Căutare

Vatican News
Duminica a treia de peste an: Duminica dedicată Cuvântului lui Dumnezeu Duminica a treia de peste an: Duminica dedicată Cuvântului lui Dumnezeu  (Vatican Media)

Consideraţii omiletice la Duminica a III-a de peste an (B): Duminica Bibliei

Duminica Cuvântului lui Dumnezeu: Cântaţi cu viaţa un cântec „nou” în lumina învierii lui Cristos, biruitorul păcatului şi al morţii. „S-a împlinit timpul şi s-a apropiat împărăţia lui Dumnezeu. Convertiţi-vă şi credeţi în evanghelie! Veniţi după mine!

(Vatican News - 24 ianuarie 2021) E Ziua Domnului, sărbătoarea săptămânală a Paştelui. Duminica a III-a din timpul liturgic de peste an este dedicată Cuvântului lui Dumnezeu. Este „Duminica Bibliei” instituită în Biserica Catolică de către papa Francisc în anul 2019 prin scrisoarea apostolică numită în latineşte „Aperuit illis”. Aceste cuvinte înseamnă „Le-a deschis lor” şi se referă la faptul că „Isus le-a deschis discipolilor mintea ca să înţeleagă Scripturile” (cf. Lc 24,45). Este unul din ultimele gesturi făcute de Domnul înviat, înainte de Înălţarea sa. Se arată discipolilor în timp ce sunt adunaţi împreună, frânge pâinea cu ei şi le deschide mintea spre înţelegerea Sfintelor Scripturi. Acelor oameni înfricoşaţi şi dezamăgiţi le dezvăluie sensul misterului pascal: adică faptul că, după planul veşnic al Tatălui, Isus trebuia să pătimească şi să învie din morţi pentru a oferi convertirea şi iertarea păcatelor (cf. Lc 24,26.46-47) şi îl promite pe Duhul Sfânt care le va da puterea de a fi martori ai acestui mister de mântuire (cf. Lc 24,49). În aceste consideraţii subliniem mai întâi importanţa ascultării Cuvântului lui Dumnezeu în viaţa şi în misiunea Bisericii iar apoi ilustrăm pe larg Evanghelia zilei în care Isus cheamă la înnoirea continuă a vieţii.

1. Cristos cel Înviat, comunitatea şi Sfânta Scriptură

Duminica Bibliei vrea să intensifice în poporul lui Dumnezeu familiaritatea religioasă şi asiduă cu Sfintele Scripturi. De fapt, legătura dintre Isus cel Înviat, comunitatea credincioşilor şi Sfânta Scriptură este extrem de vitală pentru identitatea noastră. Fără Domnul care ne introduce, este imposibil să înţelegem în profunzime Sfânta Scriptură, dar este la fel de adevărat contrariul, şi anume că fără Sfânta Scriptură rămân indescifrabile evenimentele misiunii lui Isus şi a Bisericii sale în lume. Pe bună dreptate sfântul Ieronim putea să scrie: „Ignorarea Scripturilor este ignorare a lui Cristos” (In Is., Prolog: PL 24,17). Aşadar, trăim o duminică dedicată celebrării, reflecţiei şi divulgării Cuvântului lui Dumnezeu, care mai ales în celebrarea liturgică are un „caracter performativ”, în sensul că face, realizează ceea ce spune. Această însuşire propriu-zis sacramentală a Cuvântului lui Dumnezeu iese în evidenţă mai ales în celebrarea liturgică. Să ne gândim la asemănarea dintre primirea Sfintei Împărtăşanii şi ascultarea lecturilor liturgice. Aşa cum „apropiindu-ne de altar şi luând parte la ospăţul euharistic noi ne împărtăşim realmente cu trupul şi cu sângele lui Cristos”, la fel „proclamarea Cuvântului lui Dumnezeu în celebrare comportă recunoaşterea că însuşi Cristos este prezent şi ni se adresează nouă pentru a fi primit” (cf. Verbum Domini, 56).

2. Un cântec nou: o viaţă nouă

Cuvântul lui Dumnezeu luminează drumul vieţii pas cu pas. La începutul Liturghiei duminicale psalmistul ne invită să intonăm o cântare nouă în armonie desăvârşită cu întregul univers: „Cântaţi-i Domnului un cântec nou, cântaţi-i Domnului, toţi locuitorii pământului! Strălucirea şi maiestatea sunt înaintea feţei sale, tăria şi frumuseţea sunt în lăcaşul său sfânt” (cf. Ps 95/96,1.6: Ant. la intrare). Cântecul este mereu „nou” când recunoaştem că Dumnezeu este Tatăl nostru. „Nou” este cântecul nostru, când credem în Isus Cristos Fiul său care a venit să schimbe realmente lumea şi să instaureze în ea împărăţia lui Dumnezeu. Această veste bună transmisă din generaţie în generaţie prin puterea Duhului Sfânt continuă să răsune în casele noastre, în familiile şi în comunităţile noastre care, pornind de la credinţă, se organizează şi trăiesc în jurul persoanei lui Isus cel Înviat. Rugăciunea sinceră şi întâlnirea plină de speranţă cu Isus Cristos realizează acea convertire profundă a inimii care ne face să primim viaţa din belşug promisă de Isus: o viaţă adevărată, autentică şi nu una fictivă şi amăgitoare ce momeşte gândurile şi duce la moarte. Mântuirea promisă şi realizată de Cristos nu este una generică nici una abstractă. Tatăl nostru priveşte la persoane concrete, cu chipurile şi istoriile lor. Comunităţile noastre creştine ar trebui să fie reflexul acestei priviri, al acestei prezenţe binecuvântate care stabileşte legături familiare de bunăvoinţă. Ele pot face vizibilă Împărăţia lui Dumnezeu. În această realitate comunitară nimeni nu este străin, ci fiecare se simte părtaş, se simte chemat pe nume şi îndemnat lăuntric să devină artizan de viaţă pentru alţii. Suntem chemaţi să trăim viaţa nouă în libertatea fiilor lui Dumnezeu. Într-adevăr, bucuria Evangheliei se transmite prin cei care împărtăşesc altora darul de a fi fii ai lui Dumnezeu şi îi recunosc ca fraţi. Însă, există bucurii ce pot fi revelate doar celor mici. În acest sens Isus a zis: "Te preamăresc Tată, Domn al cerului şi al pământului, pentru că ai ascuns acestea celor înţelepţi şi învăţaţi şi le-ai revelat celor mici. Da, Tată, pentru că aceasta a fost dorinţa ta” (Mt 11,25-26).

3. Noutatea convertirii creştine

După ce Ioan (Botezătorul) a fost închis, Isus a venit în Galileea, predicând evanghelia lui Dumnezeu şi spunând: „S-a împlinit timpul şi s-a apropiat împărăţia lui Dumnezeu. Convertiţi-vă şi credeţi în evanghelie!” Pericopa evanghelică (cf. Mc 1,14-20) ne oferă ocazia de a preciza ce se înţelege, în creştinism, prin convertire. Mai întâi trebuie lămurite două prejudecăţi. În primul rând convertirea nu se referă doar la cei care nu cred, ci ne priveşte pe toţi, căci toţi avem nevoie de a ne întoarce continuu la Dumnezeu. În al doilea rând, convertirea în înţelesul genuin creştin nu este sinonim cu renunţare, efort şi tristeţe, ci cu libertate şi bucurie. Nu este o stare regresivă, ci una progresivă. Înainte de predica lui Isus, a se converti însemna mereu o „întoarcere înapoi”, indica gestul prin care cineva într-un moment al vieţii îşi dă seama că nu este pe calea cea bună. Atunci se opreşte din mers, se răzgândeşte şi decide să-şi schimbe atitudinea şi să revină la observarea legii şi să intre în legătură cu Dumnezeu. Schimbă direcţia şi face o întoarcere în formă de „U”. În acest caz convertirea are o semnificaţie morală. Ea consistă în a schimba moravurile, în a reforma propria viaţă. În predica lui Isus, această semnificaţie se schimbă. În ce sens?  Isus nu schimbă doar numele lucrurilor. Odată cu venirea lui Isus are loc o schimbare profundă în viaţa lumii. A se converti nu mai înseamnă a se întoarce înapoi, la vechiul legământ şi la observarea legii, ci înseamnă mai degrabă a face un salt înainte şi a intra în împărăţia lui Dumnezeu; înseamnă a primi mântuirea adusă oamenilor de Isus în mod gratuit, din iniţiativa liberă şi suverană a lui Dumnezeu.

4. Sunteţi mântuiţi, deci convertiţi-vă!

În creştinism, convertirea şi mântuirea şi-au schimbat poziţia. Primul lucru nu mai este convertirea din partea omului şi apoi mântuirea, ca răsplată din partea lui Dumnezeu. Ci mai întâi este mântuirea ca ofertă generoasă şi gratuită din partea lui Dumnezeu şi apoi convertirea ca răspuns al omului. Ideea de bază nu mai este aceasta: „a se converti pentru a fi mântuiţi; convertiţi-vă şi mântuirea va veni la voi”, ci este: „convertiţi-vă pentru că sunteţi mântuiţi, pentru că mântuirea a venit la voi!” În această inversare a binomului - „sunteţi mântuiţi, deci convertiţi-vă!” – consistă „vestea cea bună”, caracterul de bucurie, bucuria convertirii evanghelice. Dumnezeu nu aşteaptă ca omul să facă primul pas, ca mai întâi omul să-şi schimbe viaţa, să facă fapte bune, ca şi cum mântuirea ar fi o recompensă datorată eforturilor noastre. Nu, mai întâi este harul, iniţiativa lui Dumnezeu. În aceasta creştinismul se deosebeşte de orice altă religie. Nu se începe predicând datoria, ci darul lui Dumnezeu. Nu se începe cu legea, dar cu harul divin.

5. Credinţa: „Poarta împărăţiei”

Convertiţi-vă şi credeţi în Evanghelie! Convertirea şi credinţa nu sunt două lucruri diferite şi succesive, dar una şi aceeaşi acţiune fundamentală: „Convertiţi-vă, deci credeţi! Convertiţi-vă crezând”. Cea dintâi şi principala convertire este credinţa. Credinţa este poarta prin care se intră în Împărăţia lui Dumnezeu şi se ajunge la mântuire. Dacă ne-ar fi fost spus: poarta este nevinovăţia, poarta este observarea exactă a tuturor poruncilor, poarta este răbdarea, poarta este inocenţa, poarta este curăţia inimii, atunci mulţi ar fi putut spune: asta nu e pentru mine, pentru că eu nu sunt nevinovat, eu nu am cutare sau cutare virtute. Însă ne este spus: poarta este credinţa. Dumnezeu ne-a creat liberi şi ne-a dat inteligenţă, tocmai pentru a face posibil actul de a crede în el. Raţiunea umană se realizează deplin în actul credinţei, şi mai mult încă, ea este elevată peste capacitatea proprie. Într-un anume fel, credinţa reprezintă o limită pentru raţionalitate. Dar ne putem întreba dacă nu cumva şi refuzul de a crede reprezintă, deşi în mod diferit, o limită pusă raţiunii, o mortificare a raţiunii? De aceea, nu mortifica raţiunea, nu pune limite raţiunii, ci recunoaşte capacitatea ei de a se depăşi!

6. Timp prielnic: „S-a apropiat împărăţia lui Dumnezeu”

Confirmat de Duhul lui Dumnezeu care coborâse asupra lui la botezul în râul Iordan, Isus s-a dus în Galileea neamurilor păgâne şi a început să predice evanghelia lui Dumnezeu. Nu anunţă pedepsirea lumii aşa cum a făcut profetul Iona: „Încă patruzeci de zile şi Ninive va fi distrus” (Iona 3,1-5.10: prima lectură). Isus anunţă vestea bună a mântuirii şi îi cheamă pe oameni să o primească. Ocazia este prielnică: „S-a împlinit timpul şi s-a apropiat împărăţia lui Dumnezeu”. S-au împlinit profeţiile de demult şi promisiunile lui Dumnezeu.

„Fraţilor, eu vă spun aceasta: timpul s-a scurtat…Căci înfăţişarea acestei lumi trece” (cf. 1Cor 7,29-31: lectura a doua). Timpul este scurt iar răspunsul la chemarea lui Isus trebuie dat repede: „Convertiţi-vă şi credeţi în evanghelie!” (cf. Mc 1,14-15). Evanghelstul Marcu nu explică ce înseamnă convertirea dar ilustrează răspunsul neîntârziat dat de primii patru ucenici la chemarea lui Isus: „Trecând pe lângă Marea Galileii, i-a văzut pe Simon şi pe Andrei, fratele lui Simon, aruncând năvodul în mare, căci erau pescari. Isus le-a spus: „Veniţi după mine şi vă voi face să deveniţi pescari de oameni!” Lăsând îndată năvoadele, l-au urmat. Şi, mergând puţin mai departe, i-a văzut pe Iacob, fiul lui Zebedeu, şi pe Ioan, fratele lui, reparându-şi năvoadele în barcă. El i-a chemat îndată, iar ei, lăsându-l pe tatăl lor, Zebedeu, în barcă, împreună cu zilierii lui, s-au dus după el” (Mc 1,16-20). Chemarea lui Isus cere un răspuns imediat, o detaşare (ucenicii lasă năvoadele, îl lasă pe tatăl lor în barcă), o voinţă de a-l urma pe Învăţătorul lor şi curajul de a se angaja într-o misiune: „vă voi face să deveniţi pescari de oameni!”

7. Convertiţi-vă: Veniţi după mine!

Imperativul „convertiţi-vă” nu este o invitaţie la o „ajustare”, la o schimbare vagă a vieţii; nu vrea să fie o invitaţie la pocăinţă în sensul de renunţare, ci înseamnă ceva diferit şi mai mult. Înseamnă „veniţi după mine!”, rămâneţi cu mine, gândiţi ca mine, faceţi ca mine. Totul stă în „a-l urma” pe Cristos. În loc să spună că ucenicul este chemat să înveţe, Evanghelia spune că este chemat să urmeze. Verbul, care în mod obişnuit însoţeşte cuvântul ucenic sau discipol, este „a învăţa”. Folosind verbul „a urma”, Evanghelia arată că pe primul loc nu este o doctrină, o învăţătură, ci un mod de a trăi. Convertirea evanghelică este o schimbare interioară şi radicală, nu este o competiţie dictată de criteriul „convenabil şi neconvenabil”. Convertirea evanghelică este religioasă, în sensul că este un răspuns la un anunţ: „Timpul s-a împlinit şi împărăţia lui Dumnezeu este aproape”. Înseamnă că trebuie să concepem viaţa ca dăruire şi slujire; să o trăim ca un dar primit gratuit şi care se întoarce în mod gratuit la Dumnezeu şi la semenii noştri, cum învaţă Isus: „ Pentru că nici Fiul Omului n-a venit ca să fie slujit, ci ca să slujească şi să-şi dea viaţa ca răscumpărare pentru mulţi" (Mc 10,45). La aceasta ne cheamă Domnul când spune „Veniţi după mine!”. Ne cheamă să mergem cu el, ieşind din spaţiul îngust al intereselor egoiste şi deschizându-ne la iubirea sa. Acesta este cântecul „nou” în lumina învierii lui Cristos, biruitorul păcatului şi al morţii, căci Dumnezeu ne-a rânduit să fim asemenea chipului Fiului său, primul născut între mulţi fraţi” (cf. Rom 8, 29).

8 Arată-ne, Doamne, căile tale!

Fericiţi cei care cugetă înainte de a face ceva şi se roagă înainte de a-şi programa viaţa. Şi câte inepţii se fac pentru că nu gândim! Şi mai multe, pentru că nu ne rugăm. De aceea, să spunem cu psalmistul: „Arată-mi, Doamne, căile tale, condu-mă pe cărările tale! Povăţuieşte-mă în adevărul tău şi învaţă-mă, căci tu eşti Dumnezeul mântuirii mele! Aminteşte-ţi, Doamne, de bunătatea şi îndurarea ta, pentru că ele sunt veşnice. Adu-ţi aminte de mine în îndurarea ta, pentru bunătatea ta, Doamne! Domnul este bun şi drept, el arată păcătoşilor calea. El conduce pe cei umili în dreptate şi învaţă pe cei smeriţi căile sale” (cf. Ps 24/25,4-9: psalmul responsorial).

9. Rugăciunea Bisericii

Dumnezeule atotputernic şi veşnic, călăuzeşte viaţa noastră după voinţa ta, pentru ca, în numele Fiului tău preaiubit, să ne învrednicim a fi tot mai bogaţi în fapte bune.

(Radio Vatican – Anton Lucaci, material omiletic de sâmbătă 23 ianuarie 2021)

24 ianuarie 2021, 10:03