Căutare

Vatican News
Duminica a IV-a, anul B: Stânca mântuirii noastre Duminica a IV-a, anul B: Stânca mântuirii noastre 

Consideraţii omiletice la Duminica a IV-a de peste an (B): Stânca mântuirii noastre

Isus, profetul anunţat de Moise, vorbeşte cu autoritate în locul adunării şi „porunceşte până şi duhurilor necurate iar ele i se supun”. La sfânta Liturghie intrăm în contact cu Medicul divin care ne atinge spre tămăduire, stingând în noi focul pasiunilor dezordonate şi eliberându-ne de grijile ce împovărează inima.

(Vatican News – 31 ianuarie 2021) E Ziua Domnului, sărbătoarea Paştelui săptămânal. Începem sfânta şi dumnezeiasca Liturghie cu o invocaţie insistentă din psalmii biblici: „Mântuieşte-ne, Doamne, Dumnezeul nostru, şi adună-ne dintre neamurile păgâne, ca să preamărim numele tău cel sfânt şi să ne mândrim lăudându-te pe tine!” (Ps 105/106,47: Ant. la intrare). Ruga psalmistului ne oferă prilejul de a sublinia încă de la început demnitatea adunării credincioşilor care îşi găsesc bucuria vieţii în preamărirea comunitară a lui Dumnezeu. Apoi luăm în consideraţie celelalte texte liturgice din care reiese că Isus este profetul anunţat de Moise. Astăzi îl ascultăm vorbind cu autoritate profetică într-o zi de sâmbătă în sinagoga din Cafarnaum / Satul Mângâierii şi poruncind „până şi duhurilor necurate şi ele i se supun”. La sfânta Liturghie intrăm în contact cu Medicul divin care ne atinge spre tămăduire, stingând în noi focul pasiunilor dezordonate şi eliberându-ne de grijile apăsătoare care împovărează inima. Să-l rugăm stăruitori: „Adună-ne, Doamne, ca să preamărim împreună numele tău cel sfânt şi să ne bucurăm că te putem lăuda!”

1. Comunitatea credincioşilor, popor preoţesc

Toată comunitatea credincioşilor, devenită popor preoţesc purificat de sângele lui Cristos şi de apa botezului în Duhul Sfânt, poate să dialogheze cu Dumnezeu în mod nemijlocit, fără intermediari. Desigur, slujirile bisericeşti pe care le îndeplinesc cei consacraţi prin Ordinul sacru, sunt un serviciu necesar şi permanent în comunitate. Însă, aceste slujiri nu acordă privilegii, nici nu înlocuiesc poporul sfânt al lui Dumnezeu în exercitarea preoţiei sale comune ca prelungire a preoţiei lui Isus Cristos, capul Bisericii. Semnul „sacramental” al acestei noi realităţi este adunarea credincioşilor actualizată regulat ca expresie vizibilă a Bisericii şi mijloc eficace de mântuire. Din această demnitate decurge firesc obligaţia nu numai „morală” dar „constitutivă” de a ne aduna împreună în numele lui Cristos cel înviat până la întoarcerea lui în slavă. Ştim deja că în mod „normal” această reuniune are o frecvenţă săptămânală. Ne adunăm să cinstim Ziua Domnului. Pentru orice comunitate faptul de a fi convocată este un lucru esenţial sub mai multe aspecte. Credincioşii sunt convocaţi pentru a se sprijini şi a se îndemna reciproc; pentru a face în comun profesiunea de credinţă şi de speranţă; pentru a se stimula unii pe alţii la fapte bune şi de caritate faţă de semeni; pentru a aştepta împreună Ziua Domnului şi adunarea definitivă a celor salvaţi. 

2. Purificarea adunării pentru întâlnirea cu Domnul

”Când auziţi glasul Domnului, deschideţi inimile voastre!” Acest îndemn de a asculta glasul Domnului nu doar cu urechile ci cu inima, este refrenul cântat sau rostit ca răspuns la prima lectură liturgică. Este vorba de psalmul 94/95, cel mai recitat dintre toţi cei 150 care alcătuiesc Psaltirea. Fiind un fel de examen de conştiinţă cerut înainte de a intra în templu, psalmul acesta a devenit în iudaism una din rugăciunile „de intrare” în ziua sâmbetei, şi de aceea este recitat de evreii credincioşi în fiecare vineri seară la asfinţitul soarelui, adică la începutul sărbătorii Sabatului. Înainte de a se prezenta în faţa lui Dumnezeu, poporul evreu simte nevoia de a reînnoi opţiunea de fond, marea alegere între fidelitate şi infidelitate. Este conştient că numai aşa poate intra în odihna Domnului reprezentată de momentul existenţial redat prin cuvântul „astăzi”. În scrisoarea către Evrei creştinismul oferă o primă interpretare a acestui psalm în sens escatologic: locul odihnei, de la care exclude infidelitatea omului, este deplina comuniune cu Dumnezeu în templul ceresc şi nu pământul Canaanului spre care poporul se îndrepta călătorind prin pustiu după ieşirea di Egipt. De aceea, psalmul 94/95 a devenit „invitatoriul” de dimineaţă, adică rugăciunea-invitaţie de la începutul Liturgiei orelor, oficiată zilnic în numele Bisericii de către preoţi, dar şi de călugări şi călugăriţe, precum şi de laici tot mai numeroşi, chemând în cor la preamărirea lui Dumnezeu, Creatorul a toate şi Păstorul poporului său. „Veniţi să cântăm cu veselie Domnului şi să strigăm cu bucurie către stânca mântuirii noastre, să mergem înaintea lui cu cântece de laudă şi în cântări de psalmi să-l preamărim. Veniţi să ne închinăm şi să ne plecăm în faţa lui, să îngenunchem înaintea Domnului, creatorul nostru, căci el este Dumnezeul nostru, iar noi suntem poporul păstorit de dânsul, turma pe care mâna lui o povăţuieşte. O, de aţi asculta astăzi glasul lui: "Nu vă împietriţi inimile!” (Ps 94/95,1-2.6-9: psalmul responsorial).

3.  Avem nevoie de repere sigure

”Când auziţi glasul Domnului, deschideţi, nu vă împietriţi inimile voastre!” Astăzi, la fel ca la începutul vieţii publice a lui Isus, pretutindeni în lume domneşte o mare nesiguranţă spirituală. Criza pandemică prin care trece societatea la nivel mondial este mai întâi una morală şi apoi economică. Simt nevoia de repere sigure, de călăuze şi indicatoare de drum nu numai tinerii în căutarea identităţii lor, cum este firesc, dar şi cei vârstnici în căutarea unui orizont al vieţii. Dezorientarea pare generală şi pentru raţiuni diferite. Fiecare poate constata aceasta privind situaţia din jurul său. Lecturile Liturghiei duminicale oferă prilejul de a asculta glasul Domnului, Păstorul şi Călăuza noastră sigură. Să-i deschidem larg inimile!

4. Isus în sinagogă, în locul adunării

În Evanghelia zilei (cf. Mc 1,21-28) vedem mulţimea uimită de faptul că Isus propune „o învăţătură nouă, vestită cu autoritate”. Evanghelistul Marcu a arătat deja că, imediat după botez, Isus,parcurgea Galileea spunând: „Timpul s-a împlinit şi împărăţia lui Dumnezeu este aproape. Convertiţi-vă şi credeţi în Evanghelie” (Mc 1,14). Drept răspuns, patru pescari, părându-li-se interesantă propunerea lui Isus, au lăsat toate şi l-au urmat (cf. Mc 1,16-20). Astăzi evanghelistul îl prezintă pe Isus care intră în sinagoga din Cafarnaum într-o zi de sâmbătă, ia loc şi începe să înveţe. Marcu nu explică cum a ajuns la catedră, dacă a fost sau nu invitat, şi nici pasajul din Scriptură pe care l-a comentat, toate acestea părându-i ca fiind aspecte nesemnificative. Interesant pentru el era faptul că Isus stă la catedra lui Moise cu o autoritate foarte diferită de cea a cărturarilor care erau învăţătorii oficiali ai lui Israel. Vrea să arate că Isus este Învăţătorul prin excelenţă, unicul împuternicit de Dumnezeu Tatăl să interpreteze de acum înainte gândul său exprimat în Scripturile sacre şi să comunice oamenilor voinţa sa. Arată că Isus este profetul de demult anunţat de Moise în Vechiul Legământ.

5. Împlinirea profeţiei de demult

Moise a spus poporului: "Domnul Dumnezeul vostru va ridica între voi, dintre fraţii voştri, un profet ca mine; voi să ascultaţi de el, căci voi l-aţi cerut Domnului Dumnezeului vostru pe muntele Horeb, în ziua adunării, când aţi spus: "Nu vreau să mai aud vocea Domnului Dumnezeului meu, nu vreau să mai văd acest mare foc, pentru că nu vreau să mor". Domnul mi-a spus atunci: "Au dreptate. Eu voi face să se ridice din mijlocul fraţilor lor un profet ca tine, voi pune cuvintele mele pe buzele lui şi el le va spune tot ce-i voi porunci eu. Dacă cineva nu va asculta cuvintele pe care acest profet le va rosti în numele meu, eu însumi îl voi trage la răspundere. Dar şi un profet care ar îndrăzni să spună în numele meu un cuvânt pe care nu i l-am poruncit, sau va vorbi în numele altor zei, acel profet va trebui să moară" (Dt 18,15-20: prima lectură). Această promisiune de speranţa mesianică din cartea Deuteronomului este complet diferită de cea întâlnită în celelalte cărţi ale Vechiului Testament. Ea este de o importanţă decisivă pentru a înţelege cine este Isus. Nu este promis un rege al lui Israel, un nou David, ci un nou Moise iar acesta este calificat ca profet. Spre deosebire de lumea religiilor din jur, categoria „profet” este văzută aici ca ceva particular şi diferit care există ca atare numai în Israel. Toate religiile urmăresc să răspundă nu numai la întrebarea privitoare la provenienţa noastră, dar vor într-un anume mod să ridice vălul care acoperă viitorul.

6. Profeţii sunt conştiinţa trează a poporului

În istoria religioasă a tuturor popoarelor, profetul ocupă un loc important. În numele lui Dumnezeu, el se străduieşte nu atât să prevadă viitorul, cât să lumineze prezentul şi voinţa lui Dumnezeu în momentul actual, să descopere forţele tainice care influenţează cursul evenimentelor. Nu posedă o luciditate înnăscută a minţii, dar se bucură de o comuniune particulară, de o prietenie strânsă cu Dumnezeu, care îi îngăduie să descifreze evenimentele în semnificaţia lor adevărată. Şi ştim că profeţii sunt sufletul istoriei biblice, păzitorii adevărului, tutorii dreptăţii şi ordinei morale. Între popor şi autorităţi, între cei din urmă şi cei dintâi, între mulţime şi conducători, politici şi religioşi, se ridică profeţii, gata mereu să amintească tuturor datoriile proprii, să frâneze abuzurile şi lipsa de moderaţie, să trezească oamenii din amorţeala nepăsării. Sunt conştiinţa trează a unui neam. În istoria biblică, după Moise s-a ridicat Samuel, apoi Ilie, Elizeu, Amos, Isaia, Ieremia şi ceilalţi pentru a-i apăra pe compatrioţi de samavolniciile suveranilor şi de complicii lor. Oameni ai lui Dumnezeu, profeţii sunt totodată oameni ai poporului care ridică glasul în numele lui Dumnezeu pentru apărarea văduvei, a orfanului şi străinului. Astfel, în apărarea lui Urie de patimile regelui David se ridică profetul Natan, după cum Ilie se va ridica împotriva nelegiuirilor regelui Ahab şi ale soţiei sale Isabela. Şi în societatea plafonată de astăzi avem nevoie de profeţi.

7. Cu autoritate profetică şi putere divină

Se aştepta, deci, pe vremea lui Isus venirea profetului anunţat de Moise. Ne amintim, de pildă, episodul în care Ioan Botezătorul este întrebat de preoţii şi leviţii trimişi de la Ierusalim: „Cine eşti tu?... Eşti tu profetul? (cf In 1,19.21). În acest climat de aşteptare se situează momentul descris cu mare concizie de evanghelistul Marcu. Însoţit de ucenicii săi Isus a sosit la Cafarnaum. Aici, fiind zi de sâmbătă, a intrat în sinagogă şi a început să înveţe. Cei care îl ascultau erau uimiţi de învăţătura lui, căci el învăţa ca unul care are putere, şi nu în felul cărturarilor. În sinagoga lor era un om stăpânit de un duh necurat, care a început să strige: "Ce ai cu noi, Isuse din Nazaret? Ai venit să ne pierzi? Eu ştiu cine eşti: Sfântul lui Dumnezeu!" Atunci, Isus l-a dojenit cu asprime: "Taci şi ieşi din omul acesta!" Duhul necurat l-a scuturat cu putere şi a ieşit din el, scoţând un strigăt puternic. Toţi au rămas înmărmuriţi şi au început să se întrebe unii pe alţii: "Ce înseamnă aceasta? Iată o învăţătură nouă, vestită cu autoritate, el porunceşte până şi duhurilor necurate şi ele i se supun!" Şi faima lui s-a răspândit cu repeziciune în toate împrejurimile Galileii” (cf. Mc 1, 21-28: Evanghelia zilei). Isus propune un mesaj diferit, răscolitor, pătruns de însăşi viaţa lui Dumnezeu. Un mesaj ce se impune prin sine, pătrunde în adâncul sufletelor, atinge conştiinţele, zguduie, mişcă inimile. Isus vorbeşte cu autoritate divină; cere credinţă, ascultare, supunere. Este acel „profet puternic în faptă şi în cuvânt înaintea lui Dumnezeu şi a întregului popor” cum îl defineşte evanghelistul Luca în episodul celor doi ucenici în drum spre Emaus (cf. Lc (24,19). Zguduit de cuvântul lui Isus, Satana se vede descoperit şi caută să pareze pronunţând numele adversarului. „Eu ştiu cine eşti: Sfântul lui Dumnezeu!”. Dar Isus îl reduce la tăcere, fără rugăminţi şi invocaţii prelungite, fără să recurgă la formule şi rituri complicate de exorcizare, ci cu un singur imperativ: Taci! Reuşita izgonirii duhurilor necurate confirmă învăţătura divină şi identitatea lui Isus. Dovedeşte putere asupra forţelor infernale iar poporul începe să vadă în el profetul anunţat de Dumnezeu prin Moise. De altfel, după înmulţirea pâinilor, mulţimea va exclama: „Cu adevărat acesta este profetul care vine în lume” (In 6,14).

8. Izgonirea duhurilor rele, parte din misiunea Bisericii

De notat faptul că potrivit Evangheliei după sfântul Marcu primul semn al lui Isus este eliberarea de duhul necurat. Acesta este scopul venirii sale. Prin Cristos, Dumnezeu „ne-a eliberat de puterea întunericului şi ne-a strămutat în împărăţia Fiului iubirii sale”, va spune sfântul Paul (Col 1,13). Ne-a smuls de sub puterea întunericului. Verbul este identic cu cel din invocaţia finală a rugăciunii Tatăl nostru: „şi ne mântuieşte / ne izbăveşte de cel rău”. O lucrare ce presupune forţă, şi autoritate pentru a smulge prada din ghearele răpitorului. Aceasta va fi şi misiunea pe care Isus o va încredinţa Bisericii. Chemând mai mulţi ucenici, Isus a ales dintre ei 12 pentru ca să stea cu el, în comuniune cu el, şi pe care să-i trimită să predice vestea cea bună şi să-i izgonească pe diavoli. Este puterea exorcizatoare a Bisericii în lume. O comunitate de creştini care nu frânează înaintarea satanei, care nu-l deposedează pe cel viclean de oamenii căzuţi pradă curselor sale, nu mai este Biserică, dar simplă asociaţie, societate de interese economice, un soi de club. Pentru a fi Biserică, ea trebuie să aibă aceste însuşiri: să stea cu Cristos, să vestească Evanghelia prin cuvânt şi mai ales prin pilda vieţii, să izgonească duhurile rele. Atunci sunt valabile pentru ea cuvintele lui Isus: „Cine vă ascultă pe voi pe mine mă ascultă. Cine vă dispreţuieşte pe voi pe mine mă dispreţuieşte, iar cine mă dispreţuieşte pe mine îl dispreţuieşte pe cel care m-a trimis" (Lc 10,16).

9. Slujiţi lui Dumnezeu cu inimă neîmpărţită!

În această perspectivă înţelegem şi învăţătura apostolului Paul care îndemnă creştinii din Corint să-i slujească lui Dumnezeu cu o inimă neîmpărţită. Şi ştim că trăiau într-o societate coruptă şi pervertită. De aceea, apostolul recomandă o stare de viaţă particulară ce le permite să se consacre fără rezerve urmării lui Cristos: „Cel necăsătorit se îngrijeşte de cele ce sunt ale Domnului, cum să-i placă Domnului”. Vrea să spună că celibatul şi fecioria de bună voie au sens numai dacă sunt asumate pentru împărăţia lui Dumnezeu. Nu toţi înţeleg, dar sunt daruri de sus care, trăite în mod coerent şi definitiv, capătă autoritate profetică şi devin mărturie elocventă pentru bunurile lumii viitoare (cf. 1Cor 7,32-35: lectura a doua). Preoţi şi credincioşi laici, bărbaţi şi femei, căsătoriţi şi necăsătoriţi, toţi trebuie să recuperăm adevărata trăire a Evangheliei potrivit propriei stări de viaţă. Câtă vreme cuvântul Domnului nu devine trăire concretă, nu putem spune că l-am primit în inimă. De aceea, să răspundem cu viaţa la îndemnul psalmistului: ”Când auziţi glasul Domnului, deschideţi inimile voastre!” Este darul de zidire spirituală primit la adunarea acestei duminici în amintirea săptămânală a Paştelui de moarte şi înviere cu Cristos.

10. Rugăciunea Bisericii

Doamne Dumnezeul nostru, dă-ne, te rugăm, harul, să te adorăm cu suflet neîmpărţit şi să-i iubim pe toţi oamenii cu iubirea ta.
Tuturor cititorilor, Duminică plăcută!
(Radio Vatican - Anton Lucaci, material omiletic de sâmbătă 30 ianuarie 2021)

30 ianuarie 2021, 09:49