Căutare

Duminica a II-a : Isus și primii discipoli Duminica a II-a : Isus și primii discipoli 

Consideraţii omiletice la Duminica a II-a de peste an (B). Răspuns la chemare: Iată-mă!

Chemare şi răspuns. Faceţi un pas în faţă şi spuneţi: „Iată, vin, Doamne, să împlinesc voinţa ta”. Rolul îndrumătorilor spre Dumnezeu este îndeplinit în primul rând de părinţi, apoi de preoţi, catiheţi, învăţători şi profesori. Ei îl arată pe Cristos, nu doar indicând strada, dar mergând ei înşişi pe urmele Domnului şi trăind ca adevăraţi discipoli ai săi.

(Vatican News - 17 ianuarie 2021) E Ziua Domnului. „Tot pământul să te adore şi să-ţi cânte ţie, Dumnezeule; să cânte numelui tău, Dumnezeule Preaînalt!” (Ps 65/66,4: Ant. la intrare). La începutul acestei Liturghii duminicale îl preamărim pe Dumnezeu care „stăpâneşte toate câte sunt pe pământ şi în cer” şi îl rugăm „să asculte cu bunătate rugăciunile poporului şi să dăruiască timpurilor noastre pacea sa” (cf. Rugăciunea zilei). Îndeplinim cu bucurie acest serviciu, deoarece stă scris în însăşi cartea vieţii că trebuie să împlinim voinţa lui Dumnezeu. Astăzi, vestim îndurarea lui în adunarea cea mare însufleţiţi de legea sa sfântă scrisă în adâncul inimii. În actuala situaţie de pandemie, mai mult ca oricând, înţelegem pe viu ceea ce au întrezărit înţelepţii greci din antichitate, când afirmau că „trăim, ne mişcăm şi suntem” în Dumnezeu (Fap 17,28). Lui Dumnezeu care ne cheamă la existenţă în mod personal şi menţine continuu în noi suflarea vieţii, îi răspundem cu bucurie: „Iată, vin, Doamne, să împlinesc voinţa ta” (cf. Ps 39/40: psalmul responsorial). În aceste cuvinte ale psalmistului biblic recunoaştem răspunsul dat de Fiul lui Dumnezeu care „pentru noi oamenii şi pentru a noastră mântuire” s-a coborât din cer. Intrând în lume, Isus Cristos a spus: "Iată, eu vin…pentru a face, o Doamne, voinţa ta (cf. Evr 10, 5-7; Ps 39/40,7-9). „Cuvântul s-a făcut trup şi a locuit între noi” (In 1,14), împărtăşind  lumii iubirea lui Dumnezeu. El este „Mielul lui Dumnezeu” (In 1,29), indicat într-o zi de Ioan Botezătorul discipolilor săi. Este slujitorul anunţat de profeţii de demult, care cu jertfa vieţii sale nevinovate răscumpără „lumea” şi consumă în iubirea sa imensă „păcatul” oamenilor din toate timpurile. Lecturile acestei liturghii prezintă câteva exemple biblice de chemare şi răspuns. După câteva succinte consideraţii despre vocaţie, ne oprim în ordine la chemarea micului Samuel, la îndemnul apostolului Paul către creştinii din Corint şi respectiv la chemarea lui Andrei, a lui Ioan şi a lui Simon Petru şi apoi la chemarea noastră a tuturor.

1. Vocaţia, un plan de iubire
Dumnezeu a făcut ca iubirea prinţilor noştri să înmugurească şi să ne aducă la viaţă. Purtăm în noi un plan de iubire înscris de Creator pe care trebuie să-l descoperim ca să-l putem realiza împreună. A descoperi propria vocaţie, adică ce vrea Dumnezeu cu noi, înseamnă a cunoaşte planul său şi a trăi într-o comuniune permanentă cu El care ne iubeşte şi vrea ca noi să avem viaţă din belşug. Scenele despre chemare scot în evidenţă trăsăturile fundamentale al fiecărei vocaţii: alegerea şi urmarea sunt legate întotdeauna de o misiune. Cei chemaţi sunt oameni implicaţi normal în viaţa de toate zilele prin exercitarea unei profesii în care trăiesc esenţialul vieţii: „Iată, vin, Doamne, să împlinesc voinţa ta!”. Liturghia euharistica generează slujire şi oferire. Chemaţi să aducem unica jertfă plăcută lui Dumnezeu Tatăl, noi creştinii ne deprindem cu oferirea de noi înşine, trăind conştiinţa că suntem “Biserică”, popor convocat, ales şi chemat de Dumnezeu. Spunem „da” conlucrării cu El la realizarea marelui plan de mântuire pentru lumea întreagă.

2. Iată-mă: răspunsul la chemare
Iată, vin, Doamne, să împlinesc voinţa ta!”. Dumnezeu intră în istoria unei persoane, care dovedeşte deschidere, disponibilitate, generozitate, uimire. În prima lectură, micul Samuel iese în faţă, face un pas înainte. Cuvântul „iată-mă” îl defineşte. Este răspunsul biblic, clasic, dat de Avram când a ieşit din ţara sa şi s-a îndreptat spre un pământ necunoscut pe care i-l va arăta Dumnezeu. Este răspunsul profetului Isaia „Iată-mă, trimite-mă pe mine”, atunci când glasul Domnului zicea: „Pe cine îl voi trimite? Cine va merge pentru noi” (Is 6,8). Este răspunsul Fecioarei Maria la vestea îngerului Gabriel că va zămisli şi va naşte un fiu, pe Emanuel, Dumnezeu cu noi: „Iată, roaba Domnului, fie mie după cuvântul tău!” (Lc 1,38). Este răspunsul dat la plinirea timpului de Isus din Nazaret care spunea ucenicilor săi: „Mâncarea mea este să fac voia celui care m-a trimis şi să împlinesc lucrarea Lui” (In 4,34). Şi ştim: “S-a făcut ascultător până la moarte, şi încă moarte de cruce” (Fil 2,5-8), miel nevinovat care ia asupra sa păcatul lumii, aşa cum îl indicase Ioan Botezătorul la râul Iordan.

3. Chemarea lui Samuel
Cunoaştem bine chemarea lui Samuel, a tânărului dus la templul din Silo ca să menţină aprinsă candela sanctuarului şi să-i deschidă uşile. E un copil care până atunci nu-l cunoscuse încă pe Domnul şi nici nu-i fusese descoperit vreun cuvânt al Domnului. Acestui băiat neînsemnat îi este comunicată o misiune în faţa căreia apare şovăielnic, ca unul care „nu îndrăzneşte” încă să anunţe cuvinte garve din partea lui Dumnezeu. În cazul de faţă, sentinţa împotriva casei preotului Eli, mandat pe care totuşi îl va împlini în virtutea unei prezenţe şi a unui cuvânt ce-i conferă „autoritate” şi „recunoaştere” din partea întregului Israel că a fost constituit profet.

4. Identitatea celui chemat
Şi era un timp în care „cuvântul Domnului era rar. Iar Samuel a crescut în autoritate pentru că Domnul era cu el şi nu lăsa neîmplinit nici unul din cuvintele sale. Domnul i-a vorbit pentru că slujitorul său ştie să asculte. Pagina din cartea întâi a lui Samuel (3,3b-10.19: prima lectură) lămureşte identitatea profetului: acesta este un ales din iubire, chemat pe nume în repetate rânduri, iniţiat să transmită un mesaj; om a cuvântului, el umblă în prezenţa lui Dumnezeu, alături de Dumnezeu. Tradiţia îl va defini pe Samuel om al lui Dumnezeu, adică aflat exclusiv în serviciul lui Dumnezeu, văzător capabil să înţeleagă el însuşi şi să-i deprindă şi pe alţii să vadă care sunt judecăţile lui Dumnezeu în legătură cu  oamenii şi evenimentele timpului.

5. Chemarea creştină la libertate nu este libertinism
De la chemarea lui Samuel trecem în mod ideal la chemarea creştinilor din Corint, provocaţi de apostolul Paul să-şi revizuiască purtarea, să reconsidere semnificaţia sexualităţii umane. Mulţi dintre corintieni, inclusiv creştini, susţineau spunând: totul ne este permis în virtutea libertăţii creştine. Considerau satisfacerea dorinţei sexuale ca simplu instinct natural precum a mânca şi a bea. Formaţi într-o anumită cultură ce socotea materia, deci trupul ca fiind fără semnificaţie în raport cu Dumnezeu şi mântuirea veşnică, apreciau că singurul lucru important este mântuirea sufletului spiritual. La aceasta şi mediu de viaţă de la Corint, oraş mare şi cosmopolit, constituia un mare prilej de păcat: de unde şi expresia „a corintiza”, cu referire la viaţa permisivă trăită în desfrânare. Răspunsul lui Paul este categoric: „Fugiţi de desfrânare!”„Fraţilor, trupul nu este pentru desfrânare; el este pentru Domnul şi Domnul pentru trup. Dumnezeu, care l-a înviat pe Domnul Isus, ne va învia şi pe noi cu puterea sa. Nu ştiţi voi că trupurile voastre sunt mădulare ale lui Cristos? Cine e unit cu Domnul formează un singur duh cu el. Fugiţi de desfrânare. Orice alt păcat pe care l-ar face omul este în afară de trup; dar cine se dedă la desfrânare păcătuieşte împotriva propriului său trup. Nu ştiţi voi că trupul vostru este templul Duhului Sfânt, care locuieşte în voi, care v-a fost dat de Dumnezeu, şi că voi nu sunteţi ai voştri? Căci aţi fost cumpăraţi cu un preţ mare. Preamăriţi-l, aşadar, pe Dumnezeu în trupul vostru” (1Cor 6,13c-15a.17-20: lectura a doua). Apostolul nu atenuează intensitatea chemării creştinilor la libertate, însă aceasta trebuie să ţină cont de edificarea spirituală şi de adevăr. Spune “Toate îmi sunt îngăduite, dar nu toate îmi sunt de folos; toate îmi sunt permise dar nu mă voi lăsa biruit de ceva…Singur adevărul ne face liberi va spune evanghelistul Ioan. Pentru ucenicii lui Cristos, pentru creştini, sexualitatea nu este un fapt marginal dependent de moda la zi; ea trebuie orientată după cuvântul Domnului. Trupul cu pasiunile lui trebuie înţeles şi definit în relaţia sa cu Domnul, este pentru Domnul care ne-a chemat. Este locuinţa pământească a lui Dumnezeu, sanctuar al Duhului destinat învierii. Creştinii sunt liberi pentru înţelegerea şi folosirea potrivit firii, şi nu deformată, a propriului trup cu pasiunile lui.

6. Primii ucenici îl urmează pe Isus
În sfârşit, Evanghelia duminicii, încheie mărturia dată de Ioan Botezătorul despre Isus şi deschide capitolul despre chemarea primilor ucenici. În prima zi Ioan a mărturisit clar „Nu sunt eu Cristos”, „Nu sunt”, „Nu”. A doua zi a indicat în Isus „Mielul lui Dumnezeu” iar a treia zi, unii dintre ucenicii Botezătorului, auzindu-l vorbind astfel l-au urmat pe Isus, şi aceasta „pentru ca toţi să creadă prin el”. În fapt, din cercul ucenicilor lui Ioan Botezătorul, în urma mărturisirii sale de credinţă, doi ucenici, Andrei şi Ioan s-au decis să-l urmeze pe Mesia începând să rămână cu el. La rândul său unul dintre aceştia, Andrei îl întâlneşte pe fratele său Simon şi îl conduce la Isus, care se cheamă Mesia. La acest punct, Ioan se dă la o parte, se retrage, pentru ca întâlnirea dintre Isus şi Simon să aibă loc faţă în faţă. În acel timp, Ioan stătea cu doi dintre ucenicii săi. Îndreptându-şi privirea spre Isus, care trecea, a zis: "Iată Mielul lui Dumnezeu". Cei doi ucenici l-au auzit când a spus acestea şi l-au urmat pe Isus. Isus, întorcându-se şi văzându-i că merg după el, le-a zis: "Pe cine căutaţi?" Iar ei au răspuns: "Rabbi, ceea ce înseamnă Învăţătorule, unde locuieşti?" El le-a zis: "Veniţi şi vedeţi". Au mers deci şi au văzut unde locuia; şi au rămas la el în ziua aceea. Era pe la ora patru după-amiază. Unul dintre cei doi, care auziseră cuvintele lui Ioan şi veniseră după Isus, era Andrei, fratele lui Simon Petru. Cel dintâi pe care l-a întâlnit a fost fratele său, Simon, căruia i-a zis: "L-am aflat pe Mesia, ceea ce înseamnă Cristos". Andrei l-a dus pe fratele său la Isus. Privindu-l, Isus i-a zis: "Tu eşti Simon, fiul lui Iona; tu te vei numi Chefa, adică Petru" (In 1,35-42: Evanghelia zilei).

7. Dumnezeu cheamă
Legătura dintre lecturi este evidentă. Domnul îi întâlneşte pe oameni, dă sens nou şi deschide noi perspective în viţa lor. Iniţiativa aparţine lui Dumnezeu. El se apropie, cheamă pe nume ca pe tânărul Samuel, fie prin alţii, la indicaţia altora - un Eli sau Ioan Botezătorul, respectând lămurirea vocaţiei, care sfârşeşte prin a sta faţă în faţă şi a rămâne cu el. În întâlnirea personală, ca în cazul lui Simon, devine perceptibilă conştiinţa unei priviri asupra noastră; se face auzit glasul care cheamă pe nume, mai mult, ca în cazul lui Petru, îi schimbă numele făcându-l să capete o altă identitate cu o nouă misiune.

8. Rolul îndrumătorilor în relaţia cu Dumnezeu
Pentru creştin acest mod nou de a fi, se rezolvă întotdeauna în familiaritatea cu Domnul, păşind alături de el, pe urmele sale ascultându-i cuvintele. În felul acesta ucenicul îşi trăieşte chemarea, relativ la trup şi la suflet, într-o lume care urmează alte modele. E greu de înţeles chemarea lui Dumnezeu, să o asculţi într-o vreme în care alte chemări sunt mai puternice…Câţi viţei de aur orbesc privirile şi câţi profeţi mincinoşi tulbură tăcerea interioară şi populează minţile…Vocaţia este chemare şi răspuns, adică dialog între Dumnezeu şi om. Pentru a deosebi glasul Domnului, un rol important îl au unele figuri de îndrumători. În prima lectură era preotul Eli pentru micul Samuel; în Evanghelie este Ioan Botezătorul care îi îndrumă spre Cristos pe cei dintâi ucenici. Rolul acestora este îndeplinit în primul rând de părinţi, apoi de preoţi, catiheţi, învăţători şi profesori. Toţi trebuie să-l arate pe Cristos, nu doar indicând strada, ci mergând ei înşişi pe urmele Domnului şi trăind ca adevăraţi discipoli în orice stare de viaţă s-ar afla. E necesar, însă curajul mărturiei, curaj ce vine numai din convingeri puternice şi din rugăciune. Sfântul Paul al VI-lea, papă, obişnuia să spună că lumea de astăzi ascultă mai mult de martori decât de maeştri şi când ascultă maeştrii îi ascultă întrucât sunt şi martori.

9. Cântarea psalmistului
„Iată, vin, Doamne, să împlinesc voinţa ta! Mi-am pus toată nădejdea în Domnul; el s-a aplecat spre mine şi mi-a ascultat strigătul. Mi-a pus pe buze un cântec nou, un imn de laudă pentru Dumnezeul nostru. Tu nu doreşti nici jertfă, nici ofrande; tu mi-ai deschis urechile; nu ceri nici ardere de tot, nici jertfă de ispăşire. Atunci am zis: «Iată, vin!». «În sulul cărţii este scris despre mine că trebuie să împlinesc voinţa ta, Dumnezeule. Aceasta mă bucură: Legea ta este în adâncul inimii mele». Vestesc îndurarea ta, în adunarea cea mare; nu-mi închid buzele, tu ştii lucrul acesta, Doamne!” (Ps 39/40,2.4.7-10: psalmul responsorial)

10. Rugăciunea Bisericii
Dumnezeule atotputernic şi veşnic, care stăpâneşti toate câte sunt pe pământ şi în cer, ascultă cu bunătate rugăciunile poporului tău şi dăruieşte timpurilor noastre pacea ta.

(Radio Vatican - A. Lucaci, material omiletic de sâmbătă 16 ianuarie 2021)

17 ianuarie 2021, 09:14