Căutare

Vatican News
Înălțarea Domnului: considerații omiletice Înălțarea Domnului: considerații omiletice 

Consideraţii omiletice la Înălţarea Domnului (B): Înălţarea lui Cristos şi ridicarea noastră

„Voi însă veţi primi puterea Duhului Sfânt care se va coborî peste voi. Atunci îmi veţi fi martori în Ierusalim, în toată Iudeea şi Samaria şi până la marginile pământului”. După aceste cuvinte ei l-au văzut înălţându-se şi dispărând din ochii lor într-un nor. În timp ce ei stăteau cu ochii îndreptaţi spre cer, unde se îndrepta Isus, iată că le-au apărut doi bărbaţi, îmbrăcaţi în haine albe. Aceştia au zis: „Bărbaţi galileeni, de ce staţi privind la cer? Acest Isus, care s-a înălţat la cer din mijlocul vostru, tot astfel va veni din nou, precum l-aţi văzut mergând în cer”.

(Vatican News - 13 mai 2021) E Sărbătoare. Astăzi Domnul nostru Isus Cristos s-a înălţat la cer. Cu el să se înalţe şi inima noastră (Sf. Augustin). Înălţarea lui Isus la cer este un mister de slavă. La patruzeci de zile după învierea din morţi, Domnul Isus, arătându-se celor unsprezece apostoli pentru ultima dată le-a încredinţat mandatul de a predica Evanghelia la toată făptura, apoi „s-a înălţat la cer şi s-a aşezat la dreapta lui Dumnezeu” (cf. Mc 16,19). Să-l preamărim pe Dumnezeu care l-a glorificat pe Fiul său Isus la capătul drumului pământesc. Plecarea lui Isus nu este un adio. Cristos continuă să fie prezent în Biserică prin Cuvântul şi prin Pâinea de viaţă pe care le celebrăm la sfânta şi dumnezeiasca Liturghie. El rămâne viu şi lucrător în lume prin mărturia pe care o dau discipolii de pe toate meridianele cu puterea Duhului dătător de viaţă.

1. Isus iese de la Tatăl, vine în lume, lasă lumea şi se duce la Tatăl

Glorioasa Înălţare a Domnului completează arhitectura misterelor vieţii pământeşti a lui Isus. Prin ea, de fapt, Omul-Dumnezeu, după ce şi-a îndeplinit misiunea în lume, se întoarce la principiul său, descriind un cerc pe care Isus însuşi îl rezumă, când spune: „Am ieşit de la Tatăl şi am venit în lume; iarăşi las lumea şi mă duc la Tatăl” (In 16,28). Cuvântul veşnic coboară din înaltul cerurilor, din sânul Tatălui, se întrupează în pântecele Fecioarei Neprihănite, se naşte în Betleem, trăieşte ascuns în Nazaret, iese să predice Evanghelia Împărăţiei (cf. Mt 4,23), este răstignit şi moare pe cruce, se ridică din morţi în zorii zilei a treia şi se înalţă la cer de pe vârful Muntelui Măslinilor, care a experimentat dureroasa sa agonie şi sângerosul său „fiat”. Într-adevăr minunată, glorioasă este Înălţarea Domnului. Umanitatea lui, slabă ca a noastră, supusă infirmităţii, suferinţei şi morţii, intră biruitoare în ceruri şi este transplantată, acum impasibilă, în existenţa eternă a lui Dumnezeu. Isus din Nazaret, care s-a arătat în lume ca „fiul dulgherului” (Mt 13,55), intră în slava sa (cf. Lc 24, 26), în trup şi suflet, şi trăieşte veşnic în plinătatea divină. După învierea sa, Isus apare apostolilor, discipolilor, femeilor evlavioase; dă ultimele îndemnuri; apare şi dispare, de parcă ar fi vrut să-i obişnuiască pe ai săi în mod treptat cu plecarea sa definitivă. Apoi îi lasă.

2. Se încheie viaţa pământească a lui Isus şi începe viaţa Bisericii

Isus lasă pământul, lasă oamenii; sau mai bine zis, îi lipseşte de prezenţa sa vizibilă şi se ascunde în Dumnezeu. I-a pregătit cu trei ani de învăţătură - dar nu a spus totul: multe lucruri „nu ar fi putut să le susţină” (In 16,12) înainte de moartea sa şi venirea Duhului Sfânt. I-a mângâiat timp de patruzeci de zile dându-le dovezile victoriei sale asupra morţii; apoi se retrage, şi îl trimite la ei pe Mângâietorul. Este ca şi cum i-ar fi considerat maturi pentru încercare, capabili să trăiască din credinţă, până chiar şi fără prezenţa sa vizibilă, deşi se cerea credinţă pentru a crede în dumnezeirea sa. Sunt ca nişte copii acum aflaţi în afara tutelei, care înfruntă viaţa cu întreaga lor responsabilitate. Începe astfel viaţa Bisericii, în care Cristos lucrează, dar într-un mod misterios prin Duhul său. Începe „încercarea” pentru omenire, marea istorie a secolelor creştine, extinderea veştii bune, răspândirea Evangheliei, persecuţiile şi luptele, evenimentele dureroase şi măreţe care se vor încheia doar atunci când Fiul omului va veni pentru a doua oară în toată măreţia sa, pe norii cerului (cf. Mt 26,64), pentru a judeca pe toţi oamenii.

3. Înălţarea lui Isus şi a doua venire pe norii cerului 

Din acest motiv, creştinii din primele generaţii, care îl văzuseră pe Isus dispărând în spatele norilor cerului, au simţit ca apropiată a doua venire. Spuneau: „căci timpul este aproape” (Ap 1,3) şi invocau: „Amin! Vino, Doamne Isuse!” (Ap 22,20). Şi nu s-au înşelat: în realitate, istoria secolelor şi mileniilor este o suflare în faţa eternităţii; o suflare este  şi istoria umană în care suntem înghiţiţi şi care ni se pare că nu are sfârşit: ieri Cristos s-a înălţat la cer şi mâine se va întoarce. Povestea omenirii, care poate fi numărată în milenii, este o suflare; o suflare foarte uşoară este şi povestea fiecărui om care se naşte şi moare. Încercarea umanităţii şi încercarea fiecărui om este cuprinsă în limite foarte scurte: şi la capătul ambelor stă Cristos care, înălţat la cer, se întoarce. El se prezintă ca Judecător pentru fiecare om, la sfârşitul vieţii sale. Şi se va prezenta ca judecător pentru întreaga omenire la sfârşitul timpurilor.  Ce ne învaţă sărbătoarea Înălţării Domnului? Ne învaţă să trăim viaţa ca o încercare şi ca o aşteptare. Aceasta este prima învăţătură a misterului Înălţării Domnului.

4. Înălţarea Domnului la dreapta Tatălui

„Oracolul Domnului către Domnul meu: „Şezi la dreapta mea până voi pune pe duşmanii tăi scăunel picioarelor tale!” (Ps 109/110,1) Vorbind despre Mesia, psalmistul biblic prezice slava lui prin expresia figurativă „a şedea la dreapta lui Dumnezeu”. Isus însuşi a făcut referinţă directă la acest psalm şi a aplicat expresia la persoana sa. Isus, deci, a prezentat ascultătorilor sfârşitul existenţei sale pământeşti ca o întoarcere la Tatăl şi o intrare în glorie, ca să ocupe, alături de Tatăl, locul de cinste: „Mă duc la Tatăl”, repetă în discursul rostit după ultima cină pascală. Este şi mai explicit când spune: „Am ieşit de la Tatăl şi am venit în lume; iarăşi las lumea şi mă duc la Tatăl” (In 16,28). Aproape că pătimirea iminentă nu contează pentru el, sau că este doar o paranteză. Isus priveşte dincolo, simte că se apropie întoarcerea la Tatăl şi prin aceasta glorificarea, adică preamărirea la care a fost menit „înainte de întemeierea lumii” (In 17,5). Despre această glorie va vorbi deschis şi în timpul procesului, trezind indignarea celor prezenţi. Când marele preot i-a zis: „Te conjur pe Dumnezeul cel viu să ne spui dacă tu eşti Cristos, Fiul lui Dumnezeu”. Isus i-a răspuns: „Tu ai zis. Ba vă spun: «de acum îl veţi vedea pe Fiul Omului şezând la dreapta puterii şi venind pe norii cerului»” (Mt 26,64). Ştefan, primul martir, va confirma în timp ce era om omorât cu pietr. Plin de Duh Sfânt, cu ochii îndreptaţi spre cer, a văzut gloria lui Dumnezeu şi pe Isus stând la dreapta lui Dumnezeu şi a zis: „Iată, văd cerurile deschise şi pe Fiul Omului stând la dreapta lui Dumnezeu!” (Fap 7,55-56). La rândul său apostolul Paul vorbeşte despre mântuirea pe care Dumnezeu”a înfăptuit-o în Cristos, înviindu-l din morţi şi aşezându-l la dreapta sa în ceruri” deasupra oricărui principat şi oricărei puteri, stăpâniri şi domnii şi deasupra oricărui nume rostit, nu numai în lumea aceasta, dar şi în aceea care va veni. Toate le-a pus sub picioarele lui, iar pe el l-a stabilit cap peste Biserica întreagă, (Ef 1,20-22). Dar, mai presus de toate, în Scrisoarea către Evrei, destinată tocmai celor care au fost păstrătorii Scripturilor şi profeţiilor, acea expresie „stă la dreapta lui Dumnezeu”, care indică glorificarea supremă a lui Cristos de către Tatăl, revine de mai multe ori, fiind o referinţă evidentă la Psalmul 2 din care derivă (cf. Ev 1,3,13; 8,1; 10, -12-13; 12,2).

5. Isus glorificat la dreapta Tatăl mijloceşte pentru noi

Dar ce semnificaţie are de fapt această expresie: „la dreapta lui Dumnezeu”? Ea este aproape întotdeauna legată de învierea şi înălţarea lui Cristos: indică slava pe care o are permanent cu Tatăl, din momentul în care a intrat în posesia ei şi pentru eternitate. Este un mod figurativ, aproape plastic, de a indica primatul său universal şi cinstea pe care i-o dă Tatăl, tocmai ca om. Prin urmare, Isus se înalţă la cer cu „umanitatea sa” pentru a sta la dreapta Tatălui: pentru a începe „împărăţia care nu se va sfârşi niciodată”, profeţită de înger către Maria în momentul zămislirii ei virginale (cf. Lc 1,33). El urcă „pentru a ne pregăti şi nouă un loc” (cf. In 14,2), pentru a rămâne lângă Tatăl cu glorioasa sa „Umanitate” şi pentru a-i prezenta veşnic, în fericire şi slavă, omagiul de închinare şi laudă, de aducere, de mulţumire şi de mijlocire pe care i le oferise în durere, sacrificându-se pe cruce; ca să-i arate rănile sale glorioase ca document al dragostei sale pentru Dumnezeu şi pentru oameni şi să „mijlocească pentru noi”, fraţii săi, repetând cea mai sublimă rugăciune a iubirii sale milostive: „Tată, iartă-i, căci nu ştiu ce fac" (Lc 23,34), şi rugăciunea preoţească, pe care apostolii au auzit-o în ajunul morţii sale, şi care pare deja pronunţată dincolo de moarte, în slava Cerului: "Părinte Sfânt, păstrează în numele tău cele pe care mi i-ai dat; pentru ca ei să fie una, ca noi ... Nu cer să-i scoţi din lume, ci să-i păstrezi de rău ... Sfinţeşte-i în adevăr ... Tată, cei pe care mi i-ai dat, vreau să fie cu mine acolo unde sunt eu, ca să vadă slava pe care mi-ai dat-o ... " (cf. In 17).

6. Înălţarea lui Cristos înseamnă şi ridicarea noastră

Începe istoria Bisericii care se întânde, până când, la sfârşitul veacurilor, Cristos va veni din nou „în slavă să judece pe cei vii şi pe cei morţi şi împărăţia sa nu va avea sfârşit” (Crezul Nicean). Este Ierusalimul ceresc văzut de Profetul din insula Patmos. Oraşul lui Dumnezeu, care nu are nevoie de „soare sau lună, pentru că strălucirea lui Dumnezeu îl luminează, iar Mielul este lampa sa. Iar neamurile vor umbla în lumina lui ... ». „Şi vor domni în vecii vecilor”. „Şi ei vor fi poporul său ... şi Dumnezeu va şterge orice lacrimă din ochii lor, nu va mai exista moarte, nici doliu, nici strigături, nici durere”, ci „ceruri noi şi un pământ nou”. „Cine va învinge o va stăpâni, iar eu voi fi Dumnezeul lui şi el va fi fiul meu”. Primul, cel mai mare învingător, este El, Mielul care a fost sacrificat, „Rege al regilor şi Domn al Domnilor” (Ap 19,16)) iar în spatele lui mulţimea nenumărată a celor răscumpăraţi prin Sângele său. Înţelesul profund al acestui mister constă, aşadar, în triumful lui Cristos, care, ca om, ia în stăpânire gloria sa. Este glorificarea „umanităţii” sale şi în calitatea de Cap al Trupului Mistic. Proslăvirea Capului precede şi pregăteşte pe cea a membrilor săi, ca un anunţ de bucurie, ce deschide inima la speranţă. Este o glorie şi o cinste pentru Cristos, dar este şi pentru noi; pentru că ştim că la dreapta Tatălui stă Unul dintre noi, Fratele nostru mai mare, cel mai bun din neamul nostru, Regele nostru.

7. Rugăciunea Bisericii

Dumnezeule atotputernic, fă-ne să tresăltăm de bucurie sfântă şi să ne desfătăm în aducere de mulţumire, pentru că înălţarea lui Cristos, Fiul tău, înseamnă şi ridicarea noastră; întăreşte-ne în speranţa că şi noi, trupul său mistic, vom ajunge, precum suntem chemaţi, la slava în care a intrat el, mergând înaintea noastră.

(Radio Vatican – Anton Lucaci, material omiletic de marţi 12 mai 2021)

12 mai 2021, 08:55