Căutare

Vatican News
Duminica a doua după Crăciun: considerații omiletice Duminica a doua după Crăciun: considerații omiletice  (Vatican Media)

Consideraţii omiletice la Duminica a II-a după Crăciun: Între bucurie şi speranţă

O speranţă bazată nu pe previziunile oamenilor, incerte şi iluzorii, dar pe făgăduinţele lui Dumnezeu care ne-a binecuvântat cu orice binecuvântare spirituală în Cristos. Cuvântul s-a făcut trup şi a locuit între noi şi celor care l-au primit, le-a dat puterea de a deveni copii ai lui Dumnezeu.

(Vatican News - 3 ianuarie 2021) E Ziua Domnului. Prima duminică din noul an şi a doua după sărbătoarea al Crăciunului ne dă posibilitatea să aprofundăm taina Naşterii Domnului. Totodată putem înţelege mai bine adevărata noastră menire, deoarece în Cuvântul său care s-a făcut trup şi a locuit între noi, Dumnezeu îl dezvăluie omului pe om. Ce vreau să spun? Ne arată care este rostul existenţei noastre pe pământ, căci în inima fiecăruia sălăşluieşte dorinţa de viaţă, de lumină şi cunoaştere pentru propria împlinire. Cum putem satisface năzuinţa profundă de pace şi plinătate la care aspirăm pentru noi şi pentru lumea întreagă? Motivul speranţei noastre este precizat de apostolul Paul. Să ascultăm bine: „Dumnezeu Tatăl ne-a binecuvântat cu orice binecuvântare spirituală în Cristos, întrucât ne-a ales în el mai înainte de întemeierea lumii, ca să fim sfinţi şi neprihăniţi înaintea lui. În iubire, el ne-a rânduit de mai înainte spre înfiere prin Isus Cristos spre manifestarea harului său, cu care ne-a copleşit în Fiul său preaiubit”. Şi adresându-se în continuare creştinilor din Efes, apostolul le face această urare: „Dumnezeu, Tatăl gloriei, să vă dea Duhul înţelepciunii şi al descoperirii, ca să-l cunoaşteţi pe deplin, luminându-vă ochii inimii voastre, ca să cunoaşteţi care este speranţa la care aţi fost chemaţi” (cf. Ef 1,3-6.15-18: lectura a doua). Speranţa despre care vorbeşte apostolul nu se bazează pe previziunile oamenilor, de multe ori incerte şi iluzorii, dar pe făgăduinţele lui Dumnezeu. În acest sens, ne apropiem de lecturile liturgice.

1. Cuvântul tău, Doamne, a venit din ceruri

Liturghia acestei duminici începe cu un text solemn din cartea înţeleptului biblic: „Când liniştea învăluia totul şi noaptea era la jumătatea căii sale, Cuvântul tău atotputernic, Doamne, a venit din ceruri, de pe tronul regesc” (Înţ 18,14-15: Ant. la intrare). Acest text se prezintă ca un adevărat ecou al nopţii sfinte. Cuvântul a coborât pentru a ne conduce din întunericul şi haosul lumii în casa Tatălui, acum când pretutindeni pare să domnească o senzaţie de dezorientare şi de gol lăuntric. Omul modern, chiar dacă la fel ca titanul Prometeu din mitologia greacă, a îndrăznit să fure focul divin spre a-l da oamenilor, în dorinţa de a-şi făuri singur existenţa personală şi cea de relaţii sociale, nu ştie bine cine este şi încotro merge. Furtul fără părere de rău şi cutezanţa de a se juca iscoditor prin diferite tehnici la fântâna vieţii continuă să mărească îndepărtarea de Creator. Rămâne totuşi neliniştea provocată de ruperea comuniunii cu Dumnezeu şi nesiguranţa sau siguranţa aparentă cu care caută să-şi aline sfâşierea interioară. În atare situaţie, lecturile biblice dezvăluie toată iubirea cu care Dumnezeu a pus în mişcare planul de mântuire. A luat iniţiativa de a se apropia de oameni; a intrat în istoria umanităţii devenind o forţă concretă ce nu poate fi ignorată de acela care vrea să se împlinească.

2. Înţelepciunea

Într-un fragment din cartea lui Ben Sirah, înţelepciunea personificată se preamăreşte pe sine în adunarea poporului ales: “Creatorul a toate mi-a dat o poruncă şi cel care m-a creat mi-a fixat locuinţa. El mi-a spus: Vino şi locuieşte printre fiii lui Iacob, primeşte-ţi partea de moştenire în Israel şi prinde rădăcini printre aleşii mei. El m-a creat înaintea veacurilor, chiar de la început şi voi dăinui veşnic; am slujit în faţa lui în cortul său sfânt şi astfel m-am stabilit în Sion, mi-am găsit odihna în cetatea preaiubită şi în Ierusalim îmi exercit puterea. Am prins rădăcini într-un popor glorios, pe care îl stăpâneşte Domnul ca moştenire a sa. Eu locuiesc în mijlocul adunării celor sfinţi" (Sir 24,1-2.8-12: prima lectură). Înţelepciunea este arta de a trăi, de a trăi bine, în mod cinstit şi cu folos, încât ajuns la capătul drumului pământesc, înţeleptul ştie pentru ce a trudit şi nu constată cu dezamăgire: am trăit degeaba. Omul înţelept aruncă asupra lumii înconjurătoare o privire lucidă şi lipsită de iluzii: cunoaşte bine caracterul efemer al lumii. Educator-născut, înţeleptul este sensibil la normele de viaţă pentru sine şi pentru alţii: prudenţă, moderaţie în pasiuni, muncă cinstită şi chibzuită, smerenie, loialitate. Înţelepciunea umană ca reflex al celei divine îşi are izvorul în Dumnezeu. Ea nu se dobândeşte prin eforturi de titan, ci prin descoperire divină. Este un dar al lui Dumnezeu. Este ca o suflare ce reînnoieşte orice lucru în procesul izbucnirii vieţii pe care Dumnezeu o împărtăşeşte cu noi. Înţelepciunea este ca apa vie ce face să reînverzească pomul slăbit al cunoaşterii binelui; este ca focul ce reînsufleţeşte inimile împietrite; este figura iubirii lui Dumnezeu şi a lucrărilor sale minunate.

3. Înţelepciunea lui Dumnezeu

Dumnezeu ne-a dat modelul de înţelepciune în Cristos Isus, Fiu său, care a luat chip omenesc, s-a exprimat în cuvinte şi acţiuni umane; şi-a fixat locuinţa în mijlocul oamenilor devenind pentru toţi far de lumină pe drumul care duce spre Tatăl: lumină ce luminează pe orice om. Nu o lumină ce orbeşte în momentul impactului, al întâlnirii, ci una care permite regăsirea drumului şi continuarea lui în deplină siguranţă. Înţelepciunea divină întipărită în lucruri, în lumea cosmică rămâne incompletă. Alfabetul creaturilor ca şi mesajul universului nu este uşor de descifrat. Dacă frumuseţea şi ordinea constatată cu uimire în natură vorbesc despre măreţia şi puterea lui Dumnezeu, cartea legii Legământului încheiat de Cel Preaînalt cu poporul ales vorbeşte despre milostivirea şi sfinţenia sa. Dacă splendoarea universului trezeşte în noi stupoare şi respect sacru, cunoaşterea lucrărilor înfăptuite de Dumnezeu pentru a-l salva pe alesul său trezeşte încredere şi recunoştinţă: lasă locul unei vieţi trăite în ascultare faţă de lege.

4. La început era Cuvântul

Încercând să facem puţină ordine în noi, medităm asupra prologului Evangheliei după sfântul Ioan (cf. In 1,1-18: Evanghelia zilei), care vorbeşte despre Isus-Cuvântul veşnic al lui Dumnezeu, venit să locuiască între noi. Pentru a treia oară în perioada liturgică a Crăciunului este proclamat începutul Evangheliei după Ioan, propus deja la a treia Liturghie din sărbătoarea Crăciunului şi apoi la cea din ziua de 31 decembrie. Ne oprim la câteva aspecte ale acestui minunat imn în cinstea Cuvântului lui Dumnezeu şi în care sunt redate solemn ideile fundamentale ale întregii Evanghelii: Cuvântul este viaţă, lumină, adevăr pentru toţi oamenii. La început era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Cuvântul era Dumnezeu (In 1,1). Înainte de a-l prezenta pe Isus, evanghelistul precizează că, pentru a înţelege cine este Isus, trebuie să privim dincolo de naşterea sa pământească şi să urcăm până la începutul său veşnic, până la Dumnezeu.

5. Cuvântul era la Dumnezeu şi s-a făcut trup

Evanghelistul Ioan porneşte de la începuturile profunde ale creaţiei dar se plasează repede în istoria umană trăită de al doilea adevăr al credinţei noastre, Cuvântul după care ne orientăm în viaţă. Dumnezeu s-a făcut om, a devenit ca noi, unul dintre noi. „La început era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Cuvântul era Dumnezeu. Acesta era la început la Dumnezeu. Toate au luat fiinţă prin el şi fără el nu a luat fiinţă nimic din ceea ce există. În el era viaţa şi viaţa era lumina oamenilor, iar lumina în întuneric luminează, dar întunericul nu a cuprins-o. Cuvântul era lumina adevărată, care, venind în lume, luminează pe orice om. Era în lume şi lumea a luat fiinţă prin el, dar lumea nu l-a cunoscut. A venit la ai săi, dar ai săi nu l-au primit. Însă celor care l-au primit, celor care cred în numele lui, le-a dat puterea de a deveni copii ai lui Dumnezeu, care, nu din sânge, nici din voinţa trupului, nici din voinţa bărbatului, ci din Dumnezeu s-au născut. Şi Cuvântul s-a făcut trup şi a locuit între noi, iar noi am văzut gloria lui, glorie ca a unicului născut din Tatăl, plin de har şi de adevăr”( In1,1-5.9-14: Evanghelia zilei, forma prescurtată). „A lucrat cu mâini omeneşti, a gândit cu minte omenească, a voit cu voinţă omenească, a iubit cu inimă omenească” (GS 22). Întruparea Fiului lui Dumnezeu a impregnat cu prezenţa sa toată istoria şi viaţa fiecărui om. El este „ţinta istoriei umane, punctul spre care converg dorinţele istoriei şi civilizaţiei, centrul neamului omenesc, bucuria tuturor inimilor şi plinirea aspiraţiilor lor” (GS 45). Cu Cristos, dorinţa primordială a omului de a fi asemenea lui Dumnezeu a întrecut orice speranţă. Cu Isus, devenit fratele nostru, omul a intrat de drept în familia lui Dumnezeu. Suntem fii ai unicului Tată, moştenitori şi comeseni ai săi. Să învăţăm a cunoaşte trăsăturile persoanei lui Isus Cristos care îl dezvăluie cel mai bine omului pe omul din orice timp şi din orice loc: atenţia sa la suferinţa umană, sărăcia vieţii sale, iubirea faţă de ce lipsiţi şi marginalizaţi, capacitatea de a scruta inimile, lupta împotriva duplicităţii, fascinaţia sa de conducător şi prieten, puterea răscolitoare a mesajului, profesiunea sa de pace şi slujire, ascultarea totală faţă de voinţa Tatălui, caracterul profund spiritual al religiozităţii sale.

6. Fiul îl face cunoscut pe Tatăl

Evanghelistul observă că oamenii, deşi vorbesc despre Dumnezeu, nu ştiu multe despre el, deoarece „pe Dumnezeu nimeni nu l-a văzut vreodată, dar unicul său Fiu, care este spre sânul Tatălui, el l-a făcut cunoscut” (In, 1,18). Poate vorbi despre Dumnezeu în cunoştinţă de cauză numai unul care este părtaş la dumnezeirea sa. Numai Isus împlineşte această condiţie şi aceasta este credinţa pe care Ioan o proclamă la începutul Evangheliei. Această precizare este importantă deoarece mulţi creştini, în spiritul unui ecumenism inter-religios confuz, sfârşesc într-un amestec religios fără identitate. Unii cred că Isus este unul dintre marii profeţi, poate cel mai mare. E bine ca la început de an să ne întrebăm: Cine este pentru mine Isus Cristos? Este Fiul unul-născut al lui Dumnezeu? Este revelatorul Tatălui? Este singurul mântuitor pentru toţi oamenii?

7. Cuvântul s-a făcut trup şi a locuit între noi

Dumnezeu s-a manifestat în diferite moduri şi în repetate rânduri. S-a manifestat în lucrarea creaţiei, s-a manifestat în cuvântul Legii şi în cel al profeţilor, deci în istoria lui Israel…Dar nu a fost de-ajuns. În cele din urmă s-a manifestat în Isus din Nazaret, în care „Cuvântul s-a făcut trup şi a locuit între noi”. Este momentul culminant al manifestării lui Dumnezeu: libertatea iubirii, gratuitatea darului divin se manifestă într-o persoană concretă care iubeşte, iartă, ia asupra sa necazurile şi povara altora, îşi dă de bună voie viaţa pentru cei pe care îi iubeşte ca fraţi. Afirmaţia „Cuvântul s-a făcut trup” ar putea trezi o anumită perplexitate. Cum e posibil ca un cuvânt, o realitate atât de puţin palpabilă, să devină trup sensibil ce se poate pipăi? Dumnezeu părăseşte oarecum limbajul cuvântului pentru a se exprima într-un prunc înfăşat în scutece, iar apoi condamnat la moarte, dus la înjunghiere „tăcut ca un miel”, întins pe lemnul crucii. Este momentul culminant al revelaţiei lui Dumnezeu care se exprimă în tăcere, în slăbiciunea firii omeneşti. De acum această tăcere devine grăitoare: dovada cea mai elocventă că Dumnezeu nu a tăcut. Cuvântul său nu înseamnă „vorbe” sau „discurs”, ci trup omenesc. În Cuvântul făcut trup Dumnezeu s-a exprimat, a spus oamenilor tot ceea ce avea de spus: a făcut-o în unicul său Fiu; deci, nu are altul de rezervă.

8. Şi noi am văzut slava lui

Înmulţirea cuvintelor nu putea să devină mai grăitoare decât cuvântul dat, dăruit, şi arătat la împlinirea timpurilor. Trăind nostalgia după Dumnezeu, omul, de-a lungul istoriei a spus multe cuvinte, biblioteci întregi, despre Creatorul său. Acestea, în loc să-l apropie, l-au lăsat acolo unde era, departe, deoarece nu-i comunicau o experienţă. Căci „pe Dumnezeu nimeni nu l-a văzut vreodată, dar unicul său Fiu, care este spre sânul Tatălui, el l-a făcut cunoscut”. Cel prin care toate au fost create şi fără de care nimic nu s-a făcut, Cuvântul unic al Tatălui s-a făcut om pentru noi oamenii şi pentru a noastră mântuire. Nu a lucrat prin intermediari, ci implicându-se personal. Şi aici stă puterea de convingere: altminteri ne-am îndoi de iubirea lui, căci ştim bine, cât de greu între oameni bogatul crede săracului, cât de greu stăpânul îl înţelege pe servitor. De obicei oamenii intervin prin alte persoane, pentru a păstra distanţa bine calculată din egoism. De aceea nu-i pot ajuta efectiv pe semenii lor chiar când ar dori acest lucru. Cine nu împarte viaţa cu săracul, cu cel sărman şi neajutorat, nu poate pretinde că îi vine în ajutor, de la orice tribună sau pupitru ar proclama că o face. Fără o solidaritate efectivă, orice efort ar fi compromis chiar de la plecare. Cuvântul lui Dumnezeu s-a făcut trup şi a locuit între noi, în toate asemenea nouă afară de păcat. Şi noi am văzut slava lui, căci din plinătatea lui am primit har peste har. De atunci credinţa şi iubirea creştină autentică înseamnă apropiere de semeni, solidaritate. De atunci mântuirea definitivă urmează calea deschisă de Isus, Mântuitorul omului, care „celor care l-au primit, le-a dat puterea de a deveni copii ai lui Dumnezeu” (In 1,12: Ant. la Împărtăşanie). Să-l aclamăm cu credinţă: „Mărire ţie, Cristoase, propovăduit neamurilor; mărire ţie, Cristoase, crezut în lume” (cf. 1Tim 3,16: aclamaţie la Evanghelie).

9. Rugăciunea Bisericii

Dumnezeule atotputernic şi veşnic, lumina sufletelor credincioase, binevoieşte a umple lumea întreagă de slava ta şi arată-te, prin strălucirea luminii tale, tuturor popoarelor.

(Radio Vatican – Anton Lucaci, material omiletic de sâmbătă 2 ianuarie 2021)

03 ianuarie 2021, 08:40