Căutare

Vatican News
Duminica a XXXI-a de peste an (B): Cea mai mare poruncă Duminica a XXXI-a de peste an (B): Cea mai mare poruncă  

Consideraţii omiletice la Duminica a XXXI-a de peste an (B): Cea mai mare poruncă

Două porunci inseparabile, o singură iubire: Să-l iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta iar pe aproapele tău ca pe tine însuţi. A se şti profund acceptat şi iubit de Dumnezeu fără condiţii este forţa cea mai mare a vieţii.

(Vatican News – 31 octombrie 2021) E Ziua Domnului, sărbătoarea săptămânală a Paştelui. Luând parte la sfânta şi dumnezeiasca Liturghie se actualizează încă o dată pentru generaţia noastră, trecerea de la moartea păcatului la viaţa nouă cu Cristos în Duhul iubirii sale. Liturghia începe cu câteva invocaţii din cartea Psalmilor: „Să nu mă părăseşti, Doamne; Dumnezeul meu, să nu te îndepărtezi de mine! Grăbeşte-te să mă ajuţi, Doamne, puterea mântuirii mele!” (cf. Ps 37/38,22-23: Ant. la intrare). Psalmistul este încrezător că strigătul său va fi ascultat: „Tu îmi vei arăta cărarea vieţii, Doamne, mă vei copleşi de bucurie când îmi vei arăta faţa ta” (cf. Ps 15/16,11: Ant. la Împărtăşanie). În orice situaţie s-ar afla, creştinii nu-şi pierd speranţa. Ei ştiu că în Isus Cristos înviat din morţi avem un mare preot înaintea Tatălui. Isus „poate să-i salveze pentru totdeauna pe cei care, prin el, se apropie de Dumnezeu, căci el trăieşte pururi ca să mijlocească pentru ei” (cf. Evr 7,23-28: lectura a doua). Prin jertfa Crucii oferită de bunăvoie, Isus ne arată că adevăratul „cult” religios consistă în dăruirea de sine fără măsură şi fără rezerve lui Dumnezeu din dragoste pentru fraţi. Asta înseamnă că iubirea faţă de Dumnezeu se concretizează în fapte de iubire faţă de aproapele. Există mereu ispita de a reduce faptul religios limitându-l doar la Dumnezeu, ca şi cum Creatorul a toate ar avea nevoie de prestaţiile noastre. Credinţa în Dumnezeu Tatăl Domnului nostru Isus Cristos se verifică prin slujirea concretă a semenilor noştri. Vom înţelege aceasta mai bine ascultând cuvântul lui Isus: „Dacă mă iubeşte cineva, va păzi cuvântul meu; Tatăl meu îl va iubi şi vom veni la el” (In 14,23: Aclamaţie la Evanghelie). „Va păzi cuvântul meu”. Care cuvânt? Aflăm în Evanghelia acestei duminici luată de la sfântul Marcu.

1. Să-l iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău

Într-o zi, „unul dintre cărturari s-a apropiat de Isus şi l-a întrebat: "Care este prima dintre toate poruncile?" (cf. Mc 12,28b-34: Evanghelia zilei). Ascultătorii se aşteptau ca Isus să enumere cele zece porunci (cuvinte) date de Moise pe Muntele Sinai şi apoi să spună care era, după convingerea sa, cea dintâi şi cea mai mare. În schimb Isus nu menţionează niciuna din cele zece, dar aminteşte câteva rânduri din cartea biblică a Deuteronomului pe care astăzi le citim în prima lectură ( cf. Dt 6,2-6). Sunt rânduri atât de preţioase şi importante încât evreii au făcut din ele rugăciunea lor de dimineaţă şi de seară; le-au scris pe uşorii caselor şi pe stâlpii porţilor de intrare. Sunt cuvintele profunde prin care Dumnezeu, ca Tată, se adresează cu gelozie poporului său: „«Ascultă, Israele! Domnul Dumnezeul nostru este singurul Domn. Să-l iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, din tot sufletul tău şi din toată puterea ta! Să fie aceste cuvinte pe care ţi le poruncesc astăzi în inima ta! Să fie aceste cuvinte pe care ţi le poruncesc astăzi în inima ta! Să le sădeşti în fiii tăi şi să vorbeşti de ele când stai în casa ta, când mergi pe drum, când te culci şi când te scoli! Să le legi ca un semn la mâini şi să-ţi fie ca un pandantiv între ochi! Să le scrii pe uşorii casei tale şi pe porţile tale!» (cf. Dt 6,4-9).

2. Să-l iubeşti pe aproapele tău

La această poruncă fundamentală Isus adaugă imediat o a doua ca şi cum una nu ar putea exista fără cealaltă. O ia din cartea biblică a Leviticului: „Să nu te răzbuni şi să nu ţii ură pe fiii poporului tău! Să-l iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi! Eu sunt Domnul” (Lev 19,18). Şi Isus completează răspunsul dat acelui cărturar: „Nu este nicio altă poruncă mai mare decât acestea” (Mc 12,31). Evanghelistul Mate va repeta aceste cuvinte într-o formă puţin diferită: „În aceste două porunci este cuprinsă toată Legea şi Profeţii” (Mt 22,40). Astfel Isus uneşte două fragmente din Biblie şi formulează din ele porunca sa care va fi singura lege a împărăţiei lui Dumnezeu. O poruncă nouă ce se poate condensa într-un singur cuvânt: Iubire. Iubire în toate direcţiile: înspre Dumnezeu, înspre oameni, înspre noi înşine.

3. Iubire pentru Dumnezeu

Cuvântul lui Dumnezeu ne însoţeşte în meditarea iubirii pe care omul o experimentează faţă de Dumnezeu. „Să te temi de Domnul Dumnezeul tău” (Dt 6,4), este îndemnul pe care Moise îl adresează poporului, subliniind un aspect foarte scump şi important pentru spiritualitatea ebraică. Frica de Dumnezeu este unul dintre aspectele cele mai profunde ale iubirii. Omul îi iubeşte pe Dumnezeu aşa cum fiul îl iubeşte pe tatăl. Închinarea respectuoasă faţă de Dumnezeu şi recunoaşterea puterii sale este bazată pe iubire, nu pe frică. Ascultarea docilă a omului care îl iubeşte pe Dumnezeu se naşte din libertatea sa, niciodată din constrângere. A-l iubi pe Dumnezeu înseamnă a recunoaşte măreţia Domnului care s-a manifestat în istoria lui Israel şi în Isus. Aceasta îl face pe om să creadă în El, să-L adore, să păzească poruncile Lui. De aceea, pentru un evreu respectarea legii se naşte din iubire; din acest motiv, textul care începe cu expresia „Ascultă, Israele” (în ebraică „Shema Israel”) este sinteza tuturor poruncilor, semnificaţia şi sufletul lor.

4. Iubire pentru aproapele

Nu putem să-l iubim pe Dumnezeu decât iubind pe fraţii, pe semenii noştri: cele două porunci ale lui Isus sunt inseparabile şi conduc pe căi precise viaţa creştină. O poruncă nu poate exista fără cealaltă: „Iubindu-l pe frate conform iubirii, îl iubim conform lui Dumnezeu” (Sf. Augustin). În învăţătura lui Isus, aproapele nostru nu este o umbră transparentă, un mijloc folositor nouă oamenilor pentru a ne dovedi iubirea faţă de Dumnezeu. Aproapele există în concret, cu nevoile sale, cu personalitatea sa, cu umanitatea sa. Isus dovedeşte compasiune faţă de văduva din Nain care ducea la mormânt pe singurul ei fiu. Lui Isus îi este milă de popor la lăsatul serii în pustiu şi îi dă pâine pe săturate. Bunului Samaritean i s-a făcut milă de cel căzut în mâinile tâlharilor şi lăsat la marginea drumului: îl ia, îl suie pe samarul său şi îl duce la han, plătind tot ce era necesar pentru îngrijire. Face toate acestea, nu pentru că în acel sărman era ofensat şi rănit Dumnezeu, ci simplu pentru că i s-a făcut milă de un semen al său. Pe de altă parte, în capitolul 25 al Evanghelie după sf. Matei Isus mulţumeşte acelora care au dat de mâncare celui înfometat, de bătut celui însetat, l-au vizitat, îngrijit, şi îi invită cu sine la răsplata veşnică deoarece consideră toate acestea ca făcute lui însuşi: pentru că Dumnezeu este în oameni; Dumnezeu îi face să fie oameni. Cine este cu adevărat iubitor de aproapele, este iubitor de Dumnezeu.

5. O singură iubire

Isus ne arată cum să-l iubim în mod concret pe aproapele: „Să-l iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi!”. În această privinţă, rabinul Hillel formulase un principiu, o regulă devenită universal proverbială: „Ce ţie nu-ţi place, altuia nu face! Aceasta este toată Legea: restul este comentariu”. Învăţătura lui Isus are o trăsătură universală şi arată în mod clar fundamentul vieţii creştine. Bazându-se pe această regulă Biserica se face slujitoare a oamenilor, îndeplinind propria misiune caritativă. Iniţiativele de caritate nu sunt ceva facultativ, căci ele ţin de însăşi natura ei. În timp ce desfăşoară servicii sociale, Biserica păstrează sensul evanghelic al iubirii de aproapele şi are grijă să nu separe operele de caritate de iubirea de Dumnezeu. Între porunca iubirii de Dumnezeu şi porunca iubirii de aproapele există o strânsă legătură. Isus învaţă că nu trebuie să separăm aceste două iubiri. Iubirea de Dumnezeu se traduce în iubire faţă de aproapele. Înţelegem asta dintr-un raţionament foarte simplu pe care îl face apostolul Ioan vorbind despre adevărata credinţă şi despre adevărata iubire. Dacă cineva spune: "Îl iubesc pe Dumnezeu" şi-l urăşte pe fratele său, este un mincinos; pentru că cine nu-l iubeşte pe fratele său pe care îl vede nu poate să-l iubească pe Dumnezeu pe care nu-l vede. Avem această poruncă de la el: cine-l iubeşte pe Dumnezeu să-l iubească şi pe fratele său” (1In 4,20-21). Într-adevăr, „oricine iubeşte este născut din Dumnezeu şi-l cunoaşte pe Dumnezeu” (1In 4,7). În acest sens, rugăciunea prevăzută de Liturgia Orelor pentru fiecare sâmbătă la Ora a şasea este indicativă: „Doamne, lumină şi flacără a iubirii veşnice, dă-ne harul să ardem pururi de dragostea ta, ca să te iubim pe tine mai presus de toate şi pe fraţii noştri, pentru tine, într-o unică iubire”.

6. Cea mai mare forţă: a se şti iubiţi de Dumnezeu

Creştinul este asigurat de orice acuză şi condamnare, deoarece  Cristos ne-a eliberat de păcate şi continuă să mijlocească pentru noi. Încrezător în iubirea lui Dumnezeu care s-a manifestat în mântuirea înfăptuită de Fiul său, creştinul poate ieşi biruitor din încercările vieţii. Nici o forţă şi nici un eveniment nu-l vor putea separa de iubirea lui Dumnezeu. „A se simiţi profund acceptat şi iubit fără condiţii este forţa cea mai mare a vieţii”. Scria aceste cuvinte Raoul Follereau, ziarist, filantrop şi poet francez, născut într-o familie catolică din Franţa (1903-1977) cunoscut pentru lunga sa activitate în favoarea bolnavilor de lepră. Se apreciază că deplasându-se pe tot globul a îngrijit peste un milion de persoane afectate de această boală. Observă în continuare un fapt petrecut într-o leprozerie: „Faţa surâzătoare a soţiei care se arăta în fiecare seară dincolo de zidul care separă leprozeria de restul lumii, a dat de-a lungul anilor unui sărman bolnav încărcătura umană suficientă  pentru a nu deznădăjdui”. Dincolo de orice situaţie de viaţă, chiar cea mai tristă, Dumnezeu „îşi luminează faţa peste fiecare dintre noi” (Ps 15/16,11). Este o asigurare de iubire ce acoperă viaţa tuturor persoanelor. Asigurarea a fost plătită de Isus Cristos. Această pagină a fost nu citită dar rostită şi murmurată în rugăciune de mulţi creştini în lagărele de exterminare inventate de nebunia oamenilor. Într-un cadru de acest gen ea capătă adevărata sa valoare. Dar şi în ansamblul sumbru şi monoton al vieţii cotidiene această pagină evanghelică aprinde o lumină caldă de încredere. Fiecare zi, chiar fiecare clipă este nouă, atinsă cum e de iubirea unui Dumnezeu veşnic.   

7. Cântarea psalmistului

Este o cântare de mulţumire după victorie. Cartea Psalmilor o atribuie lui David în ziua în care Domnul l-a eliberat din mâinile regelui Saul: „Te iubesc, Doamne, tăria mea, Doamne, tu eşti stânca mea, cetatea mea şi eliberatorul meu. Dumnezeule, tu eşti stânca mea, adăpostul meu, scutul meu, tăria care mă salvează, apărarea mea. Îl chem pe Domnul cel Prealăudat şi sunt eliberat din mâna duşmanilor mei. Domnul trăieşte! Binecuvântat să fie stânca mea! Preamărit să fie Dumnezeu, mântuitorul meu! Tu dai mari izbânzi împăratului tău, arăţi îndurare faţă de unsul tău, David” (Ps 17/18,2-4.47.51: psalmul responsorial).

8. Rugăciunile Bisericii

Dumnezeule, tu eşti singurul Domn şi nu există alt Dumnezeu în afară de tine. Dă-ne harul ascultării, pentru ca inimile, sentimentele şi minţile să se deschidă la singurul cuvânt care salvează, Evanghelia Fiului tău, marele şi veşnicul nostru Preot. „Dumnezeule atotputernic şi milostiv, numai prin darul tău, credincioşii te pot sluji cum se cuvine; înlătură orice piedică din calea noastră, ca să alergăm cu bucurie în întâmpinarea făgăduinţelor tale”.

(Radio Vatican - Anton Lucaci, material omiletic de vineri 29 octombrie 2021) 

29 octombrie 2021, 14:03