Căutare

Vatican News
Duminica a 24-a, anul B: considerații omiletice Duminica a 24-a, anul B: considerații omiletice 

Consideraţii omiletice la Duminica a XXIV-a de peste an (B): Discipoli ai lui Cristos pe drumul crucii

Prima anunţare a morţii şi învierii lui Isus: „Fiul Omului trebuie să îndure multe, să fie ucis şi a treia zi să învie”. Chemând la sine mulţimea şi pe discipoli Isus le-a spus: „Dacă cineva vrea să vină după mine, să renunţe la sine, să-şi ia crucea şi să mă urmeze! Căci cine vrea să-şi salveze viaţa o va pierde; cine însă îşi pierde viaţa pentru mine şi pentru evanghelie o va salva”.

(Vatican News - 12 septembrie 2021) E Ziua Domnului, sărbătoarea săptămânală a Paştelui. Duminica documentează peste veacurile erei creştine că „Dumnezeu în marea sa îndurare ne-a renăscut la o nădejde vie prin învierea lui Isus Cristos din morţi, pentru o moştenire nepieritoare, neîntinată, neofilită, păstrată pentru noi în ceruri” (cf. 1Pt 1,3-4). De aceea, îl rugăm să ne lumineze ochii inimii ca să cunoaştem care este speranţa chemării noastre (cf. Ef 1,17-18). Într-adevăr, „prin predicarea evangheliei, Dumnezeu ne-a chemat să moştenim slava Domnului nostru Isus Cristos” (2Tes 2,14: aclamaţie la Evanghelie). Celebrând sfânta şi dumnezeiasca Liturghie îl întâlnim pe Domnul înviat care, la fel ca apostolilor în seara zilei de Paşti, ne întâmpină cu salutul: „Pace vouă!”. Îi recunoaştem glasul în Sfintele Scripturi şi regăsim pacea sa care dă sens întregii noastre vieţi. „Dăruieşte-le, Doamne, pacea ta celor care nădăjduiesc în tine, pentru ca profeţii tăi să fie aflaţi credincioşi; ascultă rugăciunile slujitorului tău şi ale poporului tău sfânt!” (cf. Sir 36,18: Ant. la intrare).

1. Mărturisirea lui Petru

Evanghelia acestei duminici relatează o etapă foarte importantă a drumului care îl conduce pe Isus şi pe discipolii săi la Ierusalim (cf. Mc 8,27-35: Evanghelia zilei). Suntem exact la mijlocul Evangheliei după sfântul Marcu. Pentru Isus este un moment de cotitură, de aceea doreşte să facă o verificare a celor învăţate până acum. Apostolii începuseră să-l urmeze pe Isus, fiind convinşi că este Regele Mesia. Isus îi primise cu toată bunăvoinţa şi, pentru a le da ocazia să facă puţină practică evanghelică, i-a trimis să predice prin satele din Galileea. Apoi, întorcându-se, Isus şi discipolii au plecat spre satele Cezaréii lui Fílip, la izvoarele Iordanului. Pe drum i-a întrebat pe discipolii săi, spunându-le: „Cine spun oamenii că sunt eu?”. Iar ei i-au spus: „«Ioan Botezătorul», alţii, «Ilíe», iar alţii, «Unul din profeţi»”. Atunci, el i-a întrebat: „Dar voi cine spuneţi că sunt eu?”. Răspunzând, Petru i-a spus: „Tu eşti Cristosul!”. Şi le-a poruncit cu asprime să nu vorbească nimănui despre el.

2. Tu eşti Cristos!

Deşi Isus se adresase la toţi discipolii întrebându-i: „Dar voi cine spuneţi că sunt eu?”, Petru singur răspunde dând de înţeles că ceilalţi gândesc la fel ca el: „Tu eşti Cristosul!” (Mc 8,29). Cristos înseamnă Mesia, iar Mesia înseamnă „unsul”, adică cel consacrat pentru o misiune. Spunem „Mesia” în ebraică şi „Cristos” în greacă dar este una şi aceeaşi persoană. La jumătatea drumului parcurs cu Isus, Petru a reuşit să vadă în el pe trimisul lui Dumnezeu, acela pe care toţi îl aşteptau la începutul timpurilor noi. Dar răspunsul lui Petru este incomplet. Va fi însă complet la capătul vieţii lui Isus. Acum Isus le impune tăcerea privind acea afirmaţie, căci „le-a poruncit cu asprime să nu vorbească nimănui despre el” (Mc 8,30). Isus este Mesia, desigur, dar într-un mod cu totul diferit de aşteptările oamenilor. Mesianismul lui Isus va putea fi proclamat fără echivoc doar la sfârşitul vieţii lui. Astfel, cu mărturisirea lui Petru „Tu eşti Cristos” se deschide a doua parte a Evangheliei după Marcu, care la rândul ei se va încheia cu exclamaţia centurionului roman sub crucea Domnului: „Cu adevărat acest om era Fiul lui Dumnezeu” (Mc 16,39). Această mărturisire fusese deja consemnată de evanghelist. De fapt, cea de-a doua Evanghelie se deschide cu titlul teologic: „Începutul Evangheliei lui Isus Cristos, Fiul lui Dumnezeu”.

3. Cristos, Fiul Omului

Isus nu refuză titlul de „Mesia - Cristos” recunoscut de către Petru, dar nu iubea acest titlu deoarece erau prea multe neclarităţii în folosirea lui. Dacă era înţeles doar ca descendent al lui David, atunci Mesia nu avea nimic divin şi putea fi înţeles în sens politic. De fapt, Mesia era aşteptat în acea vreme ca să elibereze poporul lui Israel de stăpânirea romanilor. Chiar numai din lectura de până acum a Evangheliei, înţelegem că eliberarea adusă de Isus merge dincolo de orizontul social. E vorba de eliberarea de păcat (cf. Mc 2,1-12), o mântuire radicală de orice putere malefică, diabolică. Mântuirea sa are ceva divin iar titlul „Fiul Omului” („ben adam”, în ebraică), pe care Isus şi l-a atribuit deja de două ori (cf. Mc 2,10.28), exprimă bine realitatea. Acest titlu îl prezintă ca investit cu putere alături de Dumnezeu. Au înţeles bine aceasta cărturarii şi fariseii, când au constatat că Isus îşi atribuia puterea de a ierta păcatele şi când voia să facă din sâmbătă un adevărat semn de eliberare, abolind tradiţiile din bătrâni. De aceea l-au acuzat de „blasfemie” şi că nu respectă sâmbăta. Erau motive suficiente pentru care căutau să-l dea la moarte (cf. Mc 2,7.24; 3,1-6). Isus este deplin conştient de această situaţie şi ştie că dacă va continua să fie Mesia după gândul lui Dumnezeu, ca Fiu Omului trebuie să sufere.

4. Prima anunţare a morţii şi învierii lui Isus

După mărturisirea lui Petru, Isus a început să le arate discipolilor în ce mod avea să fie „Cristos” şi să-şi îndeplinească misiunea de Mesia, adică de „Uns” prin consacrare pentru misiunea de Mântuitor al lumii. Scrie evanghelistul Marcu: „Atunci a început să-i înveţe pe discipoli că Fiul Omului trebuie să sufere multe, să fie respins de bătrâni, de arhierei şi cărturari, să fie ucis şi a treia zi să învie. Şi le spunea aceasta în mod deschis” (Mc 8,31-32). Dacă verbul „trebuie” indică ceea ce este după gândul lui Dumnezeu, este logic că voinţa lui nu înseamnă moarte, ci viaţă. Se citeşte în cartea profetului Osea: „Ne va face să trăim în două zile şi, a treia zi, ne va ridica şi ne va face să fim în faţa lui” (Os 6,2). La această viaţă de după moarte fac referinţă multe alte pasaje din Scripturi care vorbesc despre învierea poporului (cf. Is 26; Ez 33). Fiul omului este parte şi reprezentant al acestui popor. Isus deci trăieşte speranţa celui care se încrede în Domnul şi vrea să împărtăşească discipolilor această speranţă şi când Petru l-a recunoscut solemn că este Mesia, Cristos.

5. Mergi în urma mea, Satană!

Nu numai Petru, ci şi ceilalţi apostoli gândeau la fel ca el, când l-au auzit pe Isus vorbind de suferinţă şi moarte.. „Petru, luându-l deoparte, a început să-l certe” (Mc 8,32). „A certa”: avem aici sensul verbului folosit la izgonirea diavolilor. Petru voia, într-un anume fel, să îndepărteze un rău din viaţa lui Isus. Şi Isus simte toată forţa acestei încercări de a-l abate de la voinţa Tatălui şi îl vede pe Petru în poziţia de ispititor (acesta este aici sensul pentru „Satană”). Vrea să-l abată pe Isus de la misiunea primită, aşa cum încercase Satana în timpul ispitirilor din pustiu la începutul vieţii publice. Atunci Isus „întorcându-se şi privindu-şi discipolii, l-a certat pe Petru şi a spus: „Mergi în urma mea, Satană, căci nu te gândeşti la cele ale lui Dumnezeu, ci la cele ale oamenilor!” (Mc 8,33). Isus îi zice „Pleacă din faţa mea!” cu acelaşi ton de reproş folosit de Petru. Dar adaugă imediat, că aceasta înseamnă pentru Petru: „Mergi în urma mea!”. În alte cuvinte îi zice: „Mergi în urma mea la locul tău de discipol!” şi nu inversa rolurile ci urmează cuvintele Învăţătorului tău! Ucenic al Domnului nu este cel care îşi impune punctul propriu de vedere înaintea Învăţătorului, dar acela care îl urmează, merge după el; nu este cel care îi indică Învăţătorului drumul de urmat, dar care urmează calea trasată de Învăţător, aceeaşi pe care merge Învăţătorul. Şi aceasta reiese din cele ce urmează.

6. Discipoli ai lui Cristos pe drumul crucii

Evanghelistul Marcu continuă cu o secvenţă de şase dintre „spusele lui Isus”, care, deşi formează o unitate, pot fi considerate separat. Ele oferă tot evantaiul mărturiei creştine de la începutul ei până la întoarcerea Domnului. Liturghia de azi propune primele două. Chemând la sine mulţimea şi pe discipoli Isus le-a spus: „Dacă cineva vrea să vină după mine, să renunţe la sine, să-şi ia crucea şi să mă urmeze! Căci cine vrea să-şi salveze viaţa o va pierde; cine însă îşi pierde viaţa pentru mine şi pentru evanghelie o va salva” (Mc 8,34-35). În vorbirea lui Isus aceste cuvinte sunt o prevestire voalată a morţii şi învierii sale. Isus este de fapt cel dintâi care a renunţat la sine şi a luat crucea; primul care şi-a pierdut viaţa pentru evanghelie şi în înviere a redobândit-o pentru veşnicie. Isus nu cere şi nu impune nimic altceva decât ceea ce el însuşi a trăit cel dintâi. Pentru ucenici este vorba doar de a-l urma pe învăţătorul Isus şi a se implica total în destinul său de moarte şi de înviere. Nu surprinde faptul că într-un moment de formare a ucenicilor, Isus convoacă mulţimea şi pe discipoli. După refuzul lui Petru de a accepta un Mesia suferind, ucenicii sunt asimilaţi celorlalţi, au devenit ca ceilalţi, nu gândesc la cele ale lui Dumnezeu, ci la cele ale oamenilor. Este nevoie acum de o nouă chemare, de o nouă vocaţie. Isus îi pune pe discipolii săi în situaţia de a alege în mod liber. De aceea le vorbeşte deschis şi le expune clar cerinţele pentru a-l urma. Textul nu spune dacă au acceptat sau nu. Dar pentru comunitatea creştină, căreia i se adresa evanghelistul Marcu, era logic şi firesc să înţeleagă că discipolii s-au decis să-l urmeze pe Domnul. Când Marcu redacta cea de-a doua evanghelie, cei doisprezece apostoli trăiseră deja după cuvintele lui Isus dând mărturie până la martiriu. Dar era nevoie să le scrie ca să ajungă până la noi.

7. Cântarea psalmistului

Mărturisirea psalmistului biblic poate fi pentru fiecare credincios o propunere personală de viaţă în urmarea lui Isus: „Voi umbla înaintea Domnului pe pământul celor vii. Îl iubesc pe Domnul, pentru că ascultă glasul rugăciunii mele. El îşi pleacă urechea spre mine, în ziua în care îl chem. Mă împresurau legăturile morţii şi mă cuprindeau spaimele locuinţei morţilor, mă chinuiau tristeţea şi suferinţa. Am invocat numele Domnului: „Doamne, salvează-mi sufletul!” Domnul este milostiv şi drept, Dumnezeul nostru este plin de îndurare. Domnul îi ocroteşte pe cei nepricepuţi: am fost lipsit de putere şi el m-a mântuit. El mi-a salvat sufletul de la moarte, a ferit ochii mei de lacrimi, picioarele mele de la poticnire. Voi umbla înaintea Domnului pe pământul celor vii” ( cf. Ps 114-115/116,1-9: psalmul responsorial).

8. Rugăciunea Bisericii

Priveşte la noi, Dumnezeule, Creatorul şi Stăpânul universului, şi, ca să simţim puterea îndurării tale, dă-ne harul să-ţi slujim din toată inima.

(Radio Vatican – Anton Lucaci, material omiletic de vineri 10 septembrie 2021)

10 septembrie 2021, 13:57