Căutare

Duminica Milostivirii Divine: considerații omiletice Duminica Milostivirii Divine: considerații omiletice 

Consideraţii omiletice la Duminica Milostivirii Divine (B): Veşnică este îndurarea lui

Duminica este ziua Învierii, ziua creştinilor, ziua noastră. Opt zile după învierea din morţi, Isus se prezintă în mijlocul discipolilor cu salutul: „Pacea să fie cu voi!” şi le arată rănile pătimirii întipărite în trupul glorificat. Biruitorul morţii îl revarsă pe Duhul Sfânt peste discipoli, dându-le puterea să ierte păcatele. Manifestarea iubirii milostive a lui Dumnezeu este cea dintâi grijă a lui Isus înviat. El răspunde la îndoielile lui Toma spunând: „Fericiţi sunt cei care, deşi fără să fi văzut, vor crede!” Isus deschide astfel o nouă perspectivă, aceea de a crede fără a vedea şi atinge, dar bazată pe mărturia credibilă dată de discipolii „trimişi” şi succesorii lor. Credinţa lor devine stil de viaţă şi mărturie. Suntem destinatarii acestei fericiri.

(Vatican News - 11 aprilie 2021) E Ziua Domnului, sărbătoarea primordială: „Ca nişte copii de curând născuţi, să doriţi laptele spiritual, curat, ca să creşteţi prin el spre mântuire”, aleluia (1Pt 2,2: Ant. la intrare). Ziua Domnului – aşa cum a fost numită duminica încă din timpurile apostolice – a fost întotdeauna cinstită în mod deosebit, în istoria Bisericii, datorită legăturii ei strânse cu însăşi esenţa misterului creştin. Într-adevăr, în ritmul săptămânal, duminica aminteşte ziua învierii lui Cristos. Este Paştele săptămânii, zi în care este celebrată biruinţa lui Cristos asupra păcatului şi a morţii, împlinirea primei creaţii în persoana lui şi începutul „noii creaţii” (cf. 2 Cor 5,17). Este ziua în care este evocată, în adoraţie şi recunoştinţă, prima zi a lumii şi, în acelaşi timp, în speranţa care împinge la acţiune, este prefigurarea „zilei de apoi”, în care Cristos va veni în slavă (cf. Fapte 1,11; 1 Tes 4,13-17) şi care va vedea împlinirea „noului univers” (cf Ap 21,5). Exclamaţia psalmistului: „Aceasta este ziua pe care a făcut-o Domnul: să ne bucurăm şi să ne veselim într-însa” (Ps 117/118,24), se potriveşte aşadar bine duminicii. Acest îndemn la bucurie, reluat de liturghia Paştelui, este marcat de uimirea care le-a cuprins pe femeile ce fuseseră de faţă la răstignirea lui Cristos, atunci când, ducându-se la mormânt „dis de dimineaţă, în prima zi a săptămânii” (Mc 16,2), l-au găsit gol. Este îndemnul de a retrăi, oarecum, experienţa ucenicilor de la Emaus care şi-au simţit inimile „arzând în ei”, atunci când Cel Înviat îi însoţea pe drum, tălmăcindu-le Scripturile şi făcându-li-se cunoscut la „frângerea pâinii” (cf. Lc 24,32.35). Este ecoul bucuriei, la început ezitante, apoi irezistibile, pe care au resimţit-o Apostolii în seara aceleiaşi zile, când a venit la ei Isus înviat şi când au primit darul păcii lui şi a Duhului lui (cf. In 20,19-23).

1. Duminica: ziua Domnului, doamna zilelor, ziua noastră

Învierea lui Cristos este elementul prim pe care se sprijină credinţa creştină (cf. 1 Cor 15,14): este o realitate uluitoare, percepută pe deplin în lumina credinţei, dar atestată istoric de cei care au avut privilegiul de a-l vedea pe Domnul înviat; este un eveniment minunat care nu numai că se detaşează în istoria omenirii într-un mod cu totul unic, dar se plasează în centrul misterului timpului. Într-adevăr, aşa cum aminteşte şi ritul liturgic expresiv al pregătirii lumânării pascale în noaptea de Paşte, lui Cristos „îi aparţin timpurile şi veacurile”. De aceea, aducându-şi aminte de ziua învierii lui Cristos, nu doar o dată pe an, ci în toate duminicile, Biserica înţelege să arate astfel fiecărei generaţii cine constituie axa purtătoare a istoriei, de care se leagă misterul originilor lumii şi cel al destinului ei final. Este deci legitim să se afirme, aşa cum sugerează omilia unui autor din secolul al IV-lea, că „ziua Domnului” este „doamna zilelor”. Cei care au primit harul de a crede în învierea Domnului nu pot să perceapă semnificaţia acestei zile a săptămânii decât cu freamătul emoţiei care-l făcea pe sfântul Ieronim să spună: „Duminica este ziua Învierii, ziua creştinilor, ziua noastră”. Într-adevăr, ea este pentru creştini „sărbătoarea primordială”, destinată nu numai să marcheze scurgerea timpului, ci şi să-i dezvăluie sensul profund. Importanţa fundamentală a duminicii, recunoscută întotdeauna de-a lungul a două milenii de istorie, a fost reafirmată cu tărie de Conciliul Vatican II: „Conform tradiţiei apostolice care datează încă din ziua Învierii lui Cristos, Biserica celebrează Misterul pascal în fiecare a opta zi, care e numită pe bună dreptate ziua Domnului sau duminica” (cf. Ioan Paul II, Scrisoarea apostolică „Dies Domini”, 31 mai 1998).

2. Timpul Pascal: o sărbătoare neîntreruptă

Cu duminica Învierii Domnului a început marea săptămână a săptămânilor, adică perioada liturgică de şapte ori câte şapte zile până la Duminica Cincizecimii sau Rusaliile, ca o prelungire a zilei pe care a făcut-o Domnul, ca să ne bucurăm şi să ne veselim în ea. Aşadar, timpul Paştelui continuă până la Rusalii, ca o sărbătoare neîntreruptă. Ceea ce dă unitate acestui timp sfânt, este credinţa ca drum în urcare, poate obositor şi anevoios, dar plin de bucurie, deoarece înlătură frica şi îndoiala omului vechi pentru a ne avânta pe câmpul întins al misiunii şi mărturiei îndrăzneţe din viaţa de toate zilele. Sus pe înălţimi unde ne-a condus drumul Paştelui învăţăm să respirăm aer curat; căutăm să-l redescoperim pe Domnul înviat din morţi urmându-l pe căile noii vieţi care ajunge la noi prin Tainele izvorâte din coasta străpunsă a Celui Răstignit. Totodată ne găsim locul bine definit în Biserica lui Dumnezeu, comunitatea de credinţă, speranţă şi dragoste.

3. Duminica Milostivirii lui Dumnezeu

Duminica a doua a Paştelui s-a încărcat pe parcursul istoriei Bisericii cu semnificaţii teologice şi liturgice diferite, dintre care ultima, este cea din 30 aprilie 2000, când papa Ioan Paul al II-lea a proclamat-o Sfântă pe călugăriţa poloneză Faustina Kowalska, apostola Divinei Milostiviri. „Este important să primim în întregime mesajul ce ne vine din cuvântul lui Dumnezeu în această a doua duminică de Paşte, care de acum înainte în toată Biserica va lua numele de „Duminica Divinei Milostiviri” - spunea papa Ioan Paul al II-lea în predica Liturghiei de canonizare. Succesiv pe 8 mai 2000, Congregaţia pentru Cultul Divin şi Disciplina Sacramentelor a stabilit denumirea oficială a acestei duminici - Dominica II Paschae seu de Divina Misericordia - „Duminica a II-a a Paştelui sau a Divinei Milostiviri”. Alte denumiri: duminica „Quasimodogeniti”, duminica Albă şi Duminica Tomei, întrucât la Liturghie se propune Evanghelia în care Isus, opt zile după învierea din morţi, Isus se arată din nou apostolilor fiind de faţă şi Toma (cf. In 20,19-31).

4.  Credinţa în Domnul înviat devine stil de viaţă şi mărturie

Evanghelistul Ioan a condensat într-o singură apariţie toată perioada de timp dintre învierea şi înălţarea Domnului şi Rusalii. Opt zile după învierea din morţi, Isus se prezintă în mijlocul discipolilor cu salutul: „Pacea să fie cu voi!” şi le arată rănile întipărite în trupul său glorificat (cf. In 20,19-31: Evanghelia zilei). Pacea Domnului înviat este un dar abundent de viaţă, priveşte întreaga umanitate şi inima fiecăruia. Biruitorul morţii îl revarsă pe Duhul Sfânt peste discipolii săi, dându-le puterea de a ierta păcatele. Manifestarea iubirii milostive în sacramentul Reconcilierii este cea dintâi grijă a Celui Înviat. Din rănile Răstignitului izvorăşte balsamul de har pentru cei rătăciţi în credinţă. Întâlnirea cu Cristos este bucuria comunităţii credincioşilor. Este raţiunea de a fi a comuniunii spirituale şi a împărţirii bunurilor ce se realizează între ei, pentru ca fraternitatea lor sinceră să reflecte în mod concret iubirea lui Dumnezeu. Credinţa devine stil de viaţă şi de acţiune, iar prin aceasta mărturie pentru alţii, căci „mulţimea celor care credeau era o singură inimă şi un singur suflet” (cf. Fap 4,32-35: prima lectură). Asupra acestui nou mod de a trăi insistă şi apostolul Ioan. Avem credinţă pentru că am fost născuţi din Dumnezeu, şi nu invers. Iar credinţa mărturiseşte că Isus este Cristos şi Fiul lui Dumnezeu. Numai cine recunoaşte că viaţa sa aparţine în întregime lui Dumnezeu este capabil de o iubire fraternă adevărată şi eliberatoare ce învinge lumea (cf. 1In 5,1-6: lectura a doua). Evanghelia acestei duminici (cf. In 20,19-31) propune pentru reflecţie două teme: misiunea discipolilor şi drumul apostolului Toma spre credinţă.

5. Misiunea discipolilor lui Isus

Isus înviat din morţi îi constituie pe discipoli în „apostoli” (adică trimişi) pentru o misiune de mântuire. Evanghelistul subliniază în mod accentuat faptul că trimiterea Fiului de către Tatăl este modelul oricărei misiuni a discipolilor. Isus înviat le dăruieşte pacea şi îi trimite în misiune cu puterea Duhului dătător de viaţă: „Pacea să fie cu voi! După cum m-a trimis pe mine Tatăl, la fel vă trimit şi eu pe voi!” Isus suflă asupra discipolilor pentru a le dărui Duhul. Făcând aceasta, Isus reia la rândul său gestul lui Dumnezeu creator: „Domnul Dumnezeu l-a plăsmuit pe om din ţărâna pământului, i-a suflat în nări suflare de viaţă şi omul a devenit fiinţă vie” (Gen 2,7). Învierea lui Isus marchează începutul unei noi creaţii. Potrivit evanghelistului Ioan dăruirea Duhului este punctul central al activităţii lui Isus după biruinţa sa asupra morţii. De fapt, rolul Duhului Sfânt este acela de a lua locul lui Isus din  Nazaret, de a continua lucrarea sa şi asigura prezenţa lui Cristos înviat în lume. Discipolilor le este dată puterea de „a ierta” păcatele, de a exercita milostivirea lui Dumnezeu în adâncul inimii omului.

6.  Apostolul Toma crede pentru că a văzut

Toma este imaginea discipolului care trece treptat de la incredulitate la credinţă. Desigur, faptul de a voi „să vadă” şi „să atingă” nu este o atitudine de condamnat. În timpul vieţii pământeşti Isus a săvârşit continuu semne vizibile şi tangibile pentru a-i conduce la credinţă pe ascultătorii săi. Totuşi unii s-au oprit la aspectul miraculos al semnelor, neînţelegând că semnele aveau menirea să descopere realităţi mai profunde. Toma va ajunge să înţeleagă şi atunci la vederea lui Isus va zice: „Domnul meu, Dumnezeul meu!”. Acum însă timpul semnelor vizibile şi tangibile s-a încheiat. Cu noua prezenţă a lui Isus şi prin intermediul Duhului Sfânt se naşte o nouă formă de credinţă ce se naşte din mărturia altora. De acum credinţa este posibilă fără „a vedea” şi fără „a atinge”. Acceptând mărturia „trimişilor”, adică a apostolilor şi a succesorilor lor, este posibil pentru oameni să ajungă la credinţă. Evanghelistul nu pare aici să pună în opoziţie credinţa lui Toma cu cea a viitorilor credincioşi. Credinţa lui Toma era singura posibilă pentru generaţia celor care l-au cunoscut pe Isus în carne omenească. Credinţa „fără a vedea” este în schimb singura credinţă posibilă pentru creştinii de după Rusalii, pentru cei care nu l-au văzut pe Isus din Nazaret. Apostolul Toma trece de la atitudinea de incredulitate la minunata exclamaţie: „Domnul meu şi Dumnezeul meu”. Drumul său de credinţă este pilduitor şi salutar pentru noi toţi deoarece în el şi noi îl întâlnim pe Cristos înviat care îi declară fericiţi pe cei care, deşi fără să-l fi văzut, ştiu să-l întâlnească în credinţă, acea credinţă care este mereu darul lui Dumnezeu. Biserica se regăseşte  în această profesiune de credinţă şi, celebrând cu uimire prezenţa Domnului înviat, imploră sporirea harului „ca toţi să ajungă să înţeleagă cum se cuvine în ce baie au fost spălaţi, în ce Duh au fost renăscuţi, cu ce sânge au fost răscumpăraţi” (cf. Rugăciunea zilei).

7. De acum sunt fericiţi cei care, fără să fi văzut, cred

Isus răspunde la îndoielile lui Toma spunând: „ Fericiţi sunt cei care, deşi fără să fi văzut, vor crede!” Prin asta Isus deschide o nouă perspectivă, aceea de a crede fără a vedea; a avea credinţă fără dovezi tangibile ale existenţei lui Dumnezeu. Cred că noi, creştinii din cel de-al treilea mileniu, suntem destinatarii acestei fericiri. Noi suntem chemaţi să mizăm pe Dumnezeu, punând în joc toată persoana noastră, cum zicea filozoful francez Blaise Pascal. Deşi credinţa noastră se sprijină pe mărturia apostolilor, totuşi ea se înrădăcinează deopotrivă pe semnele prezenţei active ale lui Cristos înviat. Însă realitatea Învierii poate fi primită numai de către cine are o inimă dispusă să creadă, dispusă să accepte provocarea. Învierea nu este un fenomen perceput cu simţurile, ce ar putea fi verificat în mod ştiinţific. Prezenţa contemporană a Domnului Înviat rămâne misterioasă şi provocatoare. Ea nu poate fi afirmată în mod categoric ca rezultat al unui raţionament clar şi precis. Învierea aparţine realităţilor de domeniul semnelor, iar semnul nu este niciodată evidenţă incontestabilă. Semnul: unora nu le spune nimic, altora în schimb le spune multe lucruri. Desigur, numai Dumnezeu scrutează inimile şi ştie pentru ce unul este credincios iar un altul nu. Se întâmplă că pentru unii (uneori nu fără excese) Dumnezeu este prezent la tot pasul şi totul vorbeşte despre el. Pentru alţii, Dumnezeu nu stă de nicio parte şi nimic nu vorbeşte despre el. Pentru primii semnele există şi abundă; pentru alţii semnele sunt obscure şi uneori inconsistente. Astfel unii acceptă, alţii refuză. În cele din urmă rămâne opţiunea fiecăruia în totală libertate.

8. Comunităţile creştine: mărturii ale prezenţei lui Cristos

Noi credem că Isus glorificat este viu. Semnele prezenţei sale continuă să confirme mărturia apostolilor transmisă nouă din generaţie în generaţie. Comunităţile de creştini care alcătuiesc Biserica, deşi păcătoşi, sunt primul dintre aceste semne ale prezenţei lui Dumnezeu. Dar există şi alte semne luminoase şi lesne de perceput. Cum să nu vedem acea Evanghelie vie care sunt numeroasele vieţi dăruite, consumate pentru alţii, trăite în logica simplităţii, iradiind pace şi iubire? Cum să nu vedem în ele o anticipare, o profeţie a vremurilor din urmă? Nu este adevărat că lipsesc semnele. Lipseşte poate în noi ochiul limpede, cugetul curat, simplitatea inimii care să ne permită a le descifra şi înţelege. Poate tocmai din pricina credinţei noastre firave şi puţine continuăm să cerem semne, într-o lume plină de semne ce se aşteaptă a fi înţelese în lumina morţii şi învierii lui Isus! Dar este nevoie de multă rugăciune pentru purificarea conştiinţei. Apostolul Petru afirmă că „am fost mântuiţi nu printr-o ştergere a necurăţiei trupului, ci printr-o invocare de la Dumnezeu a unei conştiinţe curate prin învierea lui Isus Cristos” (cf. 1Pt 3,21). Se impune recursul la taina Reconcilierii pentru a-l primi pe Duhul Sfânt spre iertarea păcatelor. „Dacă Duhul celui care l-a înviat pe Isus Cristos din morţi locuieşte în voi, cel care l-a înviat pe Cristos din morţi va învia şi trupurile voastre muritoare, prin Duhul lui care locuieşte în voi” (Rom 8,11).

9. Cântarea psalmistului: preamărirea milostivirii

În „Duminica Milostivirii Divine” psalmistul invită comunitatea reunită să-l preamărească cu recunoştinţă pe Domnul pentru milostivirea sa.. Nici chiar moartea nu va întrerupe preamărirea lucrărilor minunate înfăptuite de Dumnezeu pentru noi. Imaginea pietrei aruncate de zidari face referinţă la recunoaşterea meritelor unei persoane care a fost desconsiderată şi dispreţuită. „Lăudaţi pe Domnul pentru că este bun, veşnică este îndurarea lui! Să spună Israel că este bun, veşnică este îndurarea lui! Să spună casa lui Aron că este bun, veşnică este îndurarea lui! Să spună toţi care se tem de Domnul, veşnică este îndurarea lui!...Piatra pe care au aruncat-o zidarii a ajuns în capul unghiului. Domnul a făcut acest lucru şi este minunat în ochii noştri. Aceasta este ziua pe care a făcut-o Domnul, să ne bucurăm şi să ne înveselim într-însa” (Ps 117/118,1-4: din psalmul responsorial).

10. Rugăciunea Bisericii

Dumnezeule pururi îndurător, în celebrarea anuală a sărbătorii Paştelui, tu înflăcărezi credinţa poporului consacrat ţie; te rugăm, sporeşte harul pe care ni l-ai dăruit, pentru ca toţi să ajungă să înţeleagă cum se cuvine în ce baie au fost spălaţi, în ce Duh au fost renăscuţi, cu ce sânge au fost răscumpăraţi.

(Radio Vatican – Anton Lucaci, material omiletic de vineri 9 aprilie 2021)

09 aprilie 2021, 10:47