Consideraţii omiletice la sfârşit şi început de an, 2020-2021: La cumpăna anilor

(Vatican News - 31 decembrie 2020/1 ianuarie 2021) La cumpăna anilor, gândurile năvălesc sufletul fiecăruia într-un amestec de lumini şi umbre, trezind sentimente nedesluşite de recunoştinţă şi speranţă dar şi dureri tăinuite greu de stăpânit. În contextul luminoasei sărbători a Naşterii Domnului se schimbă calendarul. Mai sunt doar două file şi începe un an nou. În prima zi a anului Biserica propune sărbătoarea Sfintei Fecioare Maria, Născătoare de Dumnezeu. La poarta de intrare în noul an stă Maica Domnului care îl prezintă lumii pe Isus. La contemplarea misterului divinei maternităţi se uneşte cântarea de gratitudine pentru anul care apune şi de speranţă în cel care vine. Timpul trece iar scurgerea anilor ne face să fixăm privirea pe Acela care este Stăpânul timpului şi al istoriei. În aceste clipe îi purtăm în suflet pe toţi cei dragi, de aproape şi de departe.

1. Recunoştinţă

Ajuns la o vârstă înaintată, cardinalul italian Ersilio Tonini (1914-2013), bine cunoscut pentru luările sale de poziţie în spaţiul public prin presă, radio şi televiziune, când a fost întrebat ce gânduri ar dori să exprime într-un asemenea moment, a răspuns: „Înainte de toate o recunoştinţă neţărmurită familiei căreia îi datorez viaţa fizică, dar mai ales lumea interioară, cu simţămintele ei, acele certitudini şi aspiraţii care m-au călăuzit în umila slujire a lui Dumnezeu. Când voi apărea înaintea Domnului, îl voi ruga să-mi permită să merg la tatăl meu şi la mama mea. Mi-am pregătit deja micul discurs. Când îi voi vedea le voi spune: «Trebuie să vă mulţumesc tare mult. Cât erau de adevărate lucrurile pe care mi le-aţi învăţat, cât erau de drepte cele ce-mi spuneaţi, cât erau de frumoase, cât erau de sfinte!». În felul acesta mi-aş arăta gratitudinea, deşi niciodată, nu ne dăm seama îndeajuns ce mare binefacere înseamnă familia. E bine să ne amintim aceasta cel puţin în ultima zi a anului. Dumnezeu a hărăzit familia şi ne-a dat fericirea să o putem avea. Să-i mulţumim Domnului Dumnezeului nostru”.

2. Timpul trece

Romano Guardini, (Verona 17 februarie 1885 - München 1 octombrie 1968), preot catolic, teolog şi scriitor italian naturalizat german, povesteşte în jurnalul său un fapt care la prima vedere s-ar părea lipsit de importanţă pentru el, ajuns la bătrâneţe, dar care i-a marcat acel moment al vieţii. Plimbându-se pe aleea unui parc din oraşul München, a fost întrebat de un tânăr în trecere, cât este ora. I-a răspuns imediat. Tânărul voia să ştie, simplu, cât este ceasul. Dar acea întrebare l-a făcut pe marele teolog, continuându-şi plimbarea, să se întrebe la ce punct al vieţii se află, să se gândească la momentul propriei vieţi şi să devină mai conştient că pentru el ora era înaintată.

3. Viaţa în mâini bune

Este de ajuns acest episod pentru ca să ne dăm seama că timpul este o realitate complexă, misterioasă. Există un timp care este propriu doar omului, şi înainte de toate individual, format de arcul ce se întinde de la naştere până la moarte, şi pentru care vechea traducere latină Vulgata a Psalmului 30,6 reprezintă o imagine foarte sugestivă: „În manibus tuis Domine tempora mea”, adică „în mâinile tale Doamne sunt timpurile mele”, text care admite însă şi o altă traducere deoarece cuvântul „tempora”, „timpuri” poate să însemne şi „tâmple”. În acest caz, versetul psalmului s-ar putea traduce astfel: „În mâinile tale, Doamne, sunt tâmplele mele”. Tu ţii tâmplele capului meu în mâinile tale. Pulsaţiile inimii bat ritmul vieţii care este tot timpul în mâinile lui Dumnezeu. Este bine ca acum la cumpăna anilor să simţim şi să spunem cu toată convingerea: „În mâinile tale, Doamne, sunt tâmplele mele, este viaţa mea!”
Acum când un an se încheie şi altul e gata să înceapă, conştienţi că viaţa este în mâinile lui Dumnezeu, vrem ca trecerea spre noul an să fie sub privirea Domnului, amintindu-ne de îndemnul apostolului Paul: „Orice faceţi, cu cuvântul şi cu fapta, toate să le faceţi în numele Domnului Isus şi prin el să mulţumiţi lui Dumnezeu Tatăl” (Col 3,17).

4. Îţi mulţumim, ai milă de noi, în tine, Doamne, am nădăjduit

De aceea, mai întâi îi aducem mulţumiri Domnului pentru zilele pe care le-am trăit cu tâmplele în mâinile sale; îi mulţumim pentru bucuriile pe care ni le-a dat; îi mulţumim mai ales pentru că nu a fost nici o clipă în care El să ne fi părăsit; îi mulţumim plini de recunoştinţă pentru că de nenumărate ori a alergat după noi, asemenea păstorului care merge în căutarea oii răzleţe şi rătăcite, prinsă poate între spini şi mărăcini sau căzută în vreo văgăună, şi găsind-o, o scoate cu grijă, o ia pe umeri şi o readuce bucuros la turmă. Cu simţămintele fiului mai mic din parabola Tatălui milostiv spunem fiecare: „Miserere nostri, Domine, miserere nostri!”, „Ai milă de noi, Doamne, ai milă de noi”. „Fie, Doamne, mila ta asupra noastră precum şi noi am nădăjduit în tine”. „Salvum fac populum tuum Domine”, „Mântuieşte, Doamne, pe poporul tău şi binecuvântează moştenirea ta”. Voim să păşim în noul an purtaţi pe umerii Bunului Păstor care ne conduce la Tatăl şi căruia îi cântăm „Te Deum” de mulţumire, acea rugăciune universală ce ne uneşte cu toţi credincioşii care îl binecuvântează pe Tatăl şi pe Fiul şi pe Duhul Sfânt. Reînsufleţiţi de iubirea pe care Tatăl a turnat-o în inimile noastre prin Duhul Sfânt, Domnul şi de viaţă dătătorul, care ne-a fost dat, spunem în numele Domnului nostru Isus Cristos: „In te Domine speravi”, „În tine, Doamne, am nădăjduit şi nu voi fi ruşinat în veci”.

5. Inscripţie pe poarta Anului Nou şi încredinţare

Primeniţi lăuntric, să privim acum spre Anul Domnului 2021. Deasupra porţii de intrare în noul an stau scrise cu litere mari cuvintele: Solemnitatea Sfintei Fecioare Maria Născătoarea de Dumnezeu şi Ziua Mondială de Rugăciune pentru Pace. Maria, Maica Domnului îl prezintă lumii pe Pruncul Isus, singurul Răscumpărător al omului şi Principele Păcii. În antichitate, când oraşele erau împrejmuite cu ziduri de apărare şi se putea intra în ele doar prin porţile de acces, a încredinţa cuiva cheile oraşului însemna a-l recunoaşte ca eliberator sau ca stăpân, în mâinile căruia locuitorii se predau necondiţionat. Noi ar trebui să facem la fel în prima zi a anului: să-i încredinţăm Domnului cheile orăşelului care este inima noastră şi să-i zicem: „Stăpâneşte, Doamne, Isuse! Domneşte suveran peste casa mea!” Reflectând asupra lecturilor biblice propuse de Liturghia din prima zi a anului, avem impresia că admirăm tripticul pictat de mâna unui artist iscusit şi consumat care a ştiut să pună în centrul operei, figura umilă şi glorioasă a Maicii Domnului iar alături de ea, de o parte şi de alta, pe Apostolul neamurilor şi pe Păstorul Bisericii universale. Apostolul privind la Maria, explică taina timpului; Papa, rugând-o pe Maica lui Dumnezeu, invocă pacea vestită de îngeri în Noaptea Sfântă, în dorinţa de a pregătii copiilor lumii un viitor de pace.

6. Maria, Iosif şi copilul Isus culcat în iesle

Evanghelia solemnităţii continuă povestirea Naşterii lui Isus, invitându-ne să fixăm atenţia asupra Mamei pruncului divin. E sărbătoarea divinei sale maternităţi. În jurul lui Isus, alături de Maria şi de Iosif, se mişcă o serie de persoane, de oameni simpli care beneficiază cei dintâi de vestea cea bună, dar apoi ajung de departe şi oameni înţelepţi, căutători de adevăr, magii de la Răsărit. În Evanghelia sărbătorii citim că „păstorii s-au dus în grabă şi i-au găsit pe Maria şi pe Iosif împreună cu copilul care era culcat în iesle. După ce l-au văzut, au vestit cuvântul ce li se spusese despre acest copil. Toţi câţi îi auzeau se mirau de cele spuse lor de către păstori. Iar Maria păstra toate aceste cuvinte şi se gândea la ele în inima ei. Păstorii s-au întors slăvind şi lăudând pe Dumnezeu pentru toate câte auziseră şi văzuseră, precum li se spusese. Când a sosit ziua a opta, a tăierii împrejur, i-au pus copilului numele Isus, nume pe care i-l dăduse îngerul înainte de a fi fost zămislit” (Lc 2,16-21: Evanghelia zilei). Cu ce spirit Maria, mama lui Isus, a stat înaintea lui Dumnezeu? Despre rolul Mariei în istoria creştină şi în planul divin de mântuire s-au scris nenumărate cărţi, dar ceea ce spune textul sacru este surprinzător de succint, de o simplitate şi claritate extraordinară. „Maria păstra toate aceste cuvinte şi se gândea la ele în inima ei.”

7. Maica lui Dumnezeu

Rolul Mariei în viaţa lui Isus şi a Bisericii este enorm, dar atitudinea ei în faţa evenimentelor pe care le-a trăit şi în care a acţionat, din voinţa lui Dumnezeu, ca protagonistă, a fost extrem de rezervat. Expresia „Maica Domnului” şi altele pe care le foloseşte Biserica, au avut nevoie de meditaţie şi aprofundări teologice, mai ales în primele veacuri creştine prin recunoaşterea Maternităţii divine a Fecioarei Maria, la conciliul ecumenic din Efes, din anul 431. În viaţa fiecărui creştin, expresia Theotókos (în greacă „Θεοτόκος”; în latină „Deipara” sau „Dei genetrix”), Născătoare de Dumnezeu, este mai puţin solemnă şi de aceea mai familială. Încă de pe genunchii mamei, din ani copilăriei, se deprinde recitarea rugăciunii: „Sfântă Marie, Maica lui Dumnezeu, roagă-te pentru noi, păcătoşii acum şi in ceasul morţii noastre. Amin.”

8. Maria îl prezintă lumii pe Isus

„Maica lui Dumnezeu”: cuvinte pe care nimeni nu s-ar fi gândit şi cutezat să le asocieze pentru a spune ceva nemaipomenit, dacă nu ar avea la bază un fapt istoric. Dumnezeu a voit să aibă o mamă, aleasă din fiicele poporului său. Cel Atotputernic a voit să depindă de braţele şi de căldura unei mame Fecioare. Maria este cu adevărat Mama lui Dumnezeu şi nu doar simplă „Născătoare”, deoarece expresia „născătoare” desemnează pe aceea care aduce pe cineva la viaţă, în timp ca „mama” aduce la viaţă şi asigură creşterea şi educaţia copilului. La Betleem, Fecioara Maria a adus la viaţă un Fiu care avea să arate lumii adevăratul chip al lui Dumnezeu. Ea, Maica lui Dumnezeu, va fi alături de Fiul în momentele cel mai importante ale vieţii. L-a însoţit atunci, îl însoţeşte de-a lungul istoriei, prezentându-l lumii. L-a introdus în lume. De aceea spuneam că deasupra porţii de intrare în noul an 2021, stă Ea, Maica lui Dumnezeu, prezentându-l şi generaţiei noastre pe Isus, Răscumpărătorul omului.

9. Apostolul şi taina timpului

De altfel, la început de an, îl ascultăm pe apostolul Paul vorbind despre Fiul lui Dumnezeu născut din femeie la împlinirea timpului. Vorbeşte totodată despre misterul timpului ce se împlineşte în istorie. Scrie în epistola către Galateni:
„Fraţilor, când a venit plinirea timpului, Dumnezeu l-a trimis pe Fiul său, născut din femeie, supus Legii, pentru ca să-i răscumpere pe cei supuşi Legii şi pentru ca să dobândim înfierea. Iată după ce puteţi cunoaşte că sunteţi fii: Dumnezeu l-a trimis în inimile noastre pe Duhul Fiului său, care strigă: ’Abba, Tată!’ Aşadar, nu mai eşti rob, ci fiu, iar dacă eşti fiu, eşti şi moştenitor prin harul lui Dumnezeu” (Gal 4,4-7). Înainte de naşterea lui Cristos „timpul nu ajunsese la plinătatea sa: se poate spune că era în curs de împlinire, de căpătarea unui conţinut şi a unei semnificaţii. S-a împlinit atunci când o femeie, Maria din Nazaret, a dat la lumină pe Fiul, care din veşnicie era Fiul lui Dumnezeu şi născându-se a introdus eternul în timpul nostru. De atunci, zilele noastre care se scurg au căpătat valoare dumnezeiască, poartă amprenta harului divin şi sunt aducătoare de mântuire, de eliberare, de îndumnezeire. Sunt clipele, zilele,, lunile, anii erei noastre, era mânuirii noastre. Misterul se dezvăluie în timp ce se revelează. Pentru ca deosebirea să fie cât se poate de clară, apostolul Paul afirmă că noi am devenit fii adoptivi, printr-o înfiere suprafirească, diferită de cea naturală. Când Dumnezeu adoptă un om, îl face cu adevărat fiu al său: nu-i dă doar numele ci viaţă din viaţa sa…Dumnezeu a trimis în sufletele noastre pe Duhul Fiului său. Acestea sunt evenimentele mari care schimbă din profană în sacră istoria mântuirii.

10. O istorie sacră

Într-o viziune pozitivistă a timpului, se spune despre clipele vieţii: „Omnia vulnerant, ultima necat”. „Toate rănesc, ultima ucide”. De altfel în mitologia greacă timpul „Kronos” (Κρόνος) era reprezentat ca o divinitate care-şi devorează copiii. După ce Fiul lui Dumnezeu s-a făcut om, a murit şi a înviat din morţi „pentru noi oamenii şi pentru a noastră mântuire”, toate clipele vieţii, inclusiv cea din urmă, sunt timp prielnic, timp calificat, „Kairos” (καιρός), măresc demnitatea de fii ai lui Dumnezeu, iar ultima înseamnă împlinirea vieţii. Una din figurile cele mai însemnate ale martirajului creştin, Sfântul Ignaţiu, episcop de Antiohia, scrie creştinilor din Roma „Lăsaţi ca eu să ajung la lumina pură; ajuns acolo voi fi cu adevărat om. Lăsaţi ca eu să imit pătimirea Dumnezeului meu” (Ad Romanos VI,3; ed. F.X. Funk I, 261). Fiecare an, care se adaugă la viaţa creştinului, ar trebui să însemne o creştere în înţelepciune, vârstă şi har înaintea lui Dumnezeu şi a oamenilor. Este ceea ce se spune în Evanghelie despre copilul Isus, Fiul lui Dumnezeu devenit fiul Omului, spre a-i mântui pe fraţii săi, căci Dumnezeu a voit ca noi să devenim fii ai săi, „fii întru Fiul său”.

11. Timp de binecuvântare

Marelui preot din Vechiul Testament i se poruncise să binecuvânteze poporul folosind o formulă solemnă în care revine de trei ori numele tainic al lui Dumnezeu: Iahve’. Luată din cartea Numerilor, binecuvântarea este propusă de Liturghia din prima zi a anului. “Domnul i-a zis lui Moise: ‘Aron şi urmaşii lui să-i binecuvânteze pe fiii lui Israel cu aceste cuvinte: ’Să te binecuvânteze Domnul şi să te păzească. Domnul să-şi lumineze faţa asupra ta şi să se îndure de tine. Domnul să-şi îndrepte faţa către tine şi să-ţi dăruiască pacea’. Astfel să chemaţi numele meu asupra fiilor lui Israel şi eu Domnul îi voi binecuvânta” (cf. Num 6,22-27: prima lectură). Preluată de Sfântul Francisc din Assisi, este cunoscută ca binecuvântarea către Fratele Leon. În formă elaborată este folosită de asistenţii catolici ai asociaţiei de cercetaşi la ceremonia promisiunii.

12. Papa, episcopul Romei şi pacea

De când papa Paul al VI-lea a instituit în 1968 Ziua Mondială a Păcii, ascultând această binecuvântare, în mod spontan, gândul se duce la marele Preot al Noului Legământ, Cristos cel anunţat de profetul Isaia ca principe al păcii. În numele lui, Papa adresează an de an popoarelor lumii un mesaj de pace cu invitaţia la sporirea eforturilor şi rugăciune pentru ca Dumnezeu să facă să strălucească faţa sa asupra lumii, asupra stăpânitorilor ei şi asupra victimelor războaielor. Tema Mesajului papei Francisc pentru cea de-a 54-a Zi mondială a păcii, marcată la 1 ianuarie 2021 este: "Cultura îngrijirii ca o cale a păcii". Pacea se construieşte având grijă de cei mai vulnerabili. E nevoie de îngrijire reciprocă dar şi de îngrijirea creaţiei pentru edificarea unei societăţi bazate pe relaţii de fraternitate. Profunda criză sanitară cauzată de noul coronavirus în 2020, a agravat alte situaţii critice – climatică, alimentară, economică şi a mobilităţii umane - provocând suferinţe şi dificultăţi enorme. Papa se gândeşte în primul rând „la cei care au pierdut un membru al familiei sau pe cineva drag, dar şi la cei care şi-au pierdut locurile de muncă". A crede că doar alţii trebuie să intervină şi să redreseze starea de lucruri, a crede că duşmanii păcii sunt întotdeauna alţii, nu este decât un pretext şi o justificare de a purta război în numele păcii folosind armele injustiţiei. E nevoie de convertirea vieţii chiar din prima zi a anului.

13. O rugă încrezătoare

Să îndreptăm încă o dată privirea spre poarta de intrare în noul an, deasupra căreia stă Ea, Maica Domnului care îl prezintă lumii pe Fiul său. Să-i spunem cu devoţiune filială:”Arată-ne nouă pe Isus, binecuvântatul rod al trupului tău!”. Si cu Sfântul Bernard să adăugăm: „O, milostivă, o, blândă, o dulce Fecioară Marie”. În Isus Cristos, Dumnezeu îşi luminează faţa asupra lumii întregi şi se îndură de ea. Cine îl primeşte cu inimă de fiu pe Fiul care rămâne mereu Fiu, acela primeşte împărăţia lui Dumnezeu ca un copil, şi pregăteşte copiilor un viitor de pace.

14. Rugăciunea Bisericii

Dumnezeule, care, prin fecioria roditoare a Mariei, ai dăruit neamului omenesc bunurile mântuirii veşnice, dă-ne, te rugăm, harul să simţim şi noi mijlocirea aceleia prin care l-am primit pe Dătătorul vieţii, pe Isus Cristos, Fiul tău.

Tuturor, An Nou fericit, cu sănătate şi pace în suflete şi în familii, de la Cristos Domnul, Stăpânul timpului şi al istoriei!

(Radio Vatican, Anton Lucaci, material omiletic din anii ’90, reluat ulterior cu mici modificări, actualizat şi structurat miercuri 30 decembrie 2020)