Căutare

Vatican News
Duminica a 32-a, anul B: Considerații omiletice Duminica a 32-a, anul B: Considerații omiletice 

Consideraţii omiletice la Duminica a XXXII-a de peste an ( B): Bănuţii văduvei

Sunt aur curat în ochii Domnului: "Vă spun adevărul: această văduvă săracă a pus în casetă mai mult decât toţi ceilalţi. Căci toţi au pus din ceea ce aveau de prisos; pe când ea, cu toată sărăcia ei, a dat tot ce avea: strictul necesar pentru viaţă”. Şi Dumnezeu vede; vede şi Isus.

(Vatican News - 7 noiembrie 2021) E Ziua Domnului, sărbătoarea săptămânală a Paştelui. Luând parte la sfânta şi dumnezeiasca Liturghie amintim împreună patima, învierea şi gloria Domnului Isus şi îi mulţumim lui Dumnezeu care “ne-a renăscut la o nădejde vie prin învierea lui Cristos din morţi” (cf. 1Pt 1,3). Însă duminica este şi ziua recunoştinţei faţă de Dumnezeu pentru darul vieţii în general, căci „Domnul este bun faţă de toţi, el îşi arată dragostea faţă de orice făptură”. „Ochii tuturor sunt [îndreptaţi] spre tine în aşteptare, tu le dai hrană la vreme potrivită. Tu deschizi mâinile tale şi saturi cu dărnicie orice vietate” (Ps 144/145,9.15-16). „Tu faci să ţâşnească izvoarele în văi şi ele se strecoară printre munţi. Ele adapă toate vieţuitoarele câmpului, asinii sălbatici setea şi-o potolesc. Tu faci să cadă ploaie din lăcaşurile tale peste munţi; tu saturi pământul cu rodul lucrărilor tale. Tu faci să răsară iarbă pentru animale şi verdeţuri, în folosul omului, ca el să scoată hrană din pământ” (cf. Ps 103/104, 10-14). Cu această credinţă, în luna noiembrie, în multe ţări din emisfera nordică a globului, se aduce mulţumire Domnului pentru roadele câmpului. Cu ani în urmă exista şi în ţara noastră o Zi a Recoltei, (decretată odinioară în scopuri de propagandă). Era o zi a recunoştinţei pe care creştinii ştiau să o îndrepte către Dumnezeu care rânduieşte toate cu înţelepciune şi iubire. Se pare că în ultima vreme procurând tot mai multe produse agricole din import, am uitat poate să mai mulţumim Domnului pentru roadele pe care le dă pământul nostru binecuvântat şi am devenit nerecunoscători. Să nu uităm însă că recunoştinţa atrage binefaceri. În acest sens, o Zi a aducerii de mulţumire ne solicită să recunoaştem bunurile de orice fel ca expresie a iubirii Tatălui şi să-i înălţăm cântare de mulţumire: „Fii preamărit, o, Doamne Sfinte”.

1. Recunoştinţă celor ce împart darurile cu alţii

Pe lângă gratitudinea generală pentru darul vieţii, Liturghia invită astăzi la o aducere de mulţumire tuturor celor care împart cu alţii darurile Domnului. Sunt propuse exemplele a două văduve, una din Vechiul iar alta din Noul Testament. Primul exemplu este cel al unei sărmane văduve din Sarepta Sidonului (în Fenicia), care în timp de foamete a fost în stare să împartă cu Ilie profetul puţinul care-i rămânea ca să supravieţuiască (cf. 1Reg 17,10-16: prima lectură). Al doilea exemplu este cel al unei văduve pe care Isus a observat-o în templul din Ierusalim când punea doi bănuţi în cutia milelor  Doar cei săraci în Duh sunt mişcaţi lăuntric şi ştiu să iubească precum această văduvă pe care Isus o laudă înaintea discipolilor spunând: „Văduva aceasta săracă a pus mai mult decât toţi cei care pun în caseta pentru ofrande, pentru că toţi au pus din surplusul lor, ea însă a pus din sărăcia ei totul, tot ce mai avea la viaţa ei" (cf. Mc 12,38-44: Evanghelia zilei). Aceste două văduve pot fi considerate printre acei sfinţi discreţi care nu ţin pentru ei înşişi nici bunuri, nici chiar necesarul pentru viaţă. Sunt întruchiparea vie a lui Isus Cristos care „la împlinirea timpurilor…s-a arătat… ca să distrugă păcatul prin jertfa lui” şi „să ia asupra sa păcatele celor mulţi” (cf. Evr 9,24-28: lectura a doua). Să ne înscriem la şcoala sfinţilor.

2. Rugăciunea celui sărac

Liturghia duminicală se deschide cu rugăciunea săracilor biblici: „Rugăciunea mea să ajungă înaintea ta, Doamne; pleacă-ţi urechea la glasul cererii mele!” (Ps 87/88,3: Ant. la intrare). Ruga celui sărac ajunge la Dumnezeu nu numai pentru că nimeni altul nu-i aude strigătul, ci pentru că Dumnezeu Tatăl recunoaşte în ea vocea Fiului său care, bogat fiind, s-a făcut sărac, devenind asemenea unui sclav ascultător până la moartea pe cruce. Noi creştinii ne rugăm prin Cristos, cu Cristos şi în Cristos. Isus care la începutul predicii de pe munte i-a proclamat „fericiţi” pe cei săraci cu duhul, căci a lor este împărăţia cerurilor (Mt 5,3), recunoaşte în atitudinea unei sărmane văduve adevărata mărturisire de credinţă în unicul Dumnezeu şi împlinirea celei dintâi porunci din lege. Săracii, pentru care Isus a fost trimis în mod particular şi la care, la rândul său, i-a trimis pe ucenici, vor fi terenul prielnic în care sămânţa Evangheliei va aduce roade. În continuare, aprofundăm pe larg prima lectură liturgică şi Evanghelia zilei.

3. Dumnezeu, ocrotitorul orfanului, al văduvei şi străinului

Toată Liturghia acestei duminici este luminată de prezenţa discretă dar semnificativă a celor două văduve. Le vedem în două momente pilduitoare. Fiecare din ele este un semn şi o promisiune. În prima lectură (cf. 1Rg 17,10-16) avem o povestire din ciclul dedicat profetului Ilie, cel mai reprezentativ dintre profeţii aşa-numiţi orali dar scrişi, apărător neînfricat al credinţei adevărate în Dumnezeul Legământului. Este vorba despre o sărmană văduvă, lipsită de apărare şi cu problema zilnică a supravieţuirii într-un moment de foamete din cauza secetei îndelungate. Doar tradiţia religioasă biblică a ştiut să pătrundă în cutele sufletului acestei fiinţe. În absenţa dreptului la apărare a văduvelor, Biblia a ridicat necontenit glasul denunţând pe cei care le „jefuiau casele”. Potrivit Scripturii, Dumnezeu însuşi este ocrotitorul „orfanului, al văduvei şi străinului” - categorii marginalizate peste tot în lume. Şi era de neimaginat în mentalitatea antică transmiterea amintirii unei văduve, iar gestul ei să fie propus ca model de viaţă.

4. Văduva di Sarepta Sidonului

Lectura se prezintă ca o punere în scenă a poruncii iubirii de aproapele, ca model de dăruire a celui care îl imită pe însuşi Dumnezeu. Văduva din Sarepta Sidonului, adună vreascuri şi le rupe cu mâinile sale, frământă făina şi toarnă uleiul în vasul de gătit, aprinde focul şi pregăteşte mâncarea frugală pentru o zi, pentru sine, pentru fiul ei şi pentru profetul Ilie. Ea a devenit „modelul” fiecărui om care face un gest de solidaritate şi iubire faţă de semenul aflat în nevoie. Biblia care dezvăluie modul de a gândi al lui Dumnezeu, arată că toate acele lucruri neînsemnate au făcut mai multă istorie adevărată decât tot ce s-a petrecut la curţile regilor şi în marile oraşe ale Orientului, astăzi total dispărute. Sunt aceste lucruri mici, gesturi de fiecare zi, măsura iubirii omului faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele. De la profetul Ilie la Isus din Nazaret, de la Sfântul Francisc din Assisi la Maica Tereza de Calcutta, azi Sfântă, din Sarepta Sidonului (Fenicia) şi până la oricare din oraşele şi satele noastre, aceste mici istorii adevărate degajă o forţă ce schimbă lumea mai mult decât toată retorica demagogică şi revoluţiile sângeroase.

5. Văduva din Palestina

Episodul din pericopa evanghelică se aseamănă ca povestire şi mesaj cu cel prezentat în prima lectură. Cuprinde un elogiu adus vieţii zilnice şi gesturilor pe care le provoacă iubirea de Dumnezeu şi de aproapele, şi în care consistă religia adevărată. În contextul Evangheliei după Marcu, fragmentul se prezintă ca o lecţie dată ucenicilor despre modul în care trebuie să-l urmeze zilnic pe învăţătorul care i-a chemat. Discipolul trebuie să-l urmeze pe Isus aşa cum ştiu să facă cei săraci, văduvele, cei mici şi neluaţi în seamă. Aceştia poate vor fi incapabili de fapte mari în ochii oamenilor, bătătoare la ochi, dar stând în micul lor ambient, zi de zi, ajung să ţese acea reţea de solidaritate ce uneşte pământul cu cerul, pe Dumnezeu cu omul, pe oameni cu semenii lor. Da nu putem omite textul povestirii. Într-o zi, Isus se aşezase în faţa sălii tezaurului şi privea mulţimea care arunca bani în casetă. Mulţi dintre cei bogaţi veneau şi puneau sume mari. A venit şi o văduvă săracă şi a pus două monede mici. Isus i-a chemat la sine pe ucenici şi le-a spus: "Vă spun adevărul: această văduvă săracă a pus în casetă mai mult decât toţi ceilalţi. Căci toţi au pus din ceea ce aveau de prisos; pe când ea, cu toată sărăcia ei, a dat tot ce avea: strictul necesar pentru viaţă” (Mc 12,41-44).

6. Dumnezeu vede, vede şi Isus

Sunt istorii scrise de oameni obişnuiţi, neînsemnaţi. În prima lectură o sărmană văduvă păgână care în timp de secetă şi foamete salvează cu generozitatea ei, viaţa profetului Ilie, persecutat. În Evanghelie, o altă văduvă, de această dată evreică, al cărei „puţin”, „o nimica toată”, atât cât are ea, devine totul pe care-l dăruieşte. Desigur, nu fac zgomot, cei doi bănuţi ai ei puşi în cutia milelor cu discreţie şi poate ruşinându-se, fără ca cei mai mulţi să-şi dea seama, aşa cum nu a făcut vâlvă mâna de făină şi ţâra de ulei puse la mâncare de văduva din Sarepta Sidonului. Dar Dumnezeu vede, vede şi Isus, Fiul lui Dumnezeu care era la templu. Astfel Isus caută să-i deprindă pe apostoli să citească şi să interpreteze un fapt mărunt, o istorie minoră, care este adevărata istorie, scrisă de lumea de rând, cu gesturi ce nu fac vâlvă, nu atrag atenţia, nu sunt amplificate de trâmbiţe vechi nici de difuzoare moderne.

7. Fapta bună îşi are în sine răsplata

Oamenii simpli, cei din urmă, ne conduc la Dumnezeu, dacă ştim să le captăm semnalele. A oferi ultima mână de făină, ultima picătură de ulei, ultimii doi bănuţi pe care cineva îi are, sunt fapte cu adevărat mari, strălucite de care doar cei mici şi temători de Dumnezeu sunt în stare. De altfel gestul văduvei din Evanghelie, care „cu toată sărăcia ei, a dat tot ce avea, strictul necesar pentru viaţă”, o apropie de acela care s-a dat pe sine, s-a oferit o singură dată pentru a ridica păcatele celor mulţi. Măreţia darului stă în interioritatea şi situaţia donatorului. Puţinul devine mult, iar multul înseamnă totul. Această minunată femeie a vorbit cu fapta, spunând că pentru ea Dumnezeu e totul, este Unul singur, singurul Domn. Isus prezintă astfel trăirea concretă a celei mai importante porunci din lege despre care întreba un cărturar, duminica trecută. Această văduvă a mărturisit în inima sa măreţia lui Dumnezeu fără să urmărească aprecieri sau onoare din partea altora. Nu a dorit pentru ea decât bucuria de a-l cinsti pe Dumnezeu. Iar fapta bună îşi are în sine răsplata. Iată oferta curată, gratuită, darul adevărat, expresia adoraţiei interioare, a mulţumirii faţă de Dumnezeu, a cântecului de laudă pe urmele lui Isus marele preot, preot şi victimă. Dăruirea de noi înşine, a tot ce avem şi suntem, unită cu cea a lui Cristos, devine mântuire şi izvor de viaţă. Şi asta se realizează tainic la sfânta şi dumnezeiasca Liturghie.

8. Cântarea psalmistului

„Laudă, suflete al meu, pe Domnul Dumnezeul tău! Domnul face judecată celor asupriţi, el dă pâine celor flămânzi. Domnul îi eliberează pe cei închişi. Domnul deschide ochii celor orbi, Domnul îi ridică pe cei împovăraţi, Domnul îi iubeşte pe cei drepţi, Domnul are grijă de cei străini. Sprijină pe văduvă şi pe orfan, dar nimiceşte calea celor nelegiuiţi. Domnul Dumnezeul tău, Sionule, domneşte în veci, din generaţie în generaţie” (cf. Ps 145/146,7-10: psalmul responsorial).

9. Rugăciunea Bisericii

Dumnezeule atotputernic şi îndurător, înlătură, cu bunătate, tot ce ne stă împotrivă, ca, eliberaţi de orice povară trupească şi sufletească, să te putem sluji cu toată libertatea.

(Radio Vatican - Anton Lucaci, material omiletic de vineri 5 noiembrie 2021)

06 noiembrie 2021, 08:41