Căutare

Vatican News
Consideraţii omiletice la Duminica a IV-a din Postul Mare (B): În Cruce este mântuirea Consideraţii omiletice la Duminica a IV-a din Postul Mare (B): În Cruce este mântuirea  (Vatican News)

Consideraţii omiletice la Duminica a IV-a din Postul Mare (B): În Cruce este mântuirea

Dumnezeu este un Tată bogat în milostivire, care atât de mult a iubit lumea, încât l-a dat pe Fiul său, unul născut. Însă, după cum Moise a înălţat şarpele în pustiu, tot aşa trebuie să fie înălţat Fiul Omului, pentru ca oricine crede în el să aibă viaţa veşnică. Când şarpele muşca pe cineva şi acesta privea spre şarpele din bronz, trăia. În Isus vedem adevăratul chip al lui Dumnezeu. Noi suntem opera lui, creaţi în Cristos Isus în vederea faptelor bune pe care Dumnezeu le-a pregătit de mai înainte ca să umblăm în ele.

(Vatican News - 14 martie 2021) E Ziua Domnului. Suntem la jumătatea drumului Postului Mare. Înaintea noastră se înalţă crucea lui Cristos. Să privim cu credinţă la semnul mântuirii şi drumul vieţii noastre se va lumina, chiar în timpul actualei pandemii. Evanghelia acestei duminici ne aminteşte mărturia scrisă lăsată de apostolul Ioan cu privire la misterul morţii şi învierii lui Isus: „Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât l-a dat pe Fiul său, unul născut, ca oricine crede în el să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică” (cf. In 3,14-21). Desigur, credem că Dumnezeu ne iubeşte şi este mereu cu noi pe drumul istoriei. Însă, există situaţii în viaţă, în care crucea lui Isus se prezintă mai degrabă ca o barieră ce ne închide drumul. În tunelul întunecos al necazurilor se pune spontan întrebarea dacă merită sau nu să urcăm cu Isus spre Ierusalim. Liturghia acestei duminici vrea să arate că urmarea lui Cristos pe drumul crucii este o cale a vieţii ce conduce la bucuria Învierii. Isus a dezvăluit misterul crucii în convorbirea cu Nicodim. Acest membru de frunte al sinedriului (parlamentului) de la Ierusalim era un om învăţat, căutător de lumină. El a mers la Isus şi a stat de vorbă cu el o noapte întreagă. Ceea ce Isus i-a dezvăluit în finalul convorbirii este un adevăr pe care mintea omenească nu-l poate înţelege fără o lumină specială a lui Dumnezeu. Isus i-a vorbit despre sine, despre Persoana sa şi despre scopul pentru care s-a coborât din cer şi unde se va întoarce după împlinirea misiunii.

1. Înălţarea lui Isus pe cruce

Pentru a se face înţeles, Isus evocă un eveniment din istoria biblică petrecut în timp ce poporul călătorea prin pustiu spre Ţara Făgăduinţei. Episodul înălţării şarpelui de bronz este pus în legătură cu înălţarea lui Isus pe cruce: „După cum Moise a înălţat şarpele în pustiu, tot aşa trebuie să fie înălţat Fiul Omului, pentru ca oricine crede în el să aibă viaţa veşnică” (In 3,14-15). Sunt două episoade de mântuire, deşi de ordin diferit. Răstignirea lui Isus apare ca o înfrângere a lui Dumnezeu şi a Unsului său, dar ea devine începutul „înălţării” lui Isus în slavă, adică începutul preamăririi sale de către Tatăl. Crucea era în ochii evreilor un semn de blestem din partea lui Dumnezeu (cf. Dt 21,22-23) iar în ochii păgânilor o umilire de neconceput pentru unul care se declara Fiu al lui Dumnezeu (cf. 1Cor 1,23-25). Dar Dumnezeu pune pecetea sa definitivă pe toată viaţa lui Isus în semn de aprobare. Nici astăzi nu reuşim să ne imaginăm efortul enorm pe care Biserica l-a făcut pentru a prezenta crucea lui Isus ca semn de glorie. „Dumnezeu, fiind bogat în îndurare, pentru marea sa iubire cu care ne-a iubit, pe când noi eram morţi din cauza greşelilor noastre, ne-a readus la viaţă împreună cu Cristos” (cf. Ef 2,4-10: lectura a doua). Să privim cu credinţă la crucea Domnului şi vom fi vindecaţi de muşcăturile şarpelui viclean.

2. Prin har aţi fost mântuiţi datorită credinţei

„Dumnezeu...pe când noi eram morţi din cauza greşelilor noastre, ne-a readus la viaţă împreună cu Cristos ca să umblăm în fapte bune”. Starea de moarte, despre care vorbeşte apostolul Paul, nu este doar o metaforă, o figură de stil, dar ceva real: ne spune că păcatul, la fel ca moartea, este o situaţie din care nu reuşim să ieşim singuri. Nimeni nu se naşte singur şi nimeni nu-şi poate reda viaţa singur. Avem nevoie de cineva care să ne scoată din abisul morţii, deoarece experimentăm o neputinţă radicală. Numai Dumnezeu o poate face şi a făcut aceasta în Fiul său, făcându-ne să retrăim împreună cu el. Dumnezeu îşi arată astfel marea sa iubire faţă de noi. Dumnezeu ne-a dat totul: venirea lui Isus, viaţa sa, crucea sa şi învierea sa sunt semnul cel mai mare al iubirii Tatălui faţă de noi. Judecata sa asupra noastră, mântuirea sau condamnarea, are loc acum: dacă îl primim sau îl refuzăm pe Isus. Dumnezeu nu numai că ne eliberează, dar în Fiul înălţat pe cruce coboară în moartea noastră pentru a ne face părtaşi la învierea sa. Iubirea sa este putere de viaţă nouă ce acţionează în abisul morţii; este lumină ce împrăştie întunericul. Primind-o, ea ne face să ieşim la lumină. „A ieşi la lumină” este expresia metaforică ce face aluzie la naşterea la viaţă. Ne renăştem în Cristos ca făpturi noi regenerate de iubirea sa.

3. Mânia lui Dumnezeu şi exilul poporului

Şi poporul lui Israel, în istoria sa, a trăit această situaţie de moarte când, deportat în Babilon de către regele Nabucodonosor, s-a văzut în imposibilitatea de a se elibera singur (cf. 2Cr 36,14-16.19-23: prima lectură). Atunci Dumnezeu, care rânduieşte cu îndurare istoria lumii, l-a eliberat prin intermediul lui Cirus, regele perşilor. Acesta a scris un edict prin care permitea poporului să se întoarcă în ţara strămoşilor. Cronicarul istoriei biblice rezumă astfel evenimentele ca să fie de învăţătură pentru viitor. Să notăm bine motivele pentru care poporul a ajuns în exil şi intervenţiile lui Dumnezeu pentru a-l menţine pe drumul vieţii. În zilele acelea, toate căpeteniile preoţilor şi poporul au înmulţit infidelităţile, săvârşind lucrurile abominabile ale popoarelor. Au profanat casa Domnului, pe care o sfinţise în Ierusalim. Domnul Dumnezeul părinţilor lor i-a trimis la ei pe mesagerii săi ca să-i trezească şi să-i trimită, pentru că îi era milă de poporul său şi de lăcaşul său. Dar ei şi-au bătut joc de trimişii lui Dumnezeu, i-au dispreţuit cuvintele şi i-au luat în râs pe profeţii lui, până când a venit mânia Domnului asupra poporului său şi nu a mai fost leac. Au ars casa lui Dumnezeu, au dărâmat zidul Ierusalimului; au ars în foc toate clădirile sale şi a nimicit toate obiectele sale preţioase. Pe cei care au scăpat de sabie, Nabucodonosor i-a dus captivi în Babilon. Ei i-au fost sclavi lui şi fiilor săi până la stăpânirea regatului perşilor, ca să se împlinească cuvântul Domnului rostit prin gura lui Ieremia, până când ţara îşi va ispăşi zilele sale de sabat; în toate zilele dezolării ei, se va odihni până se vor împlini şaptezeci de ani.

4. Milostivirea lui Dumnezeu şi eliberarea poporului

Dumnezeu găseşte o cale de eliberare folosindu-se de un rege străin. Ascultăm în continuare povestirea cronicarului biblic. În primul an al lui Cirus, regele perşilor, ca să se împlinească cuvântul Domnului rostit prin gura lui Ieremia, Domnul a mişcat duhul lui Cirus, regele perşilor, care a pus să se transmită o veste în toată stăpânirea lui, chiar şi în scris, zicând: "Aşa vorbeşte Cirus, regele perşilor: «Domnul Dumnezeul cerurilor mi-a dat toate domniile pământului şi m-a însărcinat să-i construiesc o casă la Ierusalim, în Iuda. Oricine dintre voi este din poporul său, Domnul Dumnezeul său să fie cu el: poate pleca acolo!»" Astfel, mânia şi îndurarea lui Dumnezeu se arată prin exil şi prin eliberarea poporului.

5. Nu vă întoarceţi din nou în ţara sclaviei!

Nu vă pierdeţi răbdarea! În această perioadă de pandemie, episodul din cartea Numerilor evocat de Isus în convorbirea cu Nicodim, ne este de învăţătură. În călătoria spre ţara promisă poporul şi-a pierdut răbdarea pe drum. A vorbit împotriva lui Dumnezeu şi împotriva lui Moise: „Pentru ce ne-aţi scos din Egipt, ca să murim în pustiu? Căci nu este nici pâine, nici apă şi ni s-a scârbit sufletul de această hrană mizerabilă”. Atunci Domnul a trimis împotriva poporului şerpi veninoşi: au muşcat poporul şi a murit multă lume în Israél. Poporul a venit la Moise şi i-a zis: „Am păcătuit, căci am vorbit împotriva Domnului şi împotriva ta. Roagă-te Domnului ca să îndepărteze de la noi şerpii!”. Şi Moise s-a rugat pentru popor. Domnul i-a zis lui Moise: „Fă-ţi un şarpe şi pune-l pe un stâlp; oricine este muşcat şi va privi spre el va trăi”. Moise a făcut un şarpe din bronz şi l-a pus pe un stâlp. Când şarpele muşca pe cineva şi [acesta] privea spre şarpele din bronz, trăia (Num 21,4-9).

6. Să privim crucea Domnului!

Astăzi Isus ne spune şi nouă ca odinioară lui Nicodim: "După cum Moise a înălţat şarpele în pustiu, tot aşa trebuie să fie înălţat Fiul Omului, pentru ca oricine crede în el să aibă viaţa veşnică. Pentru că Dumnezeu nu l-a trimis pe Fiul său în lume ca să judece lumea, ci ca lumea să fie mântuită prin el. Cine crede în el nu este judecat, însă cine nu crede a fost deja judecat pentru că nu a crezut în numele Fiului unic al lui Dumnezeu. Aceasta este judecata: lumina a venit în lume, dar oamenii au iubit mai mult întunericul decât lumina, pentru că faptele lor erau rele. Căci oricine face fapte rele urăşte lumina şi nu vine la lumină ca să nu-i fie descoperite faptele. Însă oricine face adevărul vine la lumină, ca să se vadă că faptele sale sunt făcute în Dumnezeu" (In 3,17-21). Dumnezeu este un Tată bogat în îndurare, care atât de mult a iubit lumea, încât l-a dat pe Fiul său, unul născut, ca oricine crede în el să aibă viaţa veşnică. „Noi suntem opera lui, creaţi în Cristos Isus în vederea faptelor bune pe care le-a pregătit Dumnezeu de mai înainte ca să umblăm în ele” (Ef 2,10).

5. Rugăciunea Bisericii

Dumnezeule, care, prin Fiul tău, împlineşti în chip minunat împăcarea neamului omenesc, dă-i, te rugăm, poporului creştin, harul să iasă cu credinţă vie şi cu evlavie generoasă în întâmpinarea sărbătorii Paştelui, care se apropie.

(Radio Vatican – Anton Lucaci, material omiletic de vineri 12 martie 2021)

 

12 martie 2021, 15:39