie mare şi stăteau tot timpul în templu binecuvântându-l pe Dumnezeu (Lc 24,46-53: Evanghelia zilei). În prima carte, o, Teofil, am tratat despre tot ce a făcut şi a învăţat Isus de la început până în ziua în care a fost înălţat, după ce, prin Duhul Sfânt, i-a instruit pe apostolii pe care îi alesese. După pătimirea sa, el li s-a prezentat viu, cu multe dovezi, arătându-li-se timp de patruzeci de zile şi vorbindu-le despre cele privitoare la împărăţia lui Dumnezeu. Şi în timp ce era cu ei, le-a poruncit să nu se îndepărteze de Ierusalim, ci să aştepte promisiunea Tatălui "pe care - zicea el - aţi auzit-o de la mine: Ioan a botezat cu apă, dar voi veţi fi botezaţi în Duhul Sfânt, nu după multe zile". Atunci, cei care se adunaseră l-au întrebat, zicând: "Doamne, în acest timp vei restabili împărăţia lui Israel?" Dar el le-a zis: "Vouă nu vă este dat să cunoaşteţi timpurile sau momentele pe care Tatăl le-a stabilit prin propria autoritate. Însă când va veni Duhul Sfânt asupra voastră, voi veţi primi o putere şi îmi veţi fi martori în Ierusalim, în toată Iudeea şi Samaria şi până la marginile pământului". Şi spunând acestea, sub privirile lor, el a fost înălţat şi un nor l-a ascuns din ochii lor. În timp ce erau cu ochii aţintiţi spre cer şi el se înălţa, iată că le-au apărut doi bărbaţi în haine albe şi le-au spus: "Bărbaţi galileeni, de ce staţi privind la cer? Acest Isus, care a fost înălţat de la voi la cer, va veni tot aşa cum l-aţi văzut mergând spre cer" (Fap 1,1-11: prima lectură).

3. Însemnări la misterul Înălţării Domnului

Sfântul Luca forţează puţin cronologia: intenţia lui este de a prezenta misterul morţii, învierii şi înălţării în ansamblu. De aceea este inutil să se caute date cronologice precise în desfăşurarea evenimentelor. În ordinea simţirii, ascensiunea apare ca o plecare şi o înălţare la cer. Isus este ca şi răpit într-un nor şi ascuns privirilor apostolilor. Norul, după cum ştim, este semnul prezenţei divine, caracteristica teofaniei, a manifestării lui Dumnezeu. Plecare şi înălţare în slavă. Isus încheie prezenţa pământească în mijlocul ucenicilor, dar inaugurează un alt mod de a fi printre ei, un mod ce-i permite să fie prezent şi să lucreze în lume la o scară mai vastă, universală, prin prezenţa sa spirituală. Explicaţia acestea este dată de îngeri. Isus pleacă, se îndepărtează şi totuşi vine, se apropie de ai săi, aşa cum a fost văzut la înălţarea pe nor, într-o formă spirituală. Tocmai datorită acestei plecări în sensul de înălţare în slavă, El poate să vină la fiecare om, oriunde s-ar afla, singur sau cu alţii. Se poate spune că Isus lasă această lume spre a o cuprinde cu prezenţa superioară a Duhului iubirii sale. Venirea sa nu este altceva decât instaurarea Împărăţiei lui Dumnezeu pe pământ.

4. Unde este Cristos înviat?

Primii creştini şi-au pus o întrebare: unde este Isus? Şi in ce condiţii? Înălţarea răspunde la această întrebare. Evangheliştii Ioan şi Matei nu vorbesc despre asta iar Marcu face doar o simplă aluzie. Luca este singurul care descrie cu adevărat înălţarea, chiar dacă în Evanghelie ea se întâmplă imediat după moartea lui Isus, în timp ce în Fapte se întâmplă patruzeci de zile mai târziu (timpul simbolic al trecerii, al transformării). În Evanghelie, Luca urmează criteriul literar al unităţii locului (totul se petrece la Ierusalim) şi al timpului (totul se petrece într-o zi). În Evanghelie, cele două evenimente sunt legate în mod inseparabil: Isus se ridică din mormânt intrând în slava lui Dumnezeu. Este evident că Luca, în cele două texte, nu este atât de interesat să ofere cronica acestui eveniment, ci mai degrabă intenţionează să arate câteva aspecte ale Paştelui lui Isus, ale trecerii lui din această lume la Tatăl.

5. De ce a plecat?

Mai devreme sau mai târziu, toată lumea îşi pune această întrebare: „Nu putea să rămână? Nu ar fi putut să rămână printre noi înviat? Nu ar fi fost mai frumos şi mai bine? La aceste întrebări răspundem: „Nu, şi slavă Domnului că nu!” Căci numai aşa, astăzi ne putem bucura de prezenţa sa permanentă în mijlocul nostru, oriunde şi oricând. Isus avea nevoie să se elibereze de timp şi spaţiu pentru a fi prezent definitiv în fiecare colţ al lumii, simultan şi pentru totdeauna. Acest mod de a fi prezent dă posibilitatea pe care o are fiecare om de a putea spune: „Pot să-l întâlnesc pe Domnul înviat”, deoarece din ziua aceea în Dumnezeu este un om: Isus din Nazaret. În Dumnezeu se află Cristos Isus cu umanitatea sa. Din acel moment, nimeni nu mai poate spune: „Dumnezeu nu cunoaşte suferinţa” sau „ce legătură are Dumnezeu cu viaţa mea?”. Nimeni nu poate spune: „Dumnezeu nu cunoaşte oboseala muncii” şi nici „Dumnezeu nu cunoaşte moartea”. Din ziua aceea, Dumnezeu ştie. Din acea zi, nimic în afară de păcat nu este străin lui Dumnezeu „Numai creştinismul a îndrăznit să aşeze un trup omenesc în viaţa intimă a lui Dumnezeu” (Romano Guardini). Şi acest lucru este minunat în ochii noştri! Când Isus s-a întors la Tatăl, El a luat toată umanitatea noastră cu El. De atunci bucuriile noastre, necazurile noastre, durerile noastre, moartea noastră se află sub privirea Tatălui. Pe scurt, nimic din ceea ce ne face oameni nu este acum necunoscut lui Dumnezeu. Toţi îl putem experimenta acum pe Dumnezeu, pentru că El trăieşte în noi. Ascensiunea exprimă totodată semnificaţia profundă a oricărei separări umane, a separării de cei dragi. Ne gândim la finalul cărţii Micului Prinţ: „Astăzi mă duc şi eu acasă... şi când te vei fi consolat (ne mângâiem mereu), te vei bucura că m-ai cunoscut. Vei fi mereu prietenul meu... Şi uneori vei deschide fereastra aşa, din plăcerea de a o face... Va fi de parcă ţi-aş fi dat în loc de stele, mii de clopoţei care ştiu să râdă„ (Antoine. de Saint-Exupery).

6. Înălţându-se, Cristos binecuvântează lumea

În Biblie, binecuvântarea indică întotdeauna o forţă, o energie care coboară de sus şi produce viaţă. Până acum, Isus nu şi-a binecuvântat niciodată discipolii şi nu fusese niciodată adorat de ei. Acum este momentul: „I-a dus afară în Betania şi, ridicând mâinile, i-a binecuvântat”. Acum este timpul ca Isus să-i binecuvânteze, să le transmită puterea sa şi ca apostolii să-l recunoască ca Domn. Ce frumos: o binecuvântare ne-a lăsat nu o judecată. Domnul „vorbeşte bine” (bine cuvântează) despre lume, despre om, are încredere în el. Evenimentul are loc în Betania, pe Muntele Măslinilor, locul din care a plecat Isus pentru intrarea sa triumfală în Ierusalim. Timpul apariţiilor Domnului înviat se încheie, dar pentru discipoli este timpul să se întoarcă la Ierusalim. În alte cuvinte, acum le-a venit rândul. Acum e rândul lor şi al nostru să povestim lucrările minunate ale lui Dumnezeu. Isus nu mai este în mijlocul lor cu prezenţa fizică, dar ei îl au în inimă, motiv pentru care Luca notează că „stăteau mereu în templu lăudând pe Dumnezeu”. Nu înseamnă că au stat zi şi noapte în templu, ci că oriunde mergeau au simţit prezenţa Lui.

7. Cu mare bucurie s-au întors la Ierusalim

De notat că Luca îşi termină Evanghelia în acelaşi loc în care a început-o. Evanghelia lui se desfăşoară între două scene din templu. La început scena despre preotul Zaharia, acum scena despre apostolii: la mijloc, viaţa pământească a lui Isus care nu prefera să stea în templu, dar era mereu pe drum predicând Evanghelia şi făcând bine tuturor. Luca ne spune că „a fi în templu” înseamnă a fi în contact şi a-l dori pe Dumnezeu. Deci, în acest sens, întreaga viaţă a lui Isus a fost un „a fi în templu”. Să reflectăm puţin: „Poţi să fii fizic în biserică şi să nu fii în templul lui Dumnezeu, aşa cum poţi fi oriunde şi să fii în templul Lui. De asemenea, observăm că Luca îşi încheie Evanghelia în aceeaşi atmosferă de bucurie cu care a început: „Cu mare bucurie s-au întors la Ierusalim”. La începutul Evangheliei, îngerul, în templu, îi anunţase lui Zaharia o mare bucurie iar Maria a tresăltat de bucurie la anunţul îngerului. Acum, chiar şi apostolii sunt fericiţi pentru că se simt iubiţi. Apostolii trebuie să vestească trei lucruri: Isus a murit şi a înviat, convertirea (adică schimbarea modului de a gândi despre Dumnezeu, despre mine şi despre ceilalţi) şi iertarea păcatelor. Moartea, învierea şi misiunea sunt evenimente înlănţuite prin revelaţie. Suntem chemaţi să fim martori ai Evangheliei, naratori credibili ai unei întâlniri care ne-a schimbat viaţa (sau aşa ar trebui să fie). Dacă nu o putem face, poate este pentru că nu ne-a dat cu adevărat viaţa peste cap. Chemarea la evanghelizare nu este o opţională în creştinism sau ceva rezervat episcopilor, preoţilor şi diaconilor, este un element esenţial al vieţii discipolului. Să lăsăm Duhului să ne călăuzească pe marea deschisă pentru a fi martorii unei iubiri care, să zicem, ne-a răscolit profund şi ne-a dat viaţa peste cap.

8. Promisiunea Duhului Sfânt

Înălţarea este condiţia pentru ca darul Duhului să aibă loc. Isus se absentează tocmai pentru ca Duhul să poată intra în scenă. Nouă, să fim sinceri, nu ne place experienţa absenţei pentru că ne face să ne simţim singuri, ne provoacă nelinişti. Căutăm mereu prezenţe, certitudini. Isus ne dă o certitudine dar la un alt nivel, ne dă certitudinea de „a fi”. Ne spune cine suntem, iar dacă ştim cine suntem, nu mai avem nevoie de alte certitudini. Când pierdem ceea ce suntem, ne dorim certitudini: doar atunci când le pierdem, suntem în condiţia ideală pentru a ne deschide Duhului. Înălţarea, pe scurt, pregăteşte sosirea altcuiva, a unei prezenţe diferite, cea a Duhului Sfânt. Practic, iubirea funcţionează aşa: cine iubeşte este dispus să facă un pas înapoi pentru ca celălalt să devină protagonistul vieţii sale, să se afirme cu diversitatea şi specificul lui. Înălţarea este un pas înapoi al cuiva care ne iubeşte, un pas înapoi necesar pentru ca Rusaliile să se întâmple cu adevărat în viaţa noastră. Vestea bună a acestei Evanghelii? Dumnezeu are încredere în noi, în mine şi în tine, şi ştie că vei reuşi să aduci speranţă în viaţa fiecărei persoane pe care o întâlneşti.

9. Rugăciunea Bisericii

Dumnezeule atotputernic, fă-ne să tresăltăm de bucurie sfântă şi să ne desfătăm în aducere de mulţumire, pentru că înălţarea lui Cristos, Fiul tău, înseamnă şi ridicarea noastră; întăreşte-ne în speranţa că şi noi, trupul său mistic, vom ajunge, precum suntem chemaţi, la slava în care a intrat el, mergând înaintea noastră.

(Radio Vatican – Anton Lucaci, material omiletic de miercuri 25 mai 2022)