Duminica a XXXIII-a, anul A: parabola talanților

BISERICĂ

Consideraţii omiletice la Duminica a 33-a de peste an (A): Cultivă bine grădina vieţii

Ai primit cinci, doi sau un talant, după propria capacitate. Numărul nu importă. Fă-i să rodească şi Domnul îţi va zice: „Bine, servitor bun şi credincios! Peste puţin ai fost credincios, peste multe te voi pune. Intră în bucuria stăpânului tău!” Vei fi părtaş pentru totdeauna la viaţa şi bucuria lui Dumnezeu.

(Vatican News - 15 noiembrie 2020) E Ziua Domnului, sărbătoarea Paştelui săptămânal. Participând la sfânta şi dumnezeiasca Liturghie intrăm cu adevărat în actul tainic de moarte şi de înviere al lui Isus Cristos. Uniţi în credinţă, speranţă şi dragoste îi aducem mulţumire lui Dumnezeu care ne-a ales să stăm în înaintea sa şi să-i slujim, acum şi în viaţa de toate zilele. Facem aceasta cu bucurie, ştiind că slujirea lui Dumnezeu înseamnă fericirea noastră. Însă, uneori suntem tentaţi să vedem această slujire ca o povoară impusă, de care am vrea să ne eliberăm. Sunt în viaţă momente în care nu mai vedem că slujirea lui Dumnezeu ne apropie tot mai mult de viaţa deplină şi atunci credinţa însăşi devine o povară. Înainte de a ne apropia de textele liturgice, găsesc oportun să ilustrez printr-o istorioară rolul credinţei în viaţa noastră de creştini.

1. Cu aripile credinţei

Se povesteşte că la început porumbelul a fost creat fără aripi şi de aceea suferea mult şi atunci s-a plâns lui Dumnezeu spunând: „Îmi port greutatea trupului pe picioruşe foarte subţiri şi fragile pe care abia pot merge, şi în plus sunt fără apărare. Pisica e mereu la pândă şi are gheare şi dinţi ascuţiţi. Sunt continuu în ochii ei”. Atunci Domnul, înţelegător, i-a răspuns: „Ai dreptate, trebuie să fac ceva pentru tine, îţi dau aripi”. Dar porumbelul nu ştia ce sunt aripile şi la ce folosesc. După puţin timp, porumbelul s-a întors la Domnul, văitându-se din nou: „Acum e şi mai rău, greutatea este şi mai mare şi sunt chiar mai neapărată şi la placul pisicii”. Atunci Creatorul a zis: „Prostuţule! Aripile nu ţi-au fost date pentru ca tu să le porţi, ci ca ele să te poarte pe tine. Nu sunt o greutate, ci o forţă care te împinge în sus”. Porumbelul a înţeles imediat şi, uitându-se zâmbitor la pisică, şi-a luat fericit zborul spre albastrul cerului”. Învăţătura este valabilă pentru mine şi pentru voi toţi, dacă luăm credinţa doar ca o „greutate”, ca o povară. Privind doar sacrificiile pe care le comportă, în mod cert ea nu ne poate face fericiţi. Dar dacă începem să o trăim cu adevărat, implicându-ne în ea, contemplând deopotrivă dimineaţa Paştelui de înviere şi de viaţă, atunci nu va mai fi o povară, ci o forţă. Credinţa înseamnă aripi ce ne poartă în sus, spre înaltul cerului. Ea se alimentează din cuvântul Domnului. Începem cu o privire de ansamblu asupra textelor sacre, apoi ne oprim pe larg la Evanghelia talanţilor.

2. În aşteptarea Zilei Domnului

Astăzi lecturile liturgice ne îndreaptă gândul spre lucrurile cele mai din urmă ale omului, invitând la a ne da silinţa să facem bine cât mai mult şi cât este zi, căci vine noaptea şi nu se mai poate lucra. Prin strădaniile zilnice luăm parte la însăşi lucrarea creatoare şi răscumpărătoare a lui Dumnezeu. El aşteaptă colaborarea noastră. Darurile pe care le-a sădit şi le depune zilnic în noi sunt ca seminţele aruncate în teren. Ele sunt menite să se dezvolte şi să crească. Pentru a aduce rod trebuie să treacă prin cruce asemenea lui Isus care spune: „Rămâneţi în mine şi eu în voi. Cel care rămâne în mine şi eu în el, acela aduce roade multe” (In 15,4a.5b: aclamaţie la Evanghelie). Împreună, putem să ne asumăm riscurile vieţii. Domnul spune: „Gândurile mele sunt gânduri de pace şi nu de suferinţă; strigaţi către mine şi eu că voi asculta şi vă voi întoarce din robie de pretutindeni” (cf. Ier 29,11-12.14: Ant. la intrare). Un fragment din cartea Proverbelor prezintă elogiul femeii destoinice ca simbol al înţelepciunii. Ea este mai preţioasă decât coralii pe care soţul ei îi aduce din depărtare. Inima lui se încrede în ea. Mâinile ei se întind spre furcă şi palmele sale apucă fusul. Ca stăpână vigilentă şi responsabilă a casei, femeia harnică şi generoasă faţă de săraci „îşi desface palma către cel umil şi-şi întinde mâna către cel nevoiaş” (Prov 31,10-13.19-20.30-31: prima lectură). Femeia cumsecade este o binecuvântare pentru omul care se teme de Domnul: „Soţia ta va fi ca o viţă roditoare înăuntrul casei tale; copiii tăi vor fi ca vlăstarele măslinului împrejurul mesei tale”. Această femeie este propusă ca model pentru „toţi cei care se tem de Domnul şi umblă pe căile sale” (cf. Ps 127/128,1-2.3.4-5: psalmul responsorial). Ei fac să rodească darurile şi se hrănesc din munca mâinilor lor în aşteptarea întoarcerii Domnului. Nu ştim când va veni „Ziua Domnului”, spune apostolul Paul. Ştim însă că va veni pe neaşteptate ca un hoţ în timpul nopţii. Dacă veghem şi trăim în speranţă ca fii ai luminii şi fii ai zilei, nu avem de ce să ne temem. Aşadar, să nu dormim precum ceilalţi, ci să veghem şi să fim sobri (cf. 1Tes 5,1-6: lectura a doua). Evanghelia zilei despre parabola talanţilor arată că Domnul vrea să fim responsabili de „bunurile creaţiei şi ale harului încredinţate de Tatăl mâinilor omului”. Darurile Domnului nu trebuie ţinute în cămara inimii ca într-un depozit, căci sunt seminţe menite să rodească. A fi servitori buni şi credincioşi înseamnă a fi bogaţi nu în cuvinte, chiar dacă frumoase şi lăudabile, dar în fapte bune (Mt 25,14-30). Să ne oprim pe larg la Evanghelia talanţilor, o parabolă a împărăţiei lui Dumnezeu.

3. Nici un om nu este fără grădină

Se va întâmpla ca unui om care, voind să plece într-o călătorie, şi-a chemat servitorii şi le-a încredinţat bunurile sale. Dumnezeu ne încredinţează ceva şi apoi iese din scenă. Ne încredinţează lumea împreună cu câteva instrucţiuni pentru folosire şi multă libertate. Chipul lui Dumnezeu este cel descris în multe parabole. El are încredere în noi, ne face colaboratori la creaţie oferindu-ne un dar şi dându-ne o regulă. Ne-a lăsat aceeaşi regulă pe care a dat-o lui Adam în paradis (Eden): „cultivă şi păzeşte grădina” în care eşti pus, adică iubeşte şi înmulţeşte viaţa. Iată te rânduiesc preot al liturghiei primordiale a lumii. În acest sens, nici un om nu este fără grădină, pentru că ceea ce a fost adevărat pentru Adam este adevărat de atunci pentru fiecare om. Talanţii daţi servitorilor de către stăpânul generos şi încrezător reprezintă potenţialul minţii şi zestrea inimii, frumuseţea interioară de care nimeni nu este lipsit şi pentru care lumina trupului este doar un reflex. În acest sens, fiecare făptură pusă pe drumul meu este un talant al lui Dumnezeu pentru mine, o comoară imensă în ogorul meu. Şi eu sunt Adam, cultivatorul împlinirii şi păzitorul fericirii sale.

4. Cinci talanţi, doi, unu, fiecăruia după capacitatea sa

Evanghelia prezintă o teologie simplă, teologia seminţei, a plămadei, cu începuturi ce trebuie să se dezvolte şi să înflorească. Nouă ne revine munca răbdătoare şi inteligentă a celui care cultivă şi se îngrijeşte de plante. Esenţa iubirii stă în a-l face pe altul să devină ceva, să devină infinit mai mult, să devină maximul ce-i permit puterile. Soseşte momentul când trebuie să dăm cont şi atunci vin surprizele. Prima este aceasta: cel care a primit potenţialul de cinci talanţi şi prezintă zece, nu este mai destoinic decât cel care a primit potenţialul de doi şi prezintă stăpânului patru talanţi. Nu există o tiranie sau un capitalism al cantităţii, deoarece cântarele lui Dumnezeu nu evaluează cantitatea, ci calitatea. Este nevoie doar de sinceritatea inimii şi de fidelitatea cu sine însuşi, pentru a da vieţii ce este mai bun din ceea ce putem da. A doua surpriză: Dumnezeu nu este un stăpân exigent care vrea să-i dăm înapoi talanţii cu dobândă. Suma încredinţată rămâne la servitori, mai mult, este dublată: „Bine, servitor bun şi credincios! Peste puţin ai fost credincios, peste multe te voi pune. Intră în bucuria stăpânului tău!”. Dumnezeu îi face părtaşi la viaţa şi la bucuria sa pe servitorii credincioşi.

5. Dumnezeu relansează darurile, nu le ia înapoi

Servitorii se duc să restituie, iar Dumnezeu relansează. Evanghelia este acest spor de viaţă. Această pârghie de iubire crescândă este energia lui Dumnezeu încarnată în tot ceea ce trăieşte. Se prezintă la sfârşit şi cel care primise un singur talant şi a zis: mi-a fost frică. Parabola talanţilor este o invitaţie la a nu ne fi teamă de provocările vieţii, căci frica paralizează, ne face perdanţi. De câte ori nu am renunţat să învingem doar de frica să nu fim învinşi! Evanghelia învaţă înţelepciunea de a trăi, învaţă cea mai umană dintre pedagogii care se întemeiază pe trei reguli: a nu avea frică, a nu cultiva frică, a se elibera de frică. Şi mai presus de toate de frica servilă care l-a făcut pe servitorul care primise un talant să zică: „Stăpâne, ştiam că eşti un om aspru, care seceri unde n-ai semănat şi aduni de unde n-ai împrăştiat, şi, pentru că m-am temut, m-am dus şi am ascuns talantul tău în pământ. Iată, ai ce este al tău!” (Mt 25,24-25).

6. Dumnezeu, Tatăl Domnului nostru Isus Cristos

Servitorul care a primit un talant vrea să-l păstreze cu grijă pentru că nu-l consideră al său, dar al acelui stăpân aspru de care îi este frică. La darea de seamă, primii doi povestesc ceea ce au făcut şi arată câştigul. Al treilea restituie ceea ce a primit de la stăpân: „Iată, ai ce este al tău”. Ideea pe care şi-a făcut-o despre stăpânul său nu corespunde felului cum gândeau de ceilalţi, nu crede în generozitatea şi gratuitatea stăpânului, din contra, îl consideră ca unul care vrea să pună mâna pe ceea ce nu-i aparţine. Acest servitor are despre sine imaginea unui sclav, nu a unui servitor şi urmaş la succesiune. Nu a avut încredere nici în stăpân nici în sine. A îngropat împreună cu talantul primit viaţa sa, a rămas în întuneric, în solitudine. Nici nu s-a gândit la posibilitatea să împartă cu alţii ceea ce a primit, că „trebuia să depui banii la bancheri”. Este comportamentul celui care zice: „Nu fac rău nimănui, nu fur, n-am ucis”, dar s-a lipsit de aspectul iubirii. „Îngropând aurul tău în pământ, tu în realitate l-ai îngropat în inima ta. Da, tu eşti sărac, nu posezi nici un bun: eşti sărac de iubire, sărac de bunătate, sărac de credinţă în Dumnezeu, sărac de speranţă veşnică” (Sf. Vasile cel Mare). Ceea ce este important în viaţă este ideea pe care o avem despre Dumnezeu, despre chipul său. Fariseii îşi imaginau un Dumnezeu ca un Judecător aspru înaintea căruiar persoanele valorau în funcţie de meritele dobândite prin diferite feluri de aplicare a legii. Acest chip al lui Dumnezeu fără iubire înlătură libertatea, generează frică şi împiedică dezvoltarea umană.

7. Iubirea desăvârşită alungă frica

Dumnezeu, Tatăl Domnului nostru Isus Cristos nu este aşa: „De ce vă temeţi, oameni de puţină credinţă” (Mt 8,26). „În iubire nu există frică, dimpotrivă, pentru că frica presupune pedeapsă, iar cine se teme nu a ajuns la desăvârşire în iubire. Noi iubim pentru că el ne-a iubit mai întâi” (1In 4,18-19). Iubirea pune în mişcare viaţa. Ne face să stăm în picioare şi să acceptăm responsabilitatea vieţii fără să căutăm subterfugii, fără frică, dar cu pasiune, curaj şi spirit întreprinzător. Stăpânul parabolei îi cheamă pe toţi servitorii, nu doar pe câţiva dintre ei. Dumnezeu dă fiecăruia din darurile sale. Fiecare are capacitatea sa şi răspunderea personală pe măsura capacităţii. Teama de responsabilitate se traduce în timiditate, într-un fel de frică ce ne face să ascundem darurile primite. Evanghelia ne încurajează amintind că zilnic ne este oferită posibilitatea de a ne sufleca mânecile pentru a pune în valoare cât putem mai bine darul vieţii. E mai bine să rişti făcând, decât să nu rişti din lene sau frică.

8. Rugăciunea Bisericii

Doamne, Dumnezeul nostru, dă-ne, te rugăm, harul să te urmăm mereu cu bucurie, căci numai slujindu-te necontenit pe tine, izvorul oricărui bine, putem afla fericirea deplină şi nepieritoare.

(Radio Vatican – Anton Lucaci, material omiletic de vineri 13 noiembrie 2020)