Căutare

Vatican News
Duminica a 2-a a Adventului: considerații omiletice (anul C) Duminica a 2-a a Adventului: considerații omiletice (anul C) 

Consideraţii omiletice la Duminica a II-a din Advent (C): Mobilizare benefică

Să fiţi curaţi şi neprihăniţi pentru ziua lui Cristos: „Pregătiţi calea Domnului, faceţi drepte cărările lui şi orice făptură va vedea mântuirea lui Dumnezeu”. El vine în întâmpinarea noastră în Biserică, în orice persoană şi împrejurare. Inteligenţa luminată de credinţă şi de iubire ne permite să-l recunoaştem astăzi şi să nu ne temem mâine, în ziua sa.

(Vatican News - 5 decembrie 2021) E Ziua Domnului. Luând parte la sfânta şi dumnezeiasca Liturghie, ascultăm cuvântul Scripturii care reaprinde în sufletele noastre lumina lui Cristos pe care am primit-o în taina Botezului. Desigur, aşteptarea cu speranţă a întoarcerii Domnului în slavă, ne face mai atenţi să nu irosim acest timp prielnic al Adventului pentru a-i face loc lui Cristos în viaţa noastră. El ne transformă lăuntric ca să descoperim chipul Tatălui său care primeşte şi iartă. Chiar în vremuri de nelinişti, Dumnezeu conduce istoria lumii, dar în modul său. El se face prezent la momentul just şi mereu în scopul fericirii noastre, deoarece ne iubeşte pe toţi şi vrea binele fiecăruia. Astăzi, la începutul Evangheliei după sf. Luca ne este propus un adevărat program de acţiune. Este o veste bună mobilizatoare. „Cuvântul lui Dumnezeu a fost către Ioan, fiul lui Zaharia, în pustiu. El a venit în toate împrejurimile Iordanului predicând botezul convertirii spre iertarea păcatelor, aşa cum este scris în cartea cuvintelor lui Isaia, profetul: "Glasul celui care strigă în pustiu: pregătiţi calea Domnului, faceţi drepte cărările lui! Orice vale va fi umplută şi orice munte sau deal va fi nivelat; drumurile strâmbe vor fi îndreptate, iar cele cu gropi vor fi netezite şi orice făptură va vedea mântuirea lui Dumnezeu" (cf. Lc 3,1-6: Evanghelia zilei).

1.  Advent cu Ioan Botezătorul

Două duminici din timpul liturgic al Adventului, aceasta şi următoarea, sunt dominate de persoana lui Ioan Botezătorul. El este crainicul care a pregătit poporul la prima venire a lui Cristos în slăbiciunea firii omeneşti. Pe malurile râului Iordan, în tăcere, Dumnezeu i-a vorbit lui Ioan şi l-a invitat să poarte glasul său poporului evreu. Şi el a început să-i mobilizeze pe conaţionali. Prin cuvinte profetice atrăgea lume din orice parte a naţiunii, chiar din capitala Ierusalim. Autorităţile, amestecate cu lumea de rând, coborau să-l asculte şi se întrebau cu nedumerire: „Acest profet, să fie oare Mesia?” Toată ţara evreilor era în acel moment dominată şi umilită de romani. La Roma stăpânea împăratul Tiberiu Cezar. În provincia Iudeea guvernatorul Ponţiu Pilat stăpânea peste evrei în numele împăratului. În slujba romanilor erau şi principii care guvernau celelalte regiuni ale ţării. Societatea evreiască aştepta un Mesia, un trimis al lui Dumnezeu, care să elibereze ţara de stăpânirea romană şi să redea naţiunii vechea splendoare din timpul regelui David.

2. Strigăt de alarmă împotriva păcatului

Ioan (Botezătorul) nu figura în lista acestor personaje cu titluri politice şi religioase menţionate de evanghelist; nu trăieşte în oraş, ci în pustiu. Dar Dumnezeu îi încredinţează tocmai lui misiunea de scutura şi nelinişti conştiinţele adormite, de a arăta căile de salvare, de a face să înflorească pustiurile spirituale şi existenţiale. Ca înainte mergător al lui Mesia, Ioan întruchipează bine spiritul Adventului. Contrar tuturor aşteptărilor, el şi-a început predica lansând un strigăt de alarmă. Nu-i mobilizează pe conaţionali să lupte împotriva ocupanţilor romani, dar împotriva unui inamic mai profund, mai intim şi mai devastator. Strigă împotriva păcatului: „Vă anunţ că Dumnezeu este mâniat cu voi, pentru că viaţa voastră este plină de păcate ca un munte cu râpe şi prăpăstii. Purtarea voastră este ca un drum strâmb şi întortocheat care îl împiedecă pe Dumnezeu să vină la voi”. Acele persoane care se rugau lui Dumnezeu pentru libertatea naţiunii, nu-şi dădeau seama că la rândul lor sunt sclavi ai egoismului, ai aroganţei, ai banului. Autorităţile civile, în loc să-i slujească pe cei mai slabi, îi oropseau. Preoţii, în loc să poarte lumii glasul lui Dumnezeu care mângâie, puseseră stăpânire pe religie pentru a creşte în autoritate şi strânge bani cu ofertele. Săracii înşişi, în loc să se ajute în necazuri, se exploatau adesea între ei.

3. Cu spiritul profeţilor de demult

În acest context social, Ioan se prezintă cu spiritul profeţilor de demult şi denunţă mai întâi răul prezent în tot poporul: opresiunile, corupţia şi nedreptăţile sistemului politic şi religios. Cheamă la schimbarea de atitudine şi de comportament pentru binele comun al tuturor. Şi ştim că profeţii sunt ochii vigilenţi şi conştiinţa critică a societăţii. Fără ei, lumea înaintează nestingherit, poate, mai rapid, dar nu spre ţinta vieţii. Îndepărtându-se de adevăr, omul este ca un meteorit ieşit din orbită. Profeţii redresează direcţia drumului, contribuie la purificarea şi spiritualizarea cultului şi, în general, a vieţii religioase şi sociale. Pentru poporul evreu de după exil cea mai mare nenorocire nu era criza economică, lipsa de hrană sau de jertfe pentru sacrificiile de la templu, dar absenţa profeţilor adevăraţi, nu a celor de curte. Absenţa lor este simţită profund, încât în situaţii critice mulţi se plâng şi spun descurajaţi: „Semnele noastre nu le mai vedem, nu mai e nici un profet şi nimeni dintre noi nu ştie până când” (Ps 74,9).

4. Pregătiţi calea Domnului!

Însă misiunea lui Ioan Botezătorul este mult mai înaltă. Ioan pregăteşte îndeaproape calea lui Mesia pe care Dumnezeu îl trimite „ca să-i lumineze pe cei ce se află în întuneric şi în umbra morţii, şi să îndrepte paşii noştri pe calea păcii”. Vesteşte poporului „ştiinţa mântuirii întru iertarea păcatelor”, care se va realiza „prin iubirea îndurătoare a Dumnezeului nostru cu care ne va vizita Cel care Răsare din înălţime” (cf. Lc 3,77-79). Isus însuşi va spune că Ioan „este cel despre care s-a scris: «Iată, îl trimit pe îngerul meu înaintea feţei tale, care va pregăti calea înaintea ta»” (Lc 7,29). Într-adevăr, imediat înainte ca Isus să-şi înceapă activitatea publică, Ioan (Botezătorul) îi deschide drumul prin predica sa. Invită locuitorii să-şi recunoască propriile păcate şi să îndrepte cărările vieţii, căci Dumnezeu este totdeauna de partea omului. Invită oamenii să se boteze în semn de purificare pentru a fi gata să primească iertarea păcatelor de la Cel care vine. Şi atunci „toată făptura va vedea mântuirea lui Dumnezeu” (cf. Lc 3,6).

5. În concret, ce trebuie făcut pentru a ieşi din impas?

Cum să depăşeşti această situaţie încurcată, grea, din care nu ştii cum să ieşi? În primul rând se cere o schimbare profundă a modului intim de a gândi, căutând să fim mai realişti şi responsabili cu noi înşine. Pornim de la convingerea intimă că Dumnezeu este de partea noastră şi că vine la noi cu darul iubirii sale ca să ne facă fericiţi. Dumnezeu este „iubire” şi chiar numai o picătură din această iubire ne face fericiţi. În felul acesta înţelegem că păcatul, convertirea, iertarea lui Dumnezeu sunt realităţi mereu actuale în care ne jucăm viaţa. Tatăl ceresc e gata să ne îmbrăţişeze în sacramentul Reconcilierii, să-i spună fiecăruia: „fiul meu!” şi să ne îmbrace cu slava sa. Aşadar, fiecare să privească înăuntrul său. Fiecare ştie unde sunt cărările strâmbe, unde s-a sedimentat otrava păcatului: egoismul, nepăsarea, aroganţa şi intemperanţa. Fiecare ştie unde şi când i-a răspuns Domnului care vine: „Nu mă deranja, n-am timp pentru tine, n-am timp pentru alţii, trebuie să mă ocup de ale mele, nu-mi pasă de altcineva”. Fiecare cunoaşte nepăsarea şi lipsa de responsabilitate în privinţa căilor strâmbe ce duc la răspândirea răului în viaţa comunităţii. Evanghelia de azi este o chemare la convertire. Domnul ne cheamă să schimbăm modul de a gândi şi de a trăi. Cere să ne întoarcem din drum pentru a porni pe o cale dreaptă. Am trăit poate departe de Dumnezeu, gândindu-mă  doar la mine. Acum pot trăi ca fiu al lui Dumnezeu şi frate al celui de lângă mine. Înainte trăiam izolat, acum pot trăi împreună cu alţi fii ai lui Dumnezeu, mai atent la nevoile lor. Mă angajez acum să fac ceva pentru ca lumea din jur să fie mai dreaptă şi mai bună, să fie mai fericită familia mea, să dau o mână de ajutor celor din casă, vecinilor din bloc, din cartier, din oraşul sau satul meu, din ţara mea, oriunde pot. Atunci Dumnezeu începe să-mi zâmbească din nou chemându-mă „fiul meu!”. Şi ne amintim aici de parabola lui Isus despre bucuria tatălui milostiv la întoarcerea fiului fugit de acasă. Când l-a revăzut, l-a îmbrăţişat şi a făcut un mare banchet pentru fiul pierdut şi regăsit, mort şi înviat. Şi începe sărbătoarea reîntâlnirii.

6. Curaţi şi neprihăniţi pentru ziua lui Cristos

Bineînţeles, convertirea nu este un eveniment care se petrece o dată pentru totdeauna în viaţa unui om. „Drumul nostru” tinde continuu să devină strâmb. Răul tinde să revină în viaţa de toate zilele iar primejdiile sunt multe. Însă Isus ne-a asigurat că rămâne mereu cu noi în Biserica sa. Să avem încredere în puterea harului divin pentru a rămâne în iubire. Apostolul Paul, scriind creştinilor din oraşul Filipi, este încrezător că cel care a început în ei lucrarea bună o va duce la îndeplinire până în ziua lui Cristos Isus. Apoi se roagă pentru ei ca iubirea lor să crească din ce în ce mai mult în cunoaştere şi discernământ în toate, ca să distingă ceea ce este util, aşa încât să fie curaţi şi neprihăniţi pentru ziua lui Cristos (cf. Fil 1,6. 9-10: lectura a doua). Dar convertirea personală la calea trasată de Dumnezeu trimite fără întârziere la întâlnirea cu semenii aflaţi în nevoie. Bucuria vieţii izvorăşte din împăcarea cu Dumnezeu prin Sfintele Taine dar şi cu semenii prin gesturi de bunăvoinţă şi dragoste concretă faţă de ei.

7. „Mântuirea lui Dumnezeu” se vede în gesturi concrete

Într-o zi, un om fără adăpost stabil, care trăia în stradă, a fost primit în una din casele deschise de Maica Tereza în oraşul indian Calcutta. Bătrânul a fost îngrijit, spălat, bărbierit, îmbrăcat cu haine curate. Când s-a aflat în faţa Maicii Tereza, aceasta i-a strâns mâna şi i-a zis: „Sper că vă veţi simţi bine între noi”. Înmărmurit, acesta a răspuns: „Sunt ani de zile de când nimeni nu-mi strânge mâna, de ani de zile nimeni nu-mi zâmbeşte, de ani de zile nimeni nu mă ia în seamă. Sunt sigur că mă voi simţi bine în această casă”. În felul acesta se deschid uşile blindate ale inimilor, se păşeşte pe calea Domnului. Maica Tereza din Calcutta. s-a apropiat de un sărman bătrân cu bucuria şi căldura lui Cristos, în inimă şi în mâini. În asemenea gesturi, chiar omul cel mai sceptic poate vedea mântuirea lui Dumnezeu.

8. Rugăciunea Bisericii

Astăzi Biserica ne îndeamnă la rugăciune ca Dumnezeu să îndrepte cărările sale în inimile noastre, să netezească în ele culmile aroganţei şi nepăsării faţă de semeni, pentru a fi gata să ieşim cu bucurie în întâmpinarea Domnului care vine. Prin Cristos, cu Cristos şi în Cristos ne rugăm Tatălui: „Dumnezeule atotputernic şi milostiv, dă-ne, te rugăm, harul, ca nici o grijă pământească să nu ne împiedice în drumul nostru spre întâmpinarea Fiului tău, iar cunoaşterea înţelepciunii cereşti să ne facă părtaşi de viaţa lui”. În continuare, un Advent binecuvântare!

 (Radio Vatican – Anton Lucaci, material omiletic de vineri 3 decembrie 2021)

03 decembrie 2021, 13:34