Căutare

Vatican News
Duminica a V-a, anul B: Isus o vindecă pe soacra lui Petru (Walters Art Museum, W.539.39V, T'oros Roslin, 1262). Duminica a V-a, anul B: Isus o vindecă pe soacra lui Petru (Walters Art Museum, W.539.39V, T'oros Roslin, 1262). 

Consideraţii omiletice la Duminica a V-a de peste an (B): Isus şi bolnavii

Domnul este mângâiere în orice suferinţă. Este bine să-i cântăm psalmi Dumnezeului nostru, căci el vindecă pe cei cu inima zdrobită şi le leagă rănile. Isus Cristos a luat asupra lui slăbiciunile noastre şi a purtat bolile noastre. El a vindecat pe mulţi care aveau diferite boli şi a scos mulţi diavoli. La baza îngrijirii bolnavilor stă relaţia de încredere. Spune-i lui Isus numele unui bolnav!

(Vatican News – 7 februarie 2021) E Ziua Domnului, sărbătoarea săptămânală a Paştelui. „Veniţi să ne închinăm lui Dumnezeu şi să ne plecăm în faţa Domnului, creatorul nostru, căci el este Domnul, Dumnezeul nostru!” (cf. Ps 94/95,6-7: Ant. la intrare). E bine să conştientizăm faptul că adunarea noastră duminicală, chiar cea mai simplă şi restrânsă numeric, este în comuniune tainică cu îngerii şi sfinţii din toate timpurile şi mai ales cu Cristos, mijlocitorul legământului nou voit de Dumnezeu. Adunarea este locul „normal” al trăirii efective cu Dumnezeul cel viu, deoarece în ea este prezent Cristos preot care îi prezintă Tatălui semnele glorioase ale pătimirii sale din ascultare şi iubire. Este important mereu, dar mai ales în actuala situaţie sanitară, să ne amintim că sfânta şi dumnezeiasca Liturghie, chiar când este urmărită la radio sau televizor, nu se ascultă ca simpli spectatori. În ea se petrec lucruri covârşitoare ce privesc personal adâncul fiinţei noastre, rostul şi destinul vieţii. La sfânta Liturghie cerul se uneşte tainic cu pământul şi Dumnezeu cu noi cei truditori pe drumul vieţii. Toţi ne îndreptăm spre odihna Duminicii care nu cunoaşte apus, dar pe parcurs pregustăm deja realitatea bunurilor viitoare. S-au exprimat astfel episcopii Bisericii Catolice din întreaga lume adunaţi în cel de-al doilea conciliu ecumenic din Vatican la care au participat şi delegaţi ai altor Biserici creştine, Ortodoxe şi Protestante, dar şi reprezentanţi ai marilor Religii ale lumii. Au declarat în mod public, deşi succint, care este credinţa ce însufleţeşte celebrările noastre liturgice. Nu au expus opinia particulară a cuiva, dar credinţa comună a celor aflaţi în barca Bisericii cârmuită de apostolul Petru: „În liturghia de pe pământ noi participăm, prin pregustare, la liturghia din cer care se celebrează în cetatea sfântă a Ierusalimului, spre care ne îndreptăm ca peregrini, unde Cristos şade de-a dreapta lui Dumnezeu ca slujitor al sanctuarului şi al adevăratului chivot; împreună cu cetele oştirii cereşti îi cântăm Domnului imnul de slavă; amintindu-i cu veneraţie pe sfinţi, nădăjduim să avem parte împreună cu ei şi aşteptăm ca Mântuitor pe Domnul nostru Isus Cristos, până când se va arăta el însuşi, viaţa noastră, şi atunci ne vom arăta împreună cu el în glorie” (SC 8). Până atunci, ne lăsăm călăuziţi de Fiul lui Dumnezeu, „care pentru noi oamenii şi pentru a noastră mântuire s-a coborât din cer”. Compasiunea manifestată de Isus celor bolnavi şi numeroasele vindecări săvârşite în peregrinările sale pe pământul Ţării Sfinte sunt semnul elocvent că Dumnezeu a vizitat poporul său şi că împărăţia lui Dumnezeu este aproape.

1. O zi din viaţa publică a lui Isus

Evanghelia acestei duminici completează relatarea despre felul cum decurgea o zi din viaţa publică a lui Isus. Este o zi de sâmbătă în oraşul Cafarnaum. După ce a participat la serviciul religios în cadrul căruia a explicat Scripturile, Isus iese din locul adunării de cult şi se duce într-o casă, intră în intimitatea unei familii. „Ieşind din sinagogă, Isus a intrat în casa lui Simon şi Andrei, împreună cu Iacob şi Ioan. Soacra lui Simon zăcea la pat, având febră, iar ei i-au vorbit îndată despre ea. El s-a apropiat şi a ridicat-o prinzând-o de mână. Atunci febra a lăsat-o şi ea a început să-i slujească. Când s-a înserat, după ce a apus soarele, îi aduceau la el pe toţi bolnavii şi posedaţii de diavol şi toată cetatea era adunată la uşă. El a vindecat pe mulţi care aveau diferite boli şi a scos mulţi diavoli. Pe diavoli nu-i lăsa să vorbească, pentru că îl cunoşteau. Dimineaţa, încă pe întuneric, sculându-se, a ieşit şi s-a dus într-un loc retras şi se ruga. Simon şi cei care erau cu el l-au căutat şi,  găsindu-l, i-au spus: „Toţi te caută”. El le-a spus: „Să mergem în altă parte, prin cetăţile învecinate, ca să predic şi acolo, căci pentru aceasta am venit!” Şi a mers prin toată Galileea, predicând în sinagogile lor şi scoţând diavoli” (Mc 1,29-39: Evanghelia zilei). Este foarte probabil că pentru redactarea acestui text evanghelistul Marcu a cules amintirile apostolului Petru în casa căruia s-au derulat în parte evenimentele. Din raport se deduce că într-o zi reprezentativă din viaţa sa publică Isus se îngrijea de bolnavi, se ruga şi predica împărăţia lui Dumnezeu.

2. Isus şi grija de bolnavi

Dedicăm aceste consideraţii iubirii lui Isus pentru cei bolnavi şi, mai în general, experienţei bolii, având în vedere că în această perioadă a anului bisericesc (la 11 februarie, în sărbătoarea Sfintei Fecioare Maria de la Lourdes) cade Ziua mondială de Bolnavului. Aproape o treime din Evanghelie vorbeşte despre Isus care se dedică îngrijirii bolnavilor. Isus se dovedeşte „medic al sufletelor şi trupurilor” oamenilor. Alături de vestirea împărăţiei, grija de cei infirmi ocupă un loc constant în misiunea încredinţată discipolilor despre care evanghelistul spune că „ei au plecat şi au predicat ca oamenii să se convertească. Şi scoteau mulţi diavoli, ungeau cu untdelemn mulţi bolnavi şi-i vindecau” (Mc 6,12). Biserica a continuat această misiune a lui Cristos în două forme: în mod spiritual, rugându-se pentru cei bolnavi şi ungându-i cu untdelemnul bolnavilor; în mod material şi practic, înfiinţând spitale, dispensare, leprozerii, servicii de îngrijire la domiciliu şi alte instituţii pentru bolnavi.

3.  Credinţa creştină şi alinarea suferinţei

Ce poate face credinţa creştină pentru alinarea suferinţei? Transformările sociale din epoca noastră au schimbat profund condiţia bolnavului. Medicina a devenit capabilă să trateze multe boli care în trecut duceau repede la moarte. În multe situaţii, ştiinţa dă o speranţă întemeiată de vindecare, sau cel puţin constată evoluţia prelungită a bolii, ca de pildă în cazul unor maladii „incurabile”. Spunem despre boli că sunt „incurabile” în sensul că nu s-a descoperit pentru ele un leac potrivit, căci bolnavii sunt mereu „curabili”, în sensul că trebuie mereu îngrijiţi, adică să li se acorde tratamentul medical cuvenit, cura adecvată. În mod indirect şi medicamentele sunt un dar al lui Dumnezeu care a dat omului inteligenţa pentru a le descoperi. De pildă, vaccinul împotriva Covid. Îndeamnă înţeleptul biblic: „Cinsteşte-l pe doctor cu cinstea datorată lui pentru foloasele sale, căci Domnul l-a creat şi pe el!” (Sir 38,1). Însă boala, la fel ca moartea, nu a fost încă şi nu va fi niciodată eradicată complet. Ea face parte din condiţia umană. Să vedem însă ce poate face credinţa creştină pentru a alina această condiţie şi a-i da şi ei un sens şi o valoare. Se impun aici două consideraţii diferite: una pentru bolnavii înşişi şi alta pentru cei care, acasă sau în spitale, trebuie să se îngrijească de bolnavi. Aşadar, o consideraţie despre boală şi alta despre asistenţa acordată bolnavilor.

4. Isus „a luat asupra lui slăbiciunile noastre”

Mai întâi să privim la bolnavi şi la starea de boală. Venirea lui Cristos a adus şi în acest domeniu o noutate valorică importantă. Înainte de Cristos, boala era considerată ca fiind strâns legată de păcat. Nu doar în sensul general şi îndepărtat, potrivit căruia bolile, durerea şi moartea sunt, într-un anume fel, urmări ale păcatului, dar şi în sensul imediat. Mă refer la faptul că exista convingerea că boala era întotdeauna urmarea unui păcat personal ce trebuia ispăşit. Pentru exemplificare ne gândim la episodul vindecării orbului din naştere, când discipolii l-au întrebat pe Isus: „Rabbi, cine a păcătuit că s-a născut orb, el sau părinţii lui?" (In 9,2). Să ne gândim la dreptul Iob, „chinuit de coşmaruri de seara până la revărsatul zorilor”, despre care se vorbeşte în prima lectură duminicală (Iob 7,1-4.6-7). Lepra, boala cea mai temută, era considerată chiar ca o erupţie în exterior a unei stări lăuntrice de păcat. Astăzi ştim că lepra este o boală ca toate celelalte şi că în parte este tratabilă. Cu Isus, ceva s-a schimbat în această privinţă. Isus „a luat asupra lui slăbiciunile noastre şi a purtat bolile noastre”, aşa cum prevestise profetul Isaia (cf. Mt 8,17).

5. Boala nu este pedeapsă, ci răscumpărare

Pe cruce Isus a dat un sens nou durerii umane, inclusiv bolii. Boala nu mai are sensul de pedeapsă, ci de răscumpărare. Boala, durerea uneşte cu Cristos, sfinţeşte, căleşte sufletul, pregăteşte ziua în care Dumnezeu va şterge orice lacrimă şi nu va mai fi nici boală, nici plâns, nici durere. După convalescenţa îndelungată, în urma atentatului din piaţa San Pietro, papa Ioan Paul al II-lea a publicat o scrisoare despre durere, în care arată că cei care sunt părtaşi la suferinţele lui Cristos au înaintea ochilor misterul pascal al Crucii şi al învierii lui Cristos… că slăbiciunile tuturor suferinţelor omeneşti pot fi impregnate de însăşi puterea lui Dumnezeu, care s-a manifestat în crucea lui Cristos. În această concepţie, a suferi înseamnă a deveni capabili de acceptare şi deschişi la lucrarea forţelor mântuitoare pe care Dumnezeu le oferă omenirii în Cristos” (Slavifici doloris 23). În el Dumnezeu a confirmat că vrea să acţioneze în lume prin intermediul suferinţei care constituie slăbiciunea şi despuierea omului. Este ca şi cum boala şi suferinţa ar deschide între noi şi Isus cel răstignit pe cruce un canal de comunicare cu totul special. „Dumnezeu se prezintă uneori ca lumină, dar de cele mai multe ori ca întuneric. Credinţa este ca şi cum ai sta faţă în faţă cu Dumnezeu în întuneric. Este mistica creştină. „Fără ochii credinţei e imposibil a-l vedea pe Dumnezeu. Suferinţa şi neînţelegerile servesc la a-l vedea pe Dumnezeu. Fiecare minut din viaţă ne este dat pentru a ne înrădăcina în Dumnezeu” (cf. Testamentul sf. Elisabeta a Sf. Treimi, 1880-1906)  

6. Valoarea mântuitoare a suferinţei

În acest sens, boala a făcut mulţi sfinţi. Sfântul Ignaţiu de Loyola s-a convertit în urma unei răni care l-a ţinut multă vreme imobilizat la pat. O pauză impusă de boală este adesea pentru om ocazia de a se opri, de a examina propria viaţă, de a se regăsi şi a învăţa să distingă lucrurile care contează cu adevărat. Începe atunci – dacă nu a făcut-o înainte niciodată – să se examineze în profunzime, poate chiar fără să ştie, din perspectiva lui Dumnezeu. E permis, în caz de boală, să ne rugăm pentru vindecarea noastră? Uneori, Dumnezeu acordă vindecarea ca răspuns la rugăciune, dacă ştie că ea este pentru binele nostru veşnic. Însă lucrul cel mai bun este a se conforma la voinţa lui Dumnezeu, spunând ca Isus în grădina Ghetsemani: „Tată, dacă este cu putinţă, treacă de la mine paharul acesta; însă nu voinţa mea, ci a ta să se facă”. În acest fel, bolnavii nu mai sunt mădulare pasive în corpul mistic al Bisericii, ci mădularele cele mai active şi mai preţioase. În ochii lui Dumnezeu, o oră din suferinţa lor suportată cu răbdare împreună cu Cristos, poate valora mai mult decât toate activităţile lumii, dacă sunt făcute doar cu scop egoist. Noi preoţii recunoaştem toţi că, în predicarea cuvântului lui Dumnezeu, un ajutor inestimabil ne vine din oferirea de sine pe care o fac atâtea bune persoane bolnave, pentru a susţine slujirea noastră apostolică.

7. Grija de bolnavi

Dedicăm câteva consideraţii şi celor care trebuie să se îngrijească de bolnavi, adică, practic, tuturor, deoarece nu cred că există familie în care să nu fie vreo persoană bolnavă. Pentru a nu vorbi apoi despre cei pentru care îngrijirea bolnavilor este profesie sau vocaţie: personal medical şi sanitar, infirmieri, voluntari, surori de spitale. Şi în aceste zile toţi le suntem recunoscători. Trebuie să spun că am avut ocazia să admir personal devotamentul sincer şi umanitatea multor medici. Nu întotdeauna este aşa, ştiu bine, dar nu trebuie să generalizăm; nu putem ignora capitalul de îngrijire, de dragoste şi de sacrificiu, ce se consumă în locurile de tratament. În persoanele care se dedică asistenţei bolnavilor, este ca şi cum Isus însuşi ar continua să se aplece cu iubire către ei. Sunt mulţi medici care, deşi susţin că nu cred, se dedică cu pasiune şi devotament pentru cei bolnavi. Negreşit, Isus le spune şi lor: „Mie mi-aţi făcut”.

8. „Eram bolnav şi m-aţi vizitat”

Trebuie totuşi amintite câteva lucruri. Bolnavul are nevoie în mod cert de îngrijiri, de tratament, de competenţă ştiinţifică. Dar are şi mai mare nevoie de speranţă. Nici un medicament nu îl uşurează pe bolnav cât speranţa dată de medicul său de la care aude cuvintele: „Am speranţe mari pentru tine”. Şi apoi dragoste. Renumitul elogiu al dragostei din epistolarul sfântului Paul este adresat tuturor creştinilor, dar se aplică în mod cu totul special celor care trebuie să trateze cu bolnavii: „Iubirea este îndelung răbdătoare, iubirea este binevoitoare…Toate le suportă, toate le crede, toate le speră, toate le îndură” (cf. 1Cor 13,4-7). Bolnavul nu trebuie lăsat în singurătate. Una din faptele de milostivire este tocmai a-i vizita pe bolnavi, iar Isus ne-a avertizat că unul din punctele judecăţii finale va fi acesta: „Eram bolnav şi m-aţi vizitat” (Mt 25,36.43). A vizita o persoană bolnavă, chiar pentru câteva minute, este un lucru important. Însă, întrucât adesea nu este urgent, amânăm multă vreme, sfârşind prin a ne decide când poate nu mai este nevoie. E prea târziu.

9. Spune-i lui Isus numele unui bolnav!

Un lucru pe care îl putem face toţi şi imediat pentru cei bolnavi este a ne ruga pentru ei. Aproape toţi bolnavii menţionaţi în Evanghelie au fost vindecaţi pentru că i-a prezentat lui Isus cineva care l-a rugat să facă ceva pentru ei. Astfel, în acea zi de sâmbătă la Cafarnaum soacra lui Simon zăcea la pat, având febră, iar discipolii i-au vorbit îndată despre ea. Isus s-a apropiat şi a ridicat-o prinzând-o de mână. Atunci febra a lăsat-o şi ea a început să-i slujească. Rugămintea cea mai simplă şi pe care toţi o putem face, este aceea pe care surorile Marta şi Maria i-au adresat-o lui Isus cu ocazia bolii fratelui lor Lazăr. Ele au trimis să i se spună lui Isus: "Doamne, iată, cel pe care-l iubeşti este bolnav!" (In 11,3). Şi n-au adăugat altceva. Fie ca toţi bolnavii să se vindece cât mai curând şi să se întoarcă la ocupaţiile lor, alături de cei dragi, având un motiv în plus de fi recunoscători lui Dumnezeu pentru darul vieţii. Este bine să-i cântăm psalmi Dumnezeului nostru, căci el vindecă pe cei cu inima zdrobită şi le leagă rănile. Isus Cristos a luat asupra lui slăbiciunile noastre şi a purtat bolile noastre.

10. Rugăciunea Bisericii

Te rugăm, Doamne, să veghezi cu grijă neobosită asupra familiei tale; păstreaz-o sub ocrotirea ta, căci harul tău este singura ei speranţă.
Tuturor cititorilor, Duminică plăcută!
(Radio Vatican - Anton Lucaci, material omiletic de vineri 5 februarie 2021)

05 februarie 2021, 12:37