Căutare

Vatican News
Duminica a V-a a Paștelui: considerații omiletice Duminica a V-a a Paștelui: considerații omiletice 

Consideraţii omiletice la Duminica a V-a a Paştelui (B): „Ex vite vita”

„Din viţă, viaţa”. Isus spune: „Eu sunt viţa cea adevărată, iar voi sunteţi mlădiţele. Rămâneţi în mine şi eu în voi, căci fără mine nu puteţi face nimic. Cel care rămâne în mine şi eu în el, acela aduce roade multe.

(Vatican News – 2 mai 2021) E Ziua Domnului. Liturghia celei de-a cincia duminici a Paştelui se deschide cu o invitaţie la preamărirea lui Dumnezeu: „Cântaţi-i Domnului un cântec nou, pentru că a făcut lucruri minunate; Domnul şi-a descoperit dreptatea înaintea neamurilor” (cf. Ps 97/98,1-2: Ant. la intrare). Celebrarea sfintelor taine în timpul liturgic al Paştelui ne face să percepem mai clar aspectul luminos al vieţii şi bucuria de a trăi legătura intimă cu Cristos cel mort şi înviat. Evanghelia duminicii este de la sf. Ioan şi propune asemănarea „Viţa şi mlădiţele” (cf. In 15,1-8), arătând că „ex vite, vita”, adică „din viţă, viaţa”, din unirea cu Cristos, viţa adevărată, aveam viaţă din belşug. Textul face parte din discursul de rămas bun rostit de Isus înaintea pătimirii. Isus afirmase despre sine că este păstorul cel bun şi adevărat iar acum foloseşte o altă imagine, cea a viţei de vie, pentru a simboliza propria identitate. Spune despre sine că el este viţa cea adevărată şi rodnică, şi îi identifică pe discipoli cu mlădiţele: „Eu sunt viţa, voi mlădiţele”. Aceste imagini vegetale din revelaţia biblică au o istorie îndelungată. Să medităm împreună! Să nu ne mulţumim cu firimituri, cu mesaje „ciripite” care sunt utile, dar pot fărâmiţa existenţa. Marea problemă este cum să ne „reculegem” din împrăştiere ca să ţintim menirea. Pentru o sinteză a vieţii, se impune răgazul cuvenit! Cristos vrea să ne dea viaţă din belşug.

1. Viţa de vie, stema lui Israel

În tradiţia biblică viţa de vie este stema lui Israel iar via însăşi este simbolul poporului ales. Vorbind în numele lui Dumnezeu, profeţii anunţaseră vremuri de linişte şi pace, când „fiecare va locui sub via lui şi sub smochinul său şi nu va fi nimeni să-i tulbure” (Mih 4,4).. În ziua aceea „îl veţi chema fiecare pe prietenul său sub viţa de vie şi sub smochin” (Zah 3,10). Şi au fost perioade în care „fiecare a stat sub viţa lui de vie şi sub smochinul lui şi nu era nimeni care să-i sperie” (1Mac 14,12). Sunt imagini din peisajul palestinian aplicabile şi adaptabile la alte situaţii. Liniştea şi buna orânduire erau garantate de prezenţa lui Dumnezeu în mijlocul poporului său. De fapt, între ornamentele semnificative ale templului din Ierusalim se afla o mare viţă de aur cu struguri de mărimea unui om. Mulţi aşteptau ca Mesia să se arate în Cetatea Sfântă, chiar în templul prezenţei lui Dumnezeu.

2. Via, simbolul poporului ales

În aceeaşi tradiţie biblică via însăşi este simbolul poporului ales. Istoria poporului biblic este ca povestea unei vii. O istorie de fidelitate şi de infidelitate. Ne amintim de via cântată de profetul Isaia care vorbeşte despre o vie cultivată pe un deal mănos: „Via Domnului Sabaót este casa lui Israel şi cei din Iúda, plantaţia lui preferată”. Domnul „a săpat-o, a curăţat-o de pietre şi a plantat viţă aleasă, a construit un turn în mijlocul ei şi a pus un teasc în ea, a aşteptat să facă struguri, dar a făcut aguridă”. Şi apoi Domnul cheamă implicându-ne personal: „Acum, locuitori ai Ierusalimului şi oameni ai lui Iúda: faceţi judecată între mine şi via mea! Ce ar mai fi trebuit să fac pentru via mea şi nu am făcut? De ce, aşteptându-mă să facă struguri, a făcut aguridă?”  cf. Is 5, 1-7). Şi trecând de la imagine la realitate, Dumnezeu continuă întrebându-se plin de amărăciune: „Eu te-am plantat ca o viţă de soi, sămânţă genuină. Cum de te-ai schimbat faţă de mine devenind viţă sălbatică?” (Ier 2,21) Dar Dumnezeu nu se descurajează, ci preia personal grija pentru cultivarea viei. Se dedică îngrijirii ei cu normă întreagă.

3. Tatăl meu este viticultorul

Afirmaţia lui Isus de la începutul Evangheliei zilei: „Eu sunt viţa cea adevărată, iar Tatăl meu este viticultorul” (In 15,1), arată că Dumnezeu nu rupe legământul cu poporul său, ci îl reînnoieşte. Rămâne mai departe viticultorul viei, dar introduce un aspect nou faţă de cele scrise în Vechiul Testament. Acolo se spune că Dumnezeu are o vie (cf. Is 5,1-7), aici se afirmă că Isus este viţa. În Vechiul Legământ poporul ales este comparat cu o vie aleasă şi plantată de Dumnezeu în ţara promisă. Dar nici via, nici viţa de vie aleasă n-au fost la înălţimea aşteptărilor. Dumnezeu a format poporul ales aşa cum un agricultor plantează o vie, a cultivat-o, a curăţat-o şi a aşteptat roadele. După un început promiţător, poporul ales a devenit ca o vie stearpă, încât psalmistul ajunge să-l roage pe Dumnezeu, păstorul lui Israel, să intervină şi restabilească în sfârşit şi definitiv via sa devastată: „Dumnezeule Sabaót, întoarce-te! Priveşte din cer şi vezi, vizitează via aceasta! Ocroteşte ceea ce a plantat dreapta ta şi pe fiul omului pe care l-ai cultivat pentru tine!” (Ps 79/80,15-16)

4. Isus, viţa adevărată

La ruga psalmistului profet pare să răspundă Isus, când în atmosfera intimă a ultimei cine, în momentul instituirii „noului legământ în sângele său”, semnificat şi exprimat de „vinul” peste care a rostit binecuvântarea şi l-a dat discipolilor ca să-l bea, a proclamat solemn: „Eu sunt viţa cea adevărată”. În sfârşit, este viţa care corespunde aşteptărilor lui Dumnezeu pentru că Isus este „viţa cea adevărată”. Calificativul „adevărat” este specific Evangheliei după Ioan şi înseamnă „complet şi definitiv”, aşa cum Isus este „lumina adevărată” (In 1,9), „adevărata pâine” (In 6,32), „adevărata apă care ţâşneşte pentru viaţa veşnică” (In 4,13-14), „adevăratul păstor” (In 10,11). Evanghelistul Ioan este mulţumit, pentru că de acum discipolul poate trăi şi aduce roade, deoarece este unit cu Cristos, viţa cea adevărată. Însă totodată pare neliniştit pentru că discipolul poate deveni ca o mlădiţă uscată, moartă şi neroditoare. Comunitatea care trăieşte în Cristos este salvată, protejată şi aduce rod, dar există mereu posibilitatea păcatului care rupe legătura cu sursa vieţii şi întrerupe fluxul limfei vitale. „Orice mlădiţă care este în mine şi nu aduce rod, el o înlătură şi oricare aduce rod, o curăţă ca să aducă şi mai mult rod. Voi sunteţi deja curaţi, datorită cuvântului pe care vi l-am spus. Rămâneţi în mine, şi eu în voi! După cum mlădiţa nu poate aduce rod de la sine, dacă nu rămâne în viţă, tot la fel nici voi, dacă nu rămâneţi în mine” (In 15, 2-4).

5. Legătura strânsă cu Cristos

Astăzi, prezent în mijlocul adunării, Isus ne spune şi nouă credincioşilor ca odinioară discipolilor la Ierusalim: „Eu sunt viţa, voi sunteţi mlădiţele”. Cristos stabileşte cu discipolii din toate timpurile o legătură vitală comparabilă cu cea naturală dintre viţă şi mlădiţe. Imaginea este cât se poate de sugestivă. Discipolii nu stau doar sub viţă, dar sunt strâns uniţi cu Cristos precum mlădiţele cu viţa de vie. Mlădiţa este o emanaţie, o parte a viţei de vie. Prin ea curge aceeaşi sevă vitală. Nu s-ar putea imagina o unitate mai profundă. Pe plan spiritual, această limfă este viaţa dumnezeiască care ne-a fost dată în taina Botezului, adică Duhul Sfânt dătător de viaţă. Este o legătură chiar mai strânsă decât aceea care există între mamă şi copilul pe care îl poartă în sân. Este adevărat că între mamă şi copil circulă acelaşi sânge; respiraţia şi hrana mamei trec în copil. Dar copilul nu moare dacă se desprinde de mamă; mai mult, pentru a trăi, trebuie la timpul potrivit să se detaşeze de sânul matern şi să trăiască pe cont propriu; moare dacă rămâne unit cu mama mai mult timp decât cel normal. În cazul nostru, lucrul se petrece invers. Mlădiţa nu aduce rod şi moare dacă se separă de viţă; trăieşte, dacă rămâne unită cu ea.

6. Rămâneţi în mine şi eu în voi!

Discipolul este viu dacă rămâne în Cristos într-o dependenţă absolută de el. Cine rămâne în Cristos trăieşte şi aduce rod; cine se rupe şi se desparte de Cristos, acela nu mai rodeşte, se usucă şi moare. În pericopa evanghelică revine frecvent cuvântul "a rămâne". Toată viaţa creştină este rezumată în imperativul: „Rămâneţi în mine şi eu în voi! După cum mlădiţa nu poate aduce rod de la sine, dacă nu rămâne în viţă, tot la fel nici voi, dacă nu rămâneţi în mine. Eu sunt viţa, voi sunteţi mlădiţele. Cel care rămâne în mine şi eu în el, acela aduce rod mult, pentru că fără mine nu puteţi face nimic. Dacă cineva nu rămâne în mine, este aruncat afară, la fel ca mlădiţa, şi se usucă; se adună, se aruncă în foc şi arde” (In 15, 4-5). Rămânerea în Cristos indică un raport de comuniune, o legătură între persoane. Creştinul înţelege că propria consistenţă se află în unire, nu în autonomie. Dependenţa de Cristos este trăită ca încredere şi credinţă în el, în sensul că discipolul se bizuieşte pe Cristos şi nu pe forţele proprii. Rămânerea în Cristos se manifestă prin păzirea poruncilor şi conformarea vieţii după cuvintele lui şi nu după planurile proprii. Nu este dependenţa servitorului faţă de stăpân, ci comuniunea dintre prieteni. De fapt, evanghelistul Ioan vorbeşte despre o rămânere reciprocă: „voi în mine şi eu în voi” (v.5). Rămânerea în Cristos zi de zi se transformă în prietenie şi comuniune de viaţă.

7. „Fără mine nu puteţi face nimic”

Isus spune în mod explicit: „Fără mine nu puteţi face nimic”, propoziţie ce admite şi traducerea: „În afara mea nu puteţi face nimic” (In 15,5), pentru că „Eu sunt viţa cea adevărată” (In 15,1). Celelalte viţe nu sunt adevărate. Această declaraţie vrea să excludă existenţa altor cauze de mântuire în afara lui Isus. Necesitatea ca discipolii să rămână uniţi cu Isus este absolută. Întreruperea legăturii cu Domnul duce la o viaţă sterilă, deoarece „dacă cineva nu rămâne în mine, este aruncat afară, la fel ca mlădiţa. Este „aruncat afară”, în afara viei, în afara comunităţii, inutil pentru apostolat. Deoarece Isus, principalul trimis să lucreze în vie, nu mai poate acţiona în cei care nu rămân în el. Soarta acestor mlădiţe este una tragică. Este îndeajuns să reţinem verbele care urmează. Mlădiţele se usucă, apoi oameni le adună, le aruncă în foc şi ele ard ( cf. In 15,6). În schimb, spune Isus, dacă rămâneţi în mine şi cuvintele mele rămân în voi, cereţi tot ce voiţi şi vi se va face (cf. In 15,7). Primindu-l pe Cristos în Sfânta Împărtăşanie, fiecare să decidă personal, dacă vrea „să rămână” în Cristos, pentru ca şi Cristos „să rămână” în el. Dacă nu rămânem în Cristos, ci doar în noi înşine, se întrerupe comuniunea vitală cu Domnul şi viaţa spirituală devine ca pământul arid, rutina înlocuieşte credinţa, tehnica organizatorică ia locul vieţii pastorale şi Biserica, în ciuda eforturilor, începe să tânjească şi să vegeteze.

8. Rugăciunea Bisericii

Atotputernice, veşnice Dumnezeule, actualizează necontenit în noi sacramentul pascal, pentru ca cei pe care ai binevoit să-i reînnoieşti prin sfântul Botez, întăriţi de ajutorul tău, să aducă multe roade, şi să ajungă la bucuriile vieţii veşnice.

Cristos a înviat!
(Radio Vatican – Anton Lucaci, material omiletic de vineri 30 aprilie 2021)

30 aprilie 2021, 08:40