Consideraţii omiletice la Duminica a III-a a Paştelui (B): Biruinţa Învierii
(Vatican News – 18 aprilie 2021) E Ziua Domnului, zi marcată de Cristos cu semnul învierii. Suntem părtaşi la misterul pascal, deşi încă nu în realitatea deplină, dar în speranţa sigură, deoarece l-am primit ca garant pe Duhul Sfânt dătător de viaţă: „Strigaţi de bucurie lui Dumnezeu, voi, toţi locuitorii pământului! Cântaţi gloria numelui său, daţi-i glorie prin laudele voastre! Aleluia!” (cf. Ps 65/66,1-2: Ant. la intrare). Această bucurie se întemeiază pe Paştele Domnului: „Cristos trebuia să sufere şi să învie din morţi a treia zi şi să fie predicată convertirea în numele lui, spre iertarea păcatelor, la toate popoarele” (Lc 24,46-47: Ant. la Împărtăşanie). Aşadar, „am fost mântuiţi nu printr-o ştergere a necurăţiei trupului, ci printr-o invocare de la Dumnezeu a unei conştiinţe curate prin învierea lui Isus Cristos” (cf. 1Pt 3,21). Şi „dacă Duhul celui care l-a înviat pe Isus Cristos din morţi locuieşte în voi, cel care l-a înviat pe Cristos din morţi va învia şi trupurile voastre muritoare, prin Duhul lui care locuieşte în voi” (Rom 8,11). Să aderăm la Domnul cu inima căită pentru a primi harul iertării. Cristos înviat mijloceşte pentru noi, păcătoşii, ca avocatul nostru la Tatăl, ca Miel al lui Dumnezeu care ridică păcatele lumii. “El este jertfa de ispăşire pentru păcatele noastre, dar nu numai pentru ale noastre, ci şi pentru ale lumii întregi” (cf. 1In 2,1-5: lectura a doua). Autorul vieţii, Cel Sfânt şi Drept, renegat şi ucis de oameni, a fost înviat şi preamărit de Tatăl (cf. Fap 3,13-15.17-19: prima lectură). Mesajul celei de-a treia duminici a Paştelui se poate rezuma în expresia: „Biruinţa învierii”.
1. Martori ai morţii şi învierii Domnului
În prima lectură, îl ascultăm pe apostolul Petru vorbind cu glas tare înaintea mulţimii despre Isus, pe care „Dumnezeu l-a înviat din morţi iar noi suntem martori ai acestui fapt” (Fap 3,13-15.17-19: prima lectură). Evanghelia ne face să asistăm la una din multele apariţii ale Domnului înviat. Evanghelistul Luca reproduce mărturia pascală pe care cei doi discipoli de la Emaus o dau celor Unsprezece care erau în Ierusalim. Ce doi povestesc cum Domnul înviat a mers cu ei pe drum, cum le explica Scripturile şi cum l-au recunoscut apoi la frângerea pâinii. Pe când povesteau lucrurile minunate la care au fost martori, Isus în persoană apare în mijlocul lor zicând: „Pace vouă!”. Mai întâi, toţi sunt nedumeriţi. „Cuprinşi de uimire şi de spaimă, credeau că văd un duh. Isus le-a zis: „De ce sunteţi tulburaţi şi pentru ce se ridică astfel de gânduri în inima voastră? Priviţi mâinile mele şi picioarele mele, că eu însumi sunt; pipăiţi-mă şi convingeţi-vă căci un duh nu are nici carne şi nici oase, precum mă vedeţi pe mine că am”. Şi zicând acestea, le-a arătat mâinile şi picioarele. Fiindcă, de bucurie şi uimire nu le venea să creadă, le-a zis: „Aveţi aici ceva de mâncare?” Iar ei i-au dat o bucată de peşte fript. El a luat şi a mâncat înaintea lor. Apoi le-a zis: „Amintiţi-vă de cuvintele pe care vi le-am spus pe când eram încă împreună cu voi: Trebuia să se împlinească toate cele scrise despre mine în Legea lui Moise, în profeţi şi în psalmi”. Atunci le-a deschis mintea ca să priceapă Scripturile. Şi le-a spus: „Aşa este scris: Cristos trebuia să pătimească, să învie din morţi a treia zi şi să se propovăduiască în numele lui pocăinţa spre iertarea păcatelor, la toate neamurile, începând de la Ierusalim. Voi sunteţi martori ai acestor lucruri” (Lc 24,35-48: Evanghelia zilei).
2. De bucurie şi uimire nu le venea să creadă
Să considerăm cu atenţie toate acele gesturi. Gestul de „a privi” este limbajul carităţii: e nevoie să-l contemplăm cu inima pe Cel Înviat. Gestul de „a atinge” este sinonim cu „a îmbrăţişa”. Iar „a mânca” este verbul vieţii, expresie a banchetului euharistic. Să considerăm mai atent şi atitudinea discipolilor la vederea lui Isus înviat. Mai întâi uimire, spaimă şi neîncredere, iar apoi bucurie. Sau neîncredere şi bucurie împreună. Neîncrederea discipolilor este una specială. Nu pot să le creadă ochilor. Este ca atunci când ne vine să zicem: „Este prea frumos ca să fie adevărat!” La acest punct, pentru a-i convinge, Isus le cere ceva de mâncare. Nu există nimic care să asigure şi să creeze comuniune între persoane ca mâncarea împreună. Toate acestea ne spun ceva important cu privire la înviere. Învierea nu este doar o mare minune, un argument sau o dovadă în favoarea adevărului lui Cristos. Este mult mai mult. Este o lume nouă în care se intră cu credinţa însoţită de uimire şi bucurie. Învierea lui Cristos este „noua creaţie”. Nu este vorba deci doar de a crede că Isus a înviat. Este vorba de a cunoaşte şi a trăi „puterea învierii” (cf. Fil 3,10)
3. Un obicei salvator: salutul „Christos a înviat!”
Pentru a pătrunde dimensiunea mai profundă a Paştelui e bine să considerăm obiceiul creştinilor din ţările Europei de Est. În timpul pascal, când întâlnesc pe cineva, ei îl salută spunând: „Christos a înviat!”, la care altul răspunde: „Adevărat a înviat”. Acest obicei este sau era atât de înrădăcinat în popor, încât se povesteşte această întâmplare de la începuturile revoluţiei bolşevice. Fusese organizată o dezbatere publică despre învierea lui Christos. A vorbit mai întâi propagandistul ateu care credea că a demolat pentru totdeauna, după părerea lui, credinţa creştinilor în înviere. După ce el a coborât, a urcat pe scenă preotul ortodox care trebuia să vorbească în apărarea credinţei. Smeritul preot a privit mulţimea şi a spus simplu: „Christos a înviat!” Toţi în cor au răspuns instinctiv: „Adevărat a înviat!” Şi preotul a coborât tăcut de pe scenă. Ceea ce a împiedecat ideologia acelor vremuri să smulgă credinţa din inima oamenilor a fost Paştele, au fost sărbătorile. Spuneau martirii din vechime: „Nu putem trăi fără duminică”.
4. În viaţa noastră se petrec lucruri mai mari decât noi
Sfânta şi dumnezeiasca Liturghie care actualizează misterul patimii, morţii şi învierii Domnului, este pentru noi “izvor de reînnoită tinereţe spirituală” (cf. rugăciunea Colecta). Să dăm mărturie despre aceste lucruri cu simplitatea copiilor care au de spus o veste bună şi nu pot tăcea. Isus nu este o fantasmă, nu este un duh fără trup. Cristos este putere de viaţă ce ne umple de pace, de iertare şi de înviere. Atunci se petrec în viaţa noastră lucruri mai mari decât noi şi totul devine mai uman şi mai viu. Să dăm mărturie despre tot ceea ce am auzit, am văzut şi am celebrat în zilele intense ale Săptămânii Sfinte şi în Duminica Învierii. Timpul Paştelui continuă.
5. Rugăciunea cu Cristos
Psalmistul ne invită la o încredere filială faţă de Dumnezeu. După înviere, subiectul rugăciunii psalmilor este Cristos. Împreună cu mijlocitorul nostru la Tatăl spunem încrezători: „Dumnezeule, mântuirea mea, când strig tu îmi răspunzi; când sunt în strâmtorare, tu mă scoţi în larg; ai milă de mine, ascultă-mi rugăciunea. Mulţi spun: „Cine ne va arăta fericirea?” Eu însă zic: „Fă să răsară peste noi lumina feţei tale, Doamne”. Eu mă culc şi adorm în pace, căci numai tu, Doamne, îmi dai linişte deplină în locuinţa mea” (Ps 4,2.4.7.9: din psalmul responsorial).
6. Rugăciunea Bisericii
Să tresalte pururi de bucurie poporul tău, Dumnezeule, căci i-ai reînnoit tinereţea sufletească. Dăruieşte-le credincioşilor tăi, care se veselesc acum pentru că le-ai redat demnitatea de fii, harul, să aştepte recunoscători, cu speranţă neclintită, ziua învierii lor.
(Radio Vatican – Anton Lucaci, material omiletic de vineri 16 aprilie 2021)
