Consideraţii omiletice la Duminica a XII-a de peste an (B): Isus potoleşte vântul şi marea

(Vatican News – 20 iunie 2021) E Ziua Domnului. Începem sfânta şi dumnezeiasca Liturghie duminicală cu un act de credinţă şi o invocaţie din cartea Psalmilor: „Domnul este tăria poporului său, cetate de scăpare pentru unsul său. Mântuieşte, Doamne, poporul tău, binecuvântează moştenirea ta, fii păstorul lui în veci!” (cf. Ps 27/28,8-9: Ant. la intrare). Aflat în templu, rugătorul îşi ridică mâinile către Domnul căruia îi cere să nu fie pus laolaltă cu cei nelegiuiţi. Psalmistul se vede ameninţat de un pericol mortal şi strigă către Domnul să nu fie mut cu el. Dacă îl parcurgem în întregime, vedem că tot psalmul e dominat de opoziţia dintre „cuvânt” şi „tăcere”. Omul în primejdie lansează strigăte şi cereri, face semne, se ajută cu mâinile pentru a-şi descrie drama. Dar tăcerea şi indiferenţa lui Dumnezeu înseamnă pentru el moarte şi coborâre în locuinţa morţilor. Când tăcerea umană şi divină pare să fi învins, iată, intervine cuvântul lui Dumnezeu care salvează. Atunci gura credinciosului se umple de cuvinte prin care cântă bucuria. Încrezător că va fi auzit, rugătorul îi mulţumeşte Domnului ca şi cum ajutorul deja i-ar fi fost dat. Experienţa personală a psalmistului se transformă în model de rugăciune comunitară. Din strigăt al unuia care coboară în groapă, invocaţia psalmistului devine în final imn de mulţumire al întregii adunări. Destinul fiecărui om este introdus în cel al poporului pe care Dumnezeu îl susţine şi îl conduce pe marea vieţii.

1. Furtuna în viaţa creştinului şi a Bisericii

Liturghia acestei duminici ne însoţeşte printr-un parcurs simbolic să luăm în consideraţie semnificaţia furtunii în viaţa creştinului şi a Bisericii. Episodul furtunii pe mare aminteşte Bisericii din orice timp două lucruri. Înainte de toate, cine se află în barca lui Isus trebuie să fie pregătit să înfrunte pentru furtuni şi să ştie că acestea vor fi inevitabile. În al doilea rând, Isus poate linişti aceste furtuni când vrea şi, dacă suntem cu el, în ciuda dezlănţuirii lor, ne salvăm mereu de naufragiu. De fapt, credinţa apostolilor, a oamenilor, devine profundă şi tare doar când trece prin pericole.

2. Evanghelia potolirii furtunii pe mare

Evanghelistul Marcu abia a terminat de povestit o zi intensă din viaţa publică a lui Isus, în care a predicat mulţimii, povestind o serie de parabole pline de înţelepciune. Spre seară Isus ia iniţiativa trecerii spre malul celălalt al lacului. „Marea Galileei”, cunoscută şi ca Lacul Tiberiade, Lacul Genezaret, Marea Tiberiadei, este un lac de apă dulce situat în nord-estul Israelului, la vest de Înălţimile Golan. Este lacul de apă dulce cel mai jos de pe pământ, şi pe locul 2 după Marea Moartă (care este de fapt un lac sărat). Lacul este alimentat parţial de izvoare subterane, cel mai important contribuitor fiind însa râul Iordan care apoi curge spre sud prin Valea Iordanului revărsându-se in Marea Moartă. Situat în valea râului Iordan, lacul este închis pe trei laturi de munţi şi de aceea cunoaşte izbucniri rapide de furtuni neprevăzute. Şi tocmai la lăsatul acelei nopţi s-a dezlănţuit o furtună năprasnică. Evanghelistul povesteşte probabil un fapt real, căci indică multe amănunte. După ce s-a înserat, Isus le-a spus discipolilor săi: "Să trecem pe ţărmul celălalt!" Şi, părăsind mulţimea, l-au luat aşa cum era în barcă. Erau şi alte bărci cu el. Şi a fost o mare furtună, iar valurile izbeau în barcă, încât aproape se umpluse. El dormea în partea dinapoi a bărcii, pe un căpătâi. Atunci l-au trezit şi i-au spus: "Învăţătorule, nu-ţi pasă că pierim?" Ridicându-se, a mustrat vântul şi a spus mării: "Potoleşte-te! Taci!" Şi vântul s-a calmat şi s-a făcut linişte mare. Atunci le-a spus: "De ce sunteţi fricoşi? Încă nu aveţi credinţă?" Dar ei au fost cuprinşi de teamă mare şi spuneau unii către alţii: "Cine este, oare, acesta, că şi vântul şi marea îl ascultă?" (Mc 4,35-41: Evanghelia zilei). În cele ce urmează ne oprim pe larg la textul Evangheliei liturgice, făcând scurte consideraţii pentru orientarea vieţii de credinţă.

3. "Să trecem pe ţărmul celălalt!"

A fost poate o adevărată furtună. Evanghelia povesteşte ce se întâmplă când trebuie procedat la o schimbare în viaţă. Parcă îl vedem pe Isus obosit şi sleit de puteri după o lungă zi de întâlniri cu mulţimile. Se urcă în barcă împreună cu discipolii, porunceşte să treacă pe celălalt ţărm, şi adoarme. Se precizează că „dormea în partea dinapoi a bărcii, pe un căpătâi”. Evanghelistul spune că „l-au luat aşa cum era în barcă”. Da, Isus din Nazaret trebuie luat aşa cum este, nu cum am vrea noi să fie, nu ca rod al religiozităţii noastre de rutină. "Să trecem pe ţărmul celălalt!", este invitaţia lui Isus la a ne îndrepta spre ceva nou, spre o schimbare a vieţii. Când ne gândim că în sfârşit am ajuns, Domnul ne face să înaintăm în larg. Viaţa este o traversare continuă în care lăsăm malurile pentru a ajunge pe alte ţărmuri. Şi de fiecare dată se lasă locul sigur pentru a se aventura spre ceva nou şi nesigur.

4. Părăsind mulţimea

De multe ori suntem invitaţi „să părăsim mulţimea”, adică ceea ce fac toţi. Lăsăm ceea ce cunoaştem pentru a îmbrăţişa noul care nu este cum am vrea noi. Noutatea nu-i niciodată cum ne-am fi imaginat, altminteri ce noutate ar fi, deşi am vrea să o cunoaştem pentru a o gestiona. Şi care era această schimbare pentru discipoli? Însemna probabil să meargă într-un ţinut al păgânilor. Ori de câte ori Isus îi invită pe discipoli să treacă pe ţărmul celălalt, întâmpină mereu o rezistenţă. Şi ne putem imagina aceşti discipoli discutând între ei în şoaptă, din  delicateţe, pentru a nu-l trezi pe învăţătorul care se odihnea.

5. Cine este, oare, acesta?

Era un gest de atenţie dar momentul este întrerupt de ceva ce pune în criză credinţa celor doisprezece şi face să se nască în ei întrebarea care se află în centru Evangheliei după Marcu: Cine este, oare, acesta? Se dezlănţuie „o furtună năprasnică”. Descriind-o, evanghelistul are în vedere istoria profetului Iona. Domnul îi poruncise să meargă în ţinut păgân, să predice convertirea celor din cetatea Ninive, dar el, nevoind să-l poarte pe Dumnezeu păgânilor, a pornit în direcţia opusă dezlănţuind o mare furtună. Sub aspect simbolic, furtuna este rezistenţa discipolilor de a merge în ţinut păgân. În alte cuvinte, dacă ne îndreptăm spre ceva nou, dacă dăm curs schimbării, iată izbucneşte furtuna! Orice trecere în viaţă comportă un fel de furtună. Valurile sunt fricile, temerile care apar în aceste situaţii: „Voi fi în stare să fac faţă situaţiei? Voi reuşi?” Noi visăm o viaţă liniştită, fără împotriviri, fără furtuni deşi ştim că nu e cu putinţă. Încercăm cu toate puterile să evităm furtunile. Spunem: sperăm ca totul să meargă bine, fără probleme. Rămâne însă nerezolvat faptul de a învăţa să înfruntăm furtunile. Pentru a nu ne scufunda şi a scăpa de înec. Cum? În ce mod? Încrezându-ne în El! Nu putem controla totul, nu putem gestiona toate. Să-l urmăm pe Învăţătorul nostru care pe căi pe care noi nu le cunoaştem ne va conduce cu siguranţă la ţintă.

6. Ce face Isus în toiul furtunii? Doarme

Doarme, ca şi cum nu i-ar păsa, sau cel puţin aceasta este impresia pe care o au discipolii. Sincer vorbind, admitem că nu rareori avem şi noi aceeaşi impresie. În unele situaţii Dumnezeu pare absent, pare că are de făcut ceva mai bun. Ne rugăm, recurgem la mijlocirea sfinţilor, facem novene de rugăciune dar nu se întâmplă nimic. Şi atunci ne supărăm pe Dumnezeu spunând că dacă ar exista ar interveni, căci de un Dumnezeu care „doarme sau e mut, nu am nevoie”. Auzim multe persoane care îşi descarcă astfel necazurile şi dezamăgirea. Vorbesc despre acest presupus „somn” al lui Isus şi zic: Dacă nu mă scoate din necazuri, înseamnă că este departe şi nu-i pasă de greutăţile ce mă apasă.

7. Poate a adormit credinţa noastră?

În asemenea situaţii este bine să ne întrebăm dacă nu cumva a adormit credinţa noastră. Atunci să ne punem întrebarea: Cine doarme? Eu sau Dumnezeul meu? Puterea lui Dumnezeu nu intră „automat” în viaţa noastră. Dumnezeu lucrează în măsura în care îi permitem. Credinţa cere disponibilitate şi deschidere. Am vrea ca Dumnezeu să ne scutească de „furtuni”, în schimb El răspunde dându-ne tărie pentru a le înfrunta: ne dă forţa necesară pentru a pune mâna pe vâslă şi a face prima mişcare. Şi barca vieţii începe să înainteze, chiar dacă încet. Dumnezeu pare că doarme şi nu intervine, pentru că vrea să lase pe seama noastră sarcina de a înfrunta valurile, marea învolburată a vieţii. Ne-dat marele dar al libertăţii. Ne face capabili să traversăm marea în timp de furtună, trebuie doar să ne amintim că l-am luat în barcă pe Isus aşa cum este.

8. „Nu-ţi pasă că pierim?”

Momentul furtunii permite creşterea credinţei. Şi este frumos să notăm că discipolii în acea noapte de coşmar au avut curajul să-i reproşeze învăţătorului: „Nu-ţi pasă că pierim?” Se roagă cu sinceritate. Ar trebui să învăţăm de la ei sinceritatea cu care îi spun lui Isus ceea ce simt în sufletul lor. Dar dacă ne gândim bine cerea este aproape ciudată: sunt pescari de meserie, experţi în viaţa pe mare, şi cer ajutor de la un lemnar să stea alături de el pentru a nu se scufunda? Dar Dumnezeu nu dormea, ci îi avea în atenţie. Dumnezeu nu fuge de răspundere: se lasă provocat. Nu se teme de blasfemii, nu caută răzbunare. Isus stă în barcă cu noi şi împărtăşeşte până la capăt destinul nostru. Vorbeşte cu discipolii: "De ce sunteţi fricoşi? Încă nu aveţi credinţă?" Vorbeşte mării ca şi cum ar fi fost ceva cu totul normal: "Potoleşte-te! Taci!" În traducere, termenul face referinţă la „a pune căluş în gură”. Dacă ne lăsăm cuprinşi de frică, atunci e sfârşitul.

9 „Încă nu aveţi credinţă?"

Evanghelistul Marcu ne spune că a avea credinţă înseamnă a fi stăpâni pe gândurile proprii, a avea o gândire pozitivă. Înseamnă a privi în faţă gândurile şi a le spune celor negative: „Potoleşte-te! Taci!" Pentru că viaţa noastră depinde şi de ceea ce gândim. Nu degeaba în Evanghelie şi pentru monahii din vechime, gândurile erau numite „demoni”. A fi oameni de credinţă înseamnă a opune gândurilor de frică încrederea în Isus şi în viaţa dăruită de Dumnezeu. A avea credinţă înseamnă, în toiul furtunii, a şti în ce parte este Isus. Poate doarme, poate nu-l aud, dar ştiu că este prezent. De aceea îl caut şi îl trezesc ca să-mi dea toată încrederea de care am nevoie pentru a răzbi în necazuri, în furtunile vieţii. Şi când îl trezesc, când îl găsesc, atunci sunt salvat. Vestea bună a acestei duminici este că Isus Cristos zăgăzuieşte temerile, fricile noastre. Şi vântul s-a calmat şi s-a făcut linişte mare. Atunci Isus le-a spus: "De ce sunteţi fricoşi? Încă nu aveţi credinţă?" Dar ei au fost cuprinşi de teamă mare şi spuneau unii către alţii: "Cine este, oare, acesta, că şi vântul şi marea îl ascultă?"

10. Isus nu ne scapă de cruce dar ne salvează pe cruce

Desigur, prin semnul pe care-l face, Isus se dovedeşte stăpân peste elementele lumii create. Dar când este răstignit pe cruce, când ajunge el însuşi obiectul furiei dezlănţuite a oamenilor, Isus nu recurge la un cuvânt magic pentru a se salva. Se mulţumeşte să pronunţe cuvinte de acceptare, de iertare şi de iubire înainte de a fi înghiţit de moarte. Noi creştinii suntem discipoli ai acestui învăţător. Înainte de a învia în slavă, Isus a trecut prin moarte şi s-a arătat ca singurul care poate calma temerile şi angoasele noastre. Desigur, în timp de furtună, când valurile umplu barca vieţii, facem tot posibilul să aruncăm afară apa din barcă, dar nu uităm că Isus este cu noi. Credinţa în Cristos nu trebuie să fie un fel de leac doar pentru momentele de risc. Ca discipoli ai lui Isus, ne amintim mereu, şi nu doar în ultimul moment, că el este prezent în barca noastră. Cristos este prezent mereu ca salvator în inima celui care crede. Chemându-l ne va da semne anticipate ale biruinţei sale asupra morţii. Îl vom descoperi şi-l vom simţi că ne iubeşte, ne ajută chiar dacă pare absent sau  că doarme. Cristos este cu noi şi cu Biserica sa. De aceea, nu ne temem. Mai mult, iubirea lui Cristos ne constrânge la gândul că el singur a murit pentru noi toţi: „El a murit pentru toţi, pentru ca toţi cei care trăiesc să nu mai trăiască pentru ei înşişi, ci pentru acela care a murit şi a înviat pentru ei” (cf. 2Cor 5,14-17: lectura a doua). Isus este omul „pentru alţii”, care s-a dat pentru toţi. Noi discipolii lui Isus nu putem să nu asumăm stilul său de viaţă şi să trăim sub imboldul iubirii faţă de semenii noştri. Salvaţi de Cristos, devenim salvatori împreună cu el pentru fraţii noştri.

11. Rugăciunea Bisericii

Doamne, fă să fim întotdeauna cuprinşi si de frică, si de iubire fată de numele tău sfânt, căci tu nu încetezi niciodată să-i ocroteşti pe aceia pe care îi statorniceşti în fidelitatea iubirii tale.

(Radio Vatican – Anton Lucaci, material omiletic de vineri 18 iunie 2021)