Trupul şi Sângele Domnului (B): Astăzi, legământul nostru cu Dumnezeu

(Vatican News – 3 iunie 2021) E sărbătoarea Preasfântului Sacrament, a Sfintei Împărtăşanii. La ultima cină pascală Isus Cristos ne-a lăsat trupul şi sângele său sub chipul pâinii şi al vinului ca hrană şi băutură. Cu aceste daruri sublime Dumnezeu ne susţine pe drumul vieţii, aşa cum i-a întărit pe evrei în călătoria prin pustiu spre ţara făgăduinţei: „i-a hrănit cu cel mai bun grâu şi i-a săturat cu miere din stâncă” (cf. Ps 80,17: Ant. la intrare). Participând la jertfa sfintei Liturghii creştinii amintesc moartea şi învierea Domnului şi se împărtăşesc cu darurile cereşti lăsate de Isus pentru viaţa lumii. Cristos a anticipat la ultima cină pascală jertfa crucii pentru ispăşirea păcatelor noastre. Acum ne asociază la jertfa noului legământ pentru ca împreună să-i oferim lui Dumnezeu viaţa noastră. Lecturile liturgice pentru ciclul anului B pun în evidenţă alianţa de iubire a lui Dumnezeu pecetluită de Cristos cu sângele său.

1. La originea alianţei (legământului)

La începuturile legământului se află năzuinţa profundă a omului de a veni în contact cu Dumnezeu. Această năzuinţă a căpătat felurite forme consemnate de istoria religiilor. Astfel, în mitologia popoarelor antice sunt prezentate figuri de eroi sau semizei, despre care se spune că s-au născut din amestecul sângelui între zei şi oameni. Altminteri eroismul lor ar fi inexplicabil. La multe popoare se întâlnesc practici religioase speciale pentru încheierea unui legământ cu divinitatea. În acest scop se recurge la jertfe sângeroase, la extazul mistic şi la alte gesturi. La baza pactului stă credinţa că divinitatea comunică cu oamenii transformându-le comportamentul şi trăirea lăuntrică. Pe de altă parte pe plan social, oamenii tind în mod firesc să marcheze legăturile de rudenie, de prietenie, de afaceri: organizează întâlniri şi celebrează periodic prânzuri comemorative, încheie contracte, semnează acorduri, convenţii şi tratate prevăzute cu protocoale. Dintotdeauna omul a încercat să stabilească legături cu lumea înconjurătoare şi nu-şi află liniştea decât în armonie cu semenii săi şi cu celelalte realităţi: natura, ambientul, aşezămintele umane. Într-adevăr, când iubeşti ceea ce-ţi stă în jur, când promiţi în mod solemn fidelitate celor apropiaţi, când eşti în pace cu toţi, atunci tensiunile se micşorează, apare curcubeul păcii, se naşte o iubire durabilă. Toate acestea provin din ceea ce lumea modernă numeşte ierarhie a nevoilor omului: nevoi fiziologice primare (apă, hrană, adăpost); nevoi ce ţin de siguranţa personală (un minim garantat); nevoi sociale de apartenenţă (familie, comunitate religioasă, grupuri de interese comune); nevoia de recunoaştere socială (respect, încredere). Pe treapta cea mai de sus a piramidei nevoilor se află împlinirea personală, împlinirea potenţialului uman. Fireşte în cazul de faţă ne referim la nevoia religioasă şi în definitiv la setea de Dumnezeu.

2. Legământul lui Dumnezeu scris în istoria biblică

În prima lectură luată din cartea Exodului se vorbeşte despre legământul încheiat de Dumnezeu cu poporul ales la poalele Muntelui Sinai. Încheierea legământului are loc printr-o jertfă de comuniune. Moise s-a sculat dis de dimineaţă, a zidit un altar la poalele muntelui şi a ridicat douăsprezece pietre pentru cele douăsprezece triburi ale lui Israel. A vărsat pe altarul de jertfă jumătate din sângele victimelor ca semn al prezenţei lui Dumnezeu. Apoi a citit cartea alianţei în auzul poporului care s-a angajat solemn să o respecte: ,,Tot ceea ce a spus Domnul, vom face şi vom asculta". Atunci Moise a stropit poporul cu cealaltă jumătate din sângele victimelor zicând: ,,Iată sângele alianţei pe care Domnul a făcut-o cu voi" (cf. Ex 24,3-8: prima lectură). Prin ritualul sângelui, Moise a dat o notă solemnă legământului pe care Israelul îl trăise de mai multe ori în istoria sa. Prin oferirea unei victime omul urmărea să-şi manifeste disponibilitatea faţă de Dumnezeu. Voia să arate că aderă şi răspunde cu ceva din al său la tot ceea ce Dumnezeu a făcut şi face pentru el. Apoi, stropirea cu sânge lasă semn, marchează, încât cine a fost udat poate fi recunoscut ca aliat al lui Dumnezeu. La acestea se adaugă jurământul solemn. Dumnezeu se obligă şi vrea ca omul să-i fie credincios. Legământul încheiat de Dumnezeu cu poporul ales are un rol important în toată istoria biblică: de la curcubeul pus de Dumnezeu pe cer după încetarea potopului pe vremea lui Noe, până la alianţa patriarhului Abraham celebrată cu ritualuri primitive din tradiţia popoarelor nomade (cf. Gen 15 şi 17); de la promisiunile conţinute în însăşi creaţia lumii (cf. Gen 1-11) până la marile speranţe trezite de profeţii Ieremia şi Ezechiel (cf Ier 31 şi Ez 34); de la alianţa făcută de Isus Cristos până la desăvârşirea ei în „ceruri noi şi pământ nou” (cf. Ap 21).

3. Dumnezeu îşi manifestă voinţa de a fi aproape de oameni

Să vedem care sunt trăsăturile legământului biblic. Prin legământ Dumnezeu îşi manifestă voinţa de a fi aproape de oameni pe care doreşte să-i conducă în însăşi viaţa sa. Ca întotdeauna planul lui Dumnezeu se realizează progresiv. Dumnezeu merge cu omul şi se adaptează mersului său, pas cu pas. Pactul dintre Dumnezeu şi oameni are în istoria biblică caracteristici particulare. Iniţiativa legământului îi aparţine lui Dumnezeu care se angajează să-l salveze pe om de tot ceea ce înseamnă ameninţare, suferinţă, rău şi păcat. La rândul său omul răspunde cu angajamentul de a trăi noua demnitate care îl apropie de Dumnezeu în mod extraordinar. Originalitatea legământului biblic stă tocmai în focalizarea acestui fapt universal, în descrierea lui precisă, în considerarea legământului ca însăşi raţiunea vieţii şi a întregii istorii umane. Fidelitatea poporului faţă de legământ înseamnă fidelitate faţă de Dumnezeu.

4. Sângele legământului

Sângele este simbolul vieţii. De aceea în Vechiul Testament sângele este tratat cu respect. Sângele animalelor aduse ca jertfă era pus deoparte pentru a stropi altarul şi poporul în împrejurări importante. Aşa a procedat Moise când Dumnezeu a încheiat alianţa cu poporul lui Israel. Practicarea acestui gest ritual poate părea un film de groază, dar el vrea să fie un semn foarte pozitiv. Gestul vrea să comunice în formă simbolică viaţa pe care Dumnezeu o promite poporului, dacă acesta va pune în practică clauzele legământului, în special poruncile. Aducerea de jertfe sângeroase s-a repetat la Ierusalim secole de-a rândul, cât timp templul a servit ca loc de cult. Stropirea cu sânge făcută de marele preot încerca să purifice poporul de păcatele sale.

5. Sângele lui Cristos curăţă conştiinţele

Ritul stropirii cu sânge a fost aplicat morţii lui Cristos ca jertfă de răscumpărare prin care a fost încheiat noul legământ oferit de Dumnezeu. Sângele care a curs din trupul torturat şi răstignit al lui Isus a sigilat noul legământ. Autorul Scrisorii către Evrei (Evr  9,11-15: lectura a doua) afirmă că ritualul folosit la templul din Ierusalim nu asigura decât o purificare exterioară. Cristos oferindu-se din iubire pe altarul crucii a devenit mijlocitorul noului legământ. Înviat din morţi a intrat într-o viaţă nouă pe care o comunică oamenilor. Viaţa dăruită prin noul legământ pecetluit cu sângele lui Cristos curăţă conştiinţa oamenilor de faptele moarte: „Căci dacă sângele de ţapi şi de tauri şi cenuşa de juncă cu care sunt stropiţi cei întinaţi îi sfinţeşte spre curăţia trupului, cu cât mai mult sângele lui Cristos, care prin Duhul veşnic s-a oferit pe sine fără prihană lui Dumnezeu, va curăţa conştiinţa voastră de faptele moarte, pentru a aduce cult Dumnezeului celui viu” (Evr 19,13-14).

6.  Anticiparea sacramentală a Jertfei noului legământ

Grija cu care a pregătit celebrarea ultimei sărbători a Paştelui dovedeşte că Isus era conştient de importanţa momentului. La ultima cină pascală Isus a anticipat prin gestul ritual al mâncării şi băuturii oferirea persoanei sale lui Dumnezeu şi oamenilor. A anticipat în prezenţa apostolilor lucrarea mântuirii dăruind trupul şi sângele său (cf. Mc 14,12-16.22-26: Evanghelia sărbătorii). De fapt, în timp ce mâncau, Isus a luat pâinea, a binecuvântat-o, a frânt-o, le-a dat-o şi le-a spus: "Luaţi, acesta este trupul meu!" Apoi, luând potirul şi mulţumind, l-a dat lor şi au băut din el toţi (cf. Mc 14, 22-23). Terminată ultima cină pascală, Isus le-a dezvăluit apostolilor: „Adevăr vă spun că nu voi mai bea din rodul viţei până în ziua aceea când îl voi bea nou în împărăţia lui Dumnezeu!" Şi, cântând imnuri, au ieşit spre Muntele Măslinilor (Mc 14,25-26). Evenimentul marca trecerea de la vechiul la noul legământ.

7. Isus împlineşte efectiv jertfa noului legământ

Începea pentru Isus agonia, trădarea, pătimirea, răstignirea şi moartea pe cruce. Dăruirea lui Cristos pentru viaţa lumii este o realitate. Ceea ce Cristos a făcut în seara ultimei cine sub chipul pâinii şi al vinului, a realizat efectiv a doua zi în jertfa de pe cruce. Isus şi-a oferit cu adevărat trupul şi sângele pentru viaţa lumii: „şi ce-n semn s-a arătat, e-mplinit şi-adevărat”. Cântă Biserica în liturghia sărbătorii: „Cina fără de pereche azi încheie Legea veche. Regele-preot, Isus, jertfă nouă ne-a adus. Ce-a fost vechi de-acuma trece, e lumină-n noaptea rece; şi ce-n semn s-a arătat, e-mplinit şi-adevărat” (din secvenţa „Pe Isus Mântuitorul). Remarcăm aici că fără moartea de pe Calvar, cele săvârşite de Isus la ultima cină pascală ar fi rămas un simplu ritual, un cec neacoperit, după cum fără gestul lui Isus de la ultima cină moartea sa ar însemna un faliment, un eşec total şi inexplicabil.

8. Trăsăturile noului legământ

De acum este de-ajuns să luăm parte la celebrarea Euharistiei pentru a intra în noul legământ cu Dumnezeu. În Euharistie, Isus duce la îndeplinire ceea ce fusese prefigurat în primul legământ încheiat de Dumnezeu prin Moise. Acum sângele nu mai este doar stropit, nu cade doar pe trupurile noastre. Acum sângele este dat ca să fie băut! (cf. Mc 14,23). Nu mai este sângele unei victime luate dintre animale, dar este sângele lui Isus, Fiul lui Dumnezeu, care oferă ca hrană şi trupul său (cf. Mc 14,22). Legământul nu mai este dependent de fidelitatea noastră mereu nestatornică, dar depinde de fidelitatea lui Isus, Slujitorul credincios care trăieşte în noi. Şi deoarece Cristos înviat rămâne viu în veci, noul legământ este veşnic. Numai în Cristos, mijlocitorul noului legământ, putem primi moştenirea promisă. Numai în Cristos, Fiul, putem participa ca fii la însăşi viaţa lui Dumnezeu.

9. Desăvârşirea noului legământ

Pentru a dărui oamenilor viaţa sa nouă, Isus a instituit Euharistia, sacramentul iubirii care conţine două semne: pâinea şi vinul prin care Domnul se dăruieşte ucenicilor săi. Când prezintă potirul, Isus le spune: "Acesta este sângele meu, al alianţei, care se varsă pentru mulţi” (Mc 14,24). A ne împărtăşi cu darurile sfinţite prin lucrarea Duhului, a primi trupul şi sângele lui Cristos, înseamnă a primi însăşi persoana sa şi viaţa sa. Isus Cristos, „marele preot al bunurilor viitoare” (Evr 9,11), a depăşit imaginile figurative. Noul legământ este desăvârşit, atinge conştiinţa, intimitatea persoanei. Noul legământ are nevoie doar de adeziunea noastră pentru a se desăvârşi. Cristos a desfiinţat jertfele de animale, cu sânge de oi şi de ţapi. El este noul sanctuar nefăcut de mâna omului. Ca Dumnezeu adevărat şi Om adevărat, Isus a realizat în persoana sa alianţa desăvârşită a oamenilor cu Dumnezeu. Nu mai este nevoie de alte semne. Fiul lui Dumnezeu făcut om s-a dat pe sine pentru răscumpărarea lumii. Este marea dovadă a iubirii lui Dumnezeu şi a voinţei sale de a intra în comuniune cu oamenii. De fapt, jertfa lui Cristos pe cruce reprezintă înfăptuirea adevăratei alianţe, nu în imagini sau în rituri simbolice, dar în realitatea ei istorică. Cristos se oferă pe sine de bunăvoie pentru ca să nu mai avem nici o îndoială în privinţa iubirii lui Dumnezeu pentru noi. Îşi dăruieşte viaţa pentru ca şi noi să devenim capabili să ne dăm viaţa pentru semenii noştri, „încredinţând-o în mâinile” Tatălui. De acum nu Moise, nu alţi mediatori ne conduc la Dumnezeu, ci Cristos care este singurul mijlocitor, singurul preot, singurul sanctuar neconstruit de mână de om.

10. Euharistia, sacramentul pascal

În Vechiul Testament Paştele însemna trecerea eliberatoare a lui Dumnezeu prin mijlocul poporului său şi legământul succesiv celebrat la cina mielului pascal. Acum, „Paştele” înseamnă pentru noi trecerea lui Dumnezeu prin mijlocul nostru şi legământul pecetluit de Cristos prin moartea şi învierea sa. Euharistia înseamnă comuniune, înseamnă împărtăşire cu Cristos cel mort şi înviat. Trupul şi sângele indică însăşi persoana reală şi tangibilă a lui Cristos. Celebrând amintirea patimilor şi morţii Domnului şi împărtăşindu-ne cu sfintele daruri ale trupului şi sângelui său, trăim din însăşi viaţa sa căci: „Pâinea, vinul, ţin ascunse lucruri mari şi nepătrunse; chipuri ce se osebesc, prin fiinţă se unesc. Trupul lui Cristos hrăneşte, sângele ne răcoreşte; dar şi-n pâine ca şi-n vin e Cristos întreg, deplin” (din secvenţa „Pe Isus Mântuitorul”). În Cristos avem acces la Dumnezeu pentru o comuniune veşnică pe care nici moartea nu o va putea distruge. Când ne împărtăşim cu trupul şi sângele lui Cristos, aderăm la legământul cu Dumnezeu şi devenim una cu Dumnezeu. Darul lui Dumnezeu ne angajează să trăim cuvântul lui Isus, adică noul decalog bazat pe legea iubirii fără margini. Iubirea face posibilă rămânerea în legământul de iubire a lui Dumnezeu. Să dăm adeziunea noastră totală pentru împlinirea legământului cu Dumnezeu.

11. Euharistia, Dumnezeu cu noi

Astăzi, Sfânta Împărtăşanie, Preasfântul Sacrament al altarului este purtat în procesiune. Cristos trece pe străzile oraşelor şi satelor noastre. Trece printre casele noastre, printre familiile noastre, printre locurile unde muncim şi ne agonisim pâinea de toate zilele, acolo unde sunt oameni care suferă, care sunt marginalizaţi şi nedreptăţiţi, osteniţi şi împovăraţi. Cristos ne aduce iubirea sa, mângâierea sa, speranţa sa, bucuria sa, viaţa sa. Într-adevăr, Isus este „Dumnezeu cu noi”, Emanuel, Dumnezeu în mijlocul poporului său. În celebrarea Euharistiei se actualizează continuu apartenenţa la poporul noului legământ. S-a spus că Biserica face Euharistia, iar Euharistia adună, însufleţeşte şi edifică Biserica. Atât Euharistia cât şi Biserica sunt însufleţite de Duhul Sfânt, de aceea atât Euharistia cât şi Biserica sunt trupul mistic al lui Cristos. Fiecare celebrare euharistică la care participăm ne uneşte tot mai intim cu poporul sfânt al lui Dumnezeu.

12. Euharistia, jertfă de mulţumire

Împreună cu psalmistul biblic să-i aducem mulţumire lui Dumnezeu pentru legământul de iubire oferit nouă prin jertfa lui Cristos: „Voi lua potirul mântuirii şi voi invoca numele Domnului- ποτήριον σωτηρίου λήμψομαι καὶ τὸ ὄνομα κυρίου ἐπικαλέσομαι – Calicem salutaris accipiam et nomen Domini invocabo” (Ps 114-115/116,13). Ajuns în templu, psalmistul aduce ca jertfă de mulţumire ofranda buzelor sale. Datorită acestui verset, psalmul 114-115/116 era proclamat la celebrarea Paştelui ebraic în timp ce se trecea de la un comesean la altul a treia cupă cu vin. A lua potirul mântuirii şi a invoca numele Domnului sunt gesturile legământului cu Dumnezeu care se reînnoieşte zilnic, când îi oferim Tatălui viaţa noastră în unire cu jertfa lui Cristos. În lumina misterului pascal, rugăciunea de mulţumire a psalmistului devine rugăciunea noului popor al lui Dumnezeu: „Ce-i voi da în schimb Domnului pentru tot binele pe care mi l-a făcut? Voi lua potirul mântuirii şi voi invoca numele Domnului. Lucru de preţ este în faţa Domnului moartea celor credincioşi ai săi. Eu sunt slujitorul tău şi fiul slujitoarei tale! Tu ai desfăcut legăturile mele. Îţi voi aduce jertfă de laudă şi voi invoca numele Domnului. Voi împlini voturile făcute Domnului de faţă cu tot poporul său (cf. Ps 114-115/116,12-13.15-18: psalmul responsorial). În acest psalm se aude ecoul rugăciunii lui Isus în timpul pătimirii dar şi ecoul rugăciunii ucenicilor lui Cristos de-a lungul secolelor. În acest imn de mulţumire psalmistul repetă de trei ori: „Voi invoca numele Domnului”. Să-l invocăm şi noi pe Dumnezeu Tatăl care l-a înviat din morţi pe Fiul său, Domnul nostru Isus Cristos, prin Duhul Sfânt, Domnul şi de viaţă Dătătorul.

13. Rugăciunea Bisericii

Dumnezeule, care ne-ai lăsat în acest sacrament minunat amintirea pătimirilor tale, fă-ne, te rugăm, să cinstim astfel sfântul mister al trupului şi sângelui tău, încât să simţim necontenit în noi, roadele răscumpărării tale.
(Radio Vatican – Anton Lucaci, material omiletic de miercuri 2 iunie 2021)