Căutare

Parabola celor zece fecioare - Codex Rossanensis sec. VI Parabola celor zece fecioare - Codex Rossanensis sec. VI  

Consideraţii omiletice la Duminica a 32-a de peste an (A): Parabola celor zece fecioare

Doamne, fă să ne prezentăm la tine bine pregătiţi şi senini, fără să fim tulburaţi de teamă, să nu fim în stare de duşmănie faţă de tine, măcar în ultima zi, cea a plecării noastre. Fă să nu ne simţim smulşi şi dezrădăcinaţi cu forţa din lume şi din viaţă şi să nu pornim fără voie la drum. De aceea: „Mereu cu candela aprinsă vom sta în aşteptarea ta şi atunci când vei veni la nuntă voioşi te vom întâmpina!”

(Vatican News -  8 noiembrie 2020) E Ziua Domnului, sărbătoarea săptămânală a Paştelui. Luând parte la sfânta şi dumnezeiasca Liturghie implorăm de la Părintele îndurărilor noi energii de viaţă prin Fiul său Isus Cristos care a distrus păcatul şi moartea: „Rugăciunea mea să ajungă înaintea ta, Doamne; pleacă-ţi urechea la glasul cererii mele!” (cf. Ps 87/88,3: Ant. la intrare). Cererea psalmistului exprimă bine năzuinţa profundă a omului după Dumnezeul vieţii. Ea capătă o notă de urgenţă inconfundabilă în actuala situaţie de pandemie, când toţi conştientizăm mai intens ca oricând importanţa respiraţiei, că aerul ar putea lipsi în orice moment şi că ar trebui să fie suplimentat şi împins în plămâni prin ventilaţie mecanică. Într-adevăr, suflul misterios al vieţii este un dar inestimabil al lui Dumnezeu, „căci în el trăim ne mişcăm şi suntem” (Fap 17,28). Avem nevoie de Dumnezeu chiar mai mult decât de aerul pe care îl respirăm şi fără de care ne prăbuşim în praful pământului. Avem nevoie de rugăciune ca de respiraţia sufletului în Dumnezeu. Dar atenţie, nimic nu este abstract în rugăciunea omului biblic, ci experienţă de viaţă precum satisfacerea celor mai elementare cerinţe de sete şi mâncare: „Dumnezeule, tu eşti Dumnezeul meu, pe tine te caut dis-de-dimineaţă. Sufletul meu e însetat de tine, pe tine te doreşte trupul meu, ca un pământ pustiu, uscat şi fără apă. Astfel m-am uitat după tine în sanctuarul tău, ca să contemplu puterea şi gloria ta. Îndurarea ta este mai bună decât viaţa, de aceea, buzele mele te laudă. Aşa te voi binecuvânta toată viaţa mea şi voi ridica mâinile mele invocând numele tău. Ca şi cum m-aş sătura cu măduvă şi grăsime, aşa se desfată buzele mele când gura mea te laudă. Îmi amintesc de tine în aşternutul meu şi meditez la tine în ceasurile de veghe, noaptea. Pentru că ai fost ajutorul meu, la umbra aripilor tale tresalt de bucurie" (Ps 62/63,2-8: psalmul responsorial). Aici am putea încheia consideraţiile omiletice duminicale şi am avea suficientă hrană spirituală pentru încă o săptămână. Dar continuăm să parcurgem lecturile liturgice, căci masa Cuvântului este din belşug. Dumnezeu oferă mai mult decât suntem în stare să-i cerem în rugăciune. După o viziune de ansamblu a textelor, ne oprim la Evanghelia zilei.

1. Spre încheierea Anului bisericesc

Anului bisericesc se apropie de sfârşit. Lecturile liturgice din ultimele trei duminici lansează insistent invitaţia la veghe şi aşteptare pentru că Domnul vine. În această duminică ascultăm parabola lui Isus despre cele zece fecioare (cf. Mt 25,1-13). Pentru noi toţi este glasul acela care anunţă şi cheamă: „Iată, (soseşte) mirele! Ieşiţi-i în întâmpinare!” Avem prilejul să ne interesăm de cele indispensabile pentru a-l primi cum se cuvine. Putem alimenta candela inimii cu untdelemnul iubirii pentru a nu se stinge Să o menţinem aprinsă şi vom putea ieşi în întâmpinarea lui la lumina credinţei. Acesta este un gând înţelept pentru toţi iar cei care caută înţelepciunea o găsesc. „Cel care se trezeşte pentru ea nu oboseşte, fiindcă o va găsi aşezată la poarta lui” (cf. Înţ 6,12-16: prima lectură). Altminteri ne dezorientăm şi cădem în deznădejde. Cu darul înţelepciunii de sus mergem cu bucurie, încă de acum, în întâmpinarea Domnului. „Căci dacă noi credem că Isus a murit şi a înviat, la fel, prin Isus, Dumnezeu îi va aduce pe cei adormiţi împreună cu el”. De altfel luna noiembrie este dedicată pomenirii tuturor credincioşilor răposaţi. Apostolul Paul însufleţeşte credinţa celor care plâng pe cei morţi, îndemnându-i să nu o fie ca unii ce nu au speranţă. Vrednic de crezare este cuvântul acesta: dacă murim împreună cu El, vom şi trăi împreună cu El. Aceasta este noutatea esenţială a morţii creştine: prin Botez, creştinul este în mod sacramental „mort împreună cu Cristos” pentru a trăi o viaţă nouă de înviere cu Cristos (cf. 1Tes 4,13-18: lectura a doua). „O apă vie murmură şi şopteşte în mine: Vino la Tatăl”, scria pe la anul 106 sfântul Ignaţiu de Antiohia în epistola către Romani. Şi acum să ne oprim la pericopa Evangheliei.

2. Zece fecioare, cinci înţelepte şi cinci nechibzuite

Parabola celor zece fecioare este o parte importantă a discursului despre lucrurile din urmă. Povestirea subliniază necesitatea vegherii în aşteptarea Domnului şi îi încurajează pe cei care consideră că aşteptarea este prea lungă şi obositoare. Isus foloseşte o imagine luată din tradiţia nunţilor din Galileea. El ne spune tuturor „Vegheaţi”. Tocmai în această veghe continuă consistă pentru creştini adevărata înţelepciune. A fi pregătiţi în orice moment, mereu cu candela aprinsă în aşteptarea Domnului, în orice clipă din zi şi din noapte. Vorbind despre a doua sa venire, Isus a spus ucenicilor această parabolă pe care o redăm pe scurt: „Împărăţia cerurilor este asemenea cu zece fecioare invitate la nuntă, care şi-au luat candelele şi au ieşit în întâmpinarea mirelui. Cinci dintre ele erau nechibzuite, iar cinci înţelepte. Văzând că mirele întârzie, după o îndelungă aşteptare au adormit toate zece. Dintr-odată se anunţă sosirea mirelui şi cinci dintre ele pot să intre cu candele aprinse în sala de nuntă. Cele nechibzuite rămân afară, pentru că nu luaseră untdelemn în candelele lor care se sting şi fără lumină nu pot merge înaintea mirelui”.

3. O icoană a Bisericii

Cele zece fecioare sunt o icoană a Bisericii care cu inima neîmpărţită merge înaintea Mirelui ei: torţele reprezintă faptele bune care trebuie să fie muiate şi impregnate în undelemnul iubirii spre a putea arde şi lumina drumul spre Dumnezeu; 10 este numărul indispensabil al celor prezenţi, care permitea în Israel celebrarea cultului la templu în zi de sâmbătă. Toate cele zece fecioare adorm: este situaţia Bisericii apostolice extenuată de lunga aşteptare. Dar iată, Domnul soseşte. Toate tinerele se trezesc. Cele care au cu ele untdelemnul iubirii, îşi aprind repede candelele; în schimb, celelalte care nu au undelemnul iubirii în candela inimii, aleargă „noaptea” să cumpere „de la vânzători”, dar când ajung cu suflarea tăiată din cauza alergării, găsesc închisă uşa ospăţului de nuntă. Bat tare la uşă strigând: „Doamne, Doamne, deschide-ne!”, dar dinăuntru Domnul răspunde „Vă spun adevărul: Nu vă cunosc”. Acest răspuns poate să deruteze. Însă nimeni nu poate să se substituie altora în săvârşirea faptelor bune. În iubire este de neimaginat înlocuirea persoanei. Oricum, parabola poate fi integrată cu altele, de pildă cu parabola Tatălui milostiv şi a fiului risipitor, sau cu atitudinea lui Isus care iartă până şi un tâlhar răstignit. S-a scris că „măsura iubirii lui Dumnezeu este aceea de a iubi fără măsură”. Există o singură limită a acestui supra-plin de iubire, a acestei iubiri debordante: limita impusă de om, atunci când se închide în orgoliul propriu şi refuză cu îndărătnicie, până la sfârşit, să bată la inima milostivă a lui Dumnezeu. Să urmăm o altă abordare.

4. Existenţa umană, ieşire continuă înaintea Domnului

„Iată, (vine) mirele! Ieşiţi-i în întâmpinare!” Cred că aceste cuvinte din parabola celor zece fecioare redau cel mai bine frumuseţea existenţei umane. Ele reprezintă existenţa omului ca o ieşire sau un mers în întâmpinare. A ieşi din spaţii închise şi din bezna nopţii pentru a fi învăluit în splendoarea îmbrăţişării cu Dumnezeu. Toată viaţa noastră pe pământ este o ieşire şi o înaintare în vederea acestei întâlniri: de la naştere, ieşim, creştem şi înaintăm în viaţă, până în ziua în care ieşim din această viaţă pentru a întâlni viaţa ascunsă în Dumnezeu. Al doilea lucru important al parabolei este lumina. Împărăţia lui Dumnezeu va fi asemenea cu zece fecioare dotate cu un pic de lumină, suficientă pentru a face primul pas. Împărăţia cerurilor se aseamănă cu zece luminiţe, chiar dacă în jur este noapte. Este asemenea unui grăunte de muştar aruncat în pământ, asemenea unei mici bucăţi de drojdie puse în aluat, se aseamănă cu o mână de stele pe cer. Dar se iveşte o problemă: cinci fecioare sunt înţelepte, au untdelemnul în candele şi vor fi paznice ale luminii; cinci sunt nechibzuite, au un vas gol, o viaţă goală şi curând stinsă.

5. Daţi-ne din untdelemnul vostru!

Isus nu explică ce este undelemnul candelelor. Ştim însă că are de a face cu lumina şi cu focul. În definitiv, înseamnă să ştii să arzi pentru ceva sau pentru Cineva. Alternativa principală este între a trăi precum candelele aprinse sau a trăi precum cele stinse. „Daţi-ne din untdelemnul vostru, căci candelele noastre se sting!”, au spus fecioarele nechibzuite. Răspunsul celor înţelepte este categoric: „Nu, ca nu cumva să nu ne ajungă nici nouă, nici vouă! Mergeţi mai bine la cei care vând şi cumpăraţi-vă!” Acest răspuns cheamă la responsabilitate personală. Unul nu poate iubi în locul altuia; nu poate fi bun sau cinstit în locul meu şi să-l dorească pe Dumnezeu pentru mine. Dacă eu nu sunt responsabil de mine însumi, cine va fi pentru mine?

6. Domnul vine să ne îmbrăţişeze

Avem aici o parabolă exigentă şi consolatoare. Toate fecioarele au adormit, cele înţelepte şi cele nechibzuite. Aceasta este istoria noastră. Toţi am obosit şi poate am cedat. Dar în momentul cel mai întunecat al nopţii, un glas, un cuvânt, o persoană ne-a trezit. Forţa noastră adevărată stă în certitudinea că glasul lui Dumnezeu va veni. Tăria noastră este în acea voce care nu va lipsi, care va veni să ne trezească din toate descurajările. Vom auzi glasul lui Dumnezeu care ne ridică spunând că nu-i obosit, nici sătul de noi; că deschide o lume plină de întâlniri şi lumini noi. Dumnezeu nu urmăreşte să ne prindă în flagrant: este un glas care ne trezeşte, de fiecare dată, chiar în bezna cea mai neagră şi pe o mie de străzi. Nouă ne va fi îndeajuns să avem o inimă care ascultă, pe care să o reaprindem ca pe o candelă şi să ieşim în întimpinarea Celui care vine să ne îmbrăţişeze. Fiţi pregătiţi pentru venirea Domnului! De multe ori această invitaţie a lui Isus este înţeleasă exclusiv ca un avertisment privitor la ultima întâlnire: moartea. Această interpretare nu este greşită, dar este prea reductivă. Ea identifică venirea Domnului cu dizgraţia, cu accidentul, cu infarctul, în pofida tuturor explicaţiilor ulterioare. Ea nu ajută la a trăi credinţa cu bucuria creştină. Isus nu este purtător de moarte, ci Domnul vieţii.

7. Vegheaţi, căci nu ştiţi nici ziua, nici ceasul!

Singurul lucru de care de care suntem cerţi cu privire la acel eveniment, este că nu ştim când se va întâmpla. Să ţinem, deci, candelele noastre aprinse cu undelemnul credinţei şi al iubirii ca să nu trebuiască să mergem apoi la vânzători pentru a-l cumpăra, cum gândeau să facă acele zece fecioare, cele înţelepte şi cele nechibzuite. Vom regreta atunci dacă ne bazăm pe faptul că putem găsi negustori care vând acel tip de marfă. Asta şi pentru că nu este chiar marfa care se cumpără de la vânzători; mai mult, nici nu se cumpără, ci se dobândeşte în genunchi cu rugăciunea smerită şi arzătoare către Dumnezeu cel Preaînalt. În finalul parabolei celor zece fecioare, Isus spune: „Vegheaţi, aşadar, pentru că nu ştiţi nici ziua, nici ceasul!” Apostolul Paul recomanda creştinilor de atunci „să aştepte manifestarea Domnului nostru Isus Cristos”, pentru ca să fie găsiţi fără reproş în ziua venirii sale”. Primii creştini aşteptau acea zi ca fiind iminentă. Noi, după două mii de ani, riscăm să nu mai aşteptăm nimic. Să cerem harul de a ne trezi din această letargie periculoasă, căci dacă nu vom vedea încă acea ultimă zi,  vom vedea cu siguranţă ultima noastră zi. Coloana de foc care ne va permite să înfruntăm acel ultim moment sacru şi solemn va fi credinţa. Numai credinţa tradusă în fapte de caritate ne va duce pe ţărmul celălalt, unde ne va aştepta Domnul în persoană.

8. Fă să nu ne simţim smulşi cu forţa din lume!

Sfinţii ne provoacă la pregătirea din timp a întâlnirii cu Dumnezeu. Există o practică, există o pregătire spirituală pentru a nu porni fără voie la drumul din urmă ca smulşi şi dezrădăcinaţi cu forţa din lume. Să ne pregătim la o moarte bună. Sf. Ambroziu, episcop de Milano, îndeamnă: „Să purtăm mereu şi pretutindeni în trupul nostru moartea lui Isus: căci cine are în el moartea lui Isus va avea în trupul său şi viaţa Domnului Isus (cf. 2Cor 4,10)… E necesar ca viaţa ta să fie o trecere continuă de la stricăciune la nestricăciune, de la mortalitate la nemurire, de la nelinişte la calm… De fapt, ce este moartea, dacă nu înmormântarea viciilor şi învierea virtuţilor?” (Tratatul despre o moarte bună). Iar sf. Augustin dă pe faţă contradicţiile din viaţa creştinului: „Ce fel de iubire faţă de Cristos ar fi teama că el vine? Fraţilor, nu ne ruşinăm? Îl iubim şi ne temem ca nu cumva să vină! Dar îl iubim cu adevărat sau iubim mai mult păcatele noastre?” (Comentariul asupra Psalmilor, Ps 95,14-15). La rândul său, sfântul Ierarh Grigorie Teologul (329-390), cunoscut şi ca Grigorie de Nazianz, după ce s-a rugat pentru odihna fratelui său mai mare, Cezar, pune la îndemâna celor aflaţi pe cale această rugăciune practică: „Doamne, la timpul nostru, primeşte-ne şi pe noi, după ce ne-ai condus de-a lungul pelerinajului pământesc până la scopul hotărât de tine. Fă să ne prezentăm la tine bine pregătiţi şi senini, fără să fim tulburaţi de teamă, să nu fim în stare de duşmănie faţă de tine, măcar în ultima zi, cea a plecării noastre. Fă să nu ne simţim smulşi şi dezrădăcinaţi cu forţa din lume şi din viaţă şi să nu pornim fără voie la drum. În schimb, fă să venim senini şi bine dispuşi, ca acela care merge pentru viaţa fericită care nu se sfârşeşte niciodată, pentru acea viaţă care este în Cristos Isus, Domnul nostru, căruia să-i fie slavă în vecii vecilor. Amin. (Din Discursurile sfântului Grigore din Nazianz, episcop: Disc. 7, in laudem Cæsarii fratris, 23-24: PG 35, 786-787)

9. Rugăciunea Bisericii

Pentru fiecare dintre noi, când va răsări ultima stea şi vom intra în dimineaţa eternă ce nu cunoaşte apus, să cerem încă de acum să fim primiţi cu mângâietoarele cuvinte: „Vino, servitor bun şi credincios, intră în bucuria Stăpânului tău”. O rugăm pe Maica Preasfântă, Fecioara înţeleaptă şi Steaua dimineţii, să umple mereu candelele noastre cu untdelemnul credinţei şi al iubirii, să vegheze asupra noastră şi să ne menţină pe calea dreaptă, neprihăniţi şi curaţi cu inima”. „Dumnezeule atotputernic şi îndurător, înlătură, cu bunătate, tot ce ne stă împotrivă, ca, eliberaţi de orice povară trupească şi sufletească, să te putem sluji cu toată libertatea.

(Radio Vatican, Anton Lucaci, material omiletic de vineri 6 noiembrie 2020)

07 noiembrie 2020, 09:53