Căutare

Vatican News
1 noiembrie, solemnitatea liturgică anuală ”Toți Sfinții” 1 noiembrie, solemnitatea liturgică anuală ”Toți Sfinții” 

Consideraţii omiletice la solemnitatea „Toţi Sfinţii”: Liturghia cerească

Duminica este zi de har şi de celebrare în gradul cel mai înalt: „Nu dăunaţi pământului, nici mării şi nici copacilor, până când nu vom pune sigiliul pe fruntea slujitorilor Dumnezeului nostru!” Suntem chemaţi să avem o ureche spirituală capabilă să asculte şi să înţeleagă limba lui Dumnezeu. Viaţa de iubire se desăvârşeşte în liturghia cerească a sfinţilor care sunt pentru noi prieteni şi modele pe calea fericirilor evanghelice.

(Vatican News - 1 noiembrie 2020) E Ziua Domnului. Astăzi contemplăm cu ochii credinţei misterul împărtăşirii sfinţilor din cer şi de pe pământ. În această celebrare Biserica încă peregrină pe pământ venerează amintirea Sfinţilor din cer pentru a fi susţinută de exemplul lor, mângâiată de ocrotirea lor şi încoronată de biruinţa lor înaintea Sfintei Treimi. Pe scurt, sânta şi dumnezeiasca Liturghie ne invită să luăm parte la bucuria cerească a sfinţilor. De mărirea lor se bucură îngerii şi într-un glas îl laudă pe Fiul lui Dumnezeu. Nu înaintăm singuri pe drum, dar suntem înconjuraţi de o mare ceată de mărturisitori şi mijlocitori. Împreună cu ei formăm Trupul lui Cristos; împreună suntem fii ai lui Dumnezeu; împreună suntem sfinţiţi de Duhul Sfânt, Domnul şi de viaţă Dătătorul. Mulţimea glorioasă a sfinţilor mijloceşte pentru noi la Domnul, ne însoţeşte în drumul spre Împărăţie, ne stimulează să menţinem fixă privirea asupra lui Isus care va veni în slavă. Cristos, „primul născut între mulţi fraţi” (Rom 8,29) ne vrea părtaşi la mărirea sa împreună cu toţi sfinţii. Propun aceste consideraţii ca material omiletic dezvoltat mai pe larg, având în vedere situaţia de pandemie în care trăim. Sărbătoarea Tuturor Sfinţilor este o mare mângâiere.

1. Roadele mântuirii într-o singură sărbătoare

La 1 noiembrie Biserica Catolică de rit roman sau latin celebrează încă din secolul al IX-lea sărbătoarea „Tuturor Sfinţilor”. Aceeaşi sărbătoare este celebrată de Bisericile orientale în prima duminică de după Rusalii. În Răsăritul creştin, această sărbătoare îşi are originea în practica liturgică a bisericii din Antiohia, care încă din primele veacuri îi amintea pe toţi martirii creştini în strânsă legătură cu lucrarea Duhului Sfânt. De fapt, Isus Cristos înălţat la cer îl trimite discipolilor pe Duhul Sfânt ca rod al tainei pătimirii, morţii şi învierii sale. Tăria, curajul şi statornicia martirilor sunt lucrarea Duhului Sfânt. În tradiţia creştină apuseană, stabilirea zilei de 1 noiembrie pentru cinstirea tuturor sfinţilor a fost determinată probabil de motive simbolice şi practice. Octombrie este luna culesului roadelor câmpului, din vii şi livezi. În luna noiembrie oamenii din emisfera nordică a planetei încep să se bucure de roadele muncii anului respectiv. Sărbătoarea este un prilej potrivit pentru a contempla cu recunoştinţă roadele de mântuire produse de Cristos în Biserică de-a lungul istoriei. Aceste roade sunt întruchipate de sfinţii din ceruri. În ritul roman semnificaţia sărbătorii este rezumată în prefaţa Liturghiei: „Astăzi ne dai bucuria de a privi cetatea din ceruri, Ierusalimul cel sfânt, care este mama noastră, unde fraţii şi surorile noastre, deja adunaţi împreună, cântă şi preamăresc numele tău sfânt. Noi cei care călătorim pe pământ ne grăbim spre patria cerească, bucurându-ne de soarta fericită a acestor copii ai Bisericii pe care ni i-ai dat ca prieteni şi modele de viaţă”. Într-o singură sărbătoare îi amintim nu doar pe sfinţii ridicaţi oficial la cinstea altarelor, dar şi pe drepţii din toate timpurile, naţiunile, popoarele şi limbile pământului, ale căror nume sunt scrise în cartea vieţii. Sărbătoarea îmbrăţişează drepţii din Vechiul Testament, din istoria Bisericii precum şi din toată istoria celorlalte religii şi culturi.

2. Împărtăşirea sfinţilor: cine sunt aceşti sfinţi?

La baza sărbătorii stă articolul din Crezul creştin: „Cred în împărtăşirea sfinţilor”. Aceasta face parte din experienţa noastră de credinţă. Între creştini are loc un minunat „schimb de daruri” în multe feluri. Sfinţenia fraţilor noştri ne îmbogăţeşte viaţa, ne stimulează propunerile, ne atrage spre înalt. Sfinţii ajunşi în patria cerească doresc şi aşteaptă ca noi să fim alături de ei. Au la inimă situaţia noastră de luptă şi fragilitate umană, de multe ori chiar de păcat, pentru ca după multe riscuri şi încercări să putem ajunge la portul mântuirii veşnice. Să cinstim amintirea acelei mulţimi imense de creştini, de ieri şi de azi, de aproape şi de departe, cunoscuţi sau total necunoscuţi, care l-au slujit cu fidelitate pe Dumnezeu mergând pe urmele lui Isus. Este vorba de toţi cei care au trăit viaţa pământească în spiritul „fericirilor evanghelice”, cu simplitate, smerenie şi perseverenţă în încercări. Sunt bărbaţi şi femei, taţi şi mame, copii, tineri, vârstnici, muncitori, profesionişti, bolnavi, infirmi, oameni de rând care de multe ori au contat puţin sau nu au contat deloc în ochii lumii. Într-o predică pentru comemorarea sfântului diacon Laurenţiu, martir al Bisericii din Roma, sfântul Augustin aminteşte că „frumoasa grădină a Domnului are nu numai trandafirii martirilor, ci şi crinii fecioarelor, iedera celor care trăiesc în căsătorie, violetele văduvelor. Nici o categorie de persoane nu trebuie să se îndoiască de chemarea proprie. Cristos a pătimit pentru toţi” (Predica 304,1-4: PL 38, 1395-1397).

3. Sfinţi sunt şi astăzi, chiar lângă noi

Biserica se împodobeşte continuu cu noi fericiţi şi sfinţi ca în timpurile de demult. În societatea noastră secularizată nu trăiesc doar creştini de rutină şi indiferenţi. Sunt mulţi credincioşi care iau în serios chemarea lui Isus şi îl urmează pe drumul crucii cu bucuria şi curajul Evangheliei. De cele mai multe ori sunt oameni simpli care îşi pun întreaga viaţă îi mâinile lui Dumnezeu. Şi în aceasta consistă sfinţenia. Un om asaltat de ispite sau căzut în păcat dar care conştient de mizeria sa înaintea lui Dumnezeu se străduieşte să iasă la lumină, poate fi un sfânt. În schimb, nu umblă pe calea sfinţeniei, cine mânuieşte cu dibăcie lucrurile şi ideile religioase dar nu-şi pune niciodată în mod serios problema întâlnirii personale cu Dumnezeu. Sfinţii ne arată prin pilda vieţii lor că sfinţenia este posibilă, că nu consistă neapărat în fenomene extraordinare, nici în fuga de situaţiile normale ale vieţii, ci în a face voia lui Dumnezeu în orice împrejurare. Ei au spus şi spun zilnic: „Voiesc ceea ce voieşti Tu, voiesc pentru că voieşti Tu, voiesc cum voieşti Tu, voiesc cât timp voieşti Tu. Doresc ca gândurile mele să fie către Tine, cuvintele mele despre Tine, faptele mele după Tine iar suferinţele mele pentru Tine”. Ne cheamă la aceasta sacramentul Botezului prin care am fost „renăscuţi” la viaţa nouă în Cristos. Sfinţenia este trăirea coerentă a tainei Botezului. Asta ne amintesc sfinţii pe care îi sărbătorim astăzi. Mulţi dintre ei au fost alături de noi: rude, prieteni, cunoscuţi, colegi de şcoală sau de muncă: poate bunicul sau bunica, poate tatăl sau mama, poate un frate sau o soră, un preot, un profesor, un medic, un vecin sau o vecină sau cineva care a trăit lângă noi neluat în seamă, „neobservat”. Pe toţi aceşti fraţi în credinţă, care se bucură deja de vederea lui Dumnezeu, noi îi amintim în rugăciune simţindu-i aproape de nevoile noastre. Ei ne lansează o chemare şi un îndemn la sfinţenie.

4. Ce este sfinţenia?

În Biblie, sfinţenia este sinteza tuturor însuşirilor lui Dumnezeu. Cât priveşte conţinutul, termenul biblic „qadosh - sfânt” sugerează ideea de separare, de diversitate. Dumnezeu este sfânt pentru că este total diferit de tot ceea ce omul poate gândi, spune sau face. Este absolut separat de tot restul şi de partea sa. Este transcendent în sensul că stă deasupra tuturor categoriilor noastre. „Qadosh, qadosh, qadosh” - „῞Αγιος ἅγιος ἅγιος” – „Sanctus, sanctus, sanctus” – „Sfânt, sfânt, sfânt” este strigătul care însoţeşte manifestarea lui Dumnezeu în momentul chemării profetului Isaia (cf. Is 6,3). În acest sens, Dumnezeu singur este sfânt. Omul nu e sfânt, nici nu se naşte fără prihană. Psalmistul recunoaşte că a fost zămislit în păcat (cf. Ps 50/51,7). Însă profetul Isaia îl numeşte pe Dumnezeu „Sfântul lui Israel” (Is 43,3). Dumnezeu însuşi a promis poporului ales sfinţenia sa: „Voi îmi veţi fi o împărăţie de preoţi, un popor sfânt” (Ex 19,6). Când vorbim despre oameni „sfinţi”, ne referim la sfinţenia lui Dumnezeu împărtăşită omului. În Noul Testament sfinţenia lui Dumnezeu nu mai este un fapt ritual sau legal, ci o stare morală. Toată sfinţenia se decide în inima omului şi se desăvârşeşte în dragoste. Intermediarii sfinţeniei lui Dumnezeu nu mai sunt locuri, rituri, obiecte şi legi, dar persoana lui Isus Cristos. A fi sfânt nu consistă atât în a fi separat de ceva sau de cineva, cât în a fi unit cu Isus Cristos. El este „Sfântul lui Dumnezeu” (cf. In 6,69). Intrăm în contact cu sfinţenia lui Cristos şi ea ni se comunică nouă în credinţă prin sfintele Taine şi prin iubirea inimii şi a faptelor de caritate faţă de aproapele. De fapt, sfinţenia este înainte de toate dar, har şi lucrare a Sfintei Treimi, căci „am fost spălaţi, am fost sfinţiţi, am fost justificaţi în numele Domnului nostru Isus Cristos şi în Duhul Dumnezeului nostru” (cf. 1Cor 6,11).

5. Chemarea la sfinţenie

„Tu singur eşti sfânt”, cântă Biserica în marea doxologie (Mărire în cer lui Dumnezeu) adresându-se lui Cristos. „Tu singur eşti sfânt”, cântă şi îl preamăresc pe Dumnezeu toţi sfinţii şi îngerii din cer, amintindu-ne că toţi membrii Bisericii, fie că fac parte din ierarhie, fie că sunt păstoriţi de ea, sunt chemaţi la sfinţenie, după cuvântul Apostolului: „Aceasta este voinţa lui Dumnezeu, sfinţirea voastră” (cf. 1Tes 4,3; Ef 1,4). Ştim că divinul învăţător şi exemplul oricărei desăvârşiri, Domnul Isus, a propovăduit tuturor ucenicilor, de orice condiţie, sfinţenia vieţii al cărui autor şi înfăptuitor este El însuşi prin Duhul sfinţitor: „Fiţi desăvârşiţi precum Tatăl vostru din ceruri este desăvârşit” (Mt 5,48). Toţi suntem chemaţi să fim sfinţi. Sfinţenia este cerută de însăşi fiinţa omului. Omul trebuie să fie sfânt pentru a realiza identitatea sa profundă şi a fi „după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu”. Aceasta se împlineşte prin exercitarea libertăţii în ascultare de Dumnezeu. Vom fi persoane împlinite în măsura în care vom fi sfinţi, altminteri existenţa noastră ar fi ca o coloană frântă. „Nu există în lume decât o singură tristeţe şi anume aceea de a nu fi sfinţi” (Leon Bloy). „Sfinţenia nu e un lux, este o necesitate”, o menire (Maica Tereza de Calcutta).

6. Chemaţi la plinătatea vieţii în desăvârşirea dragostei

Observăm mai întâi că în Noul Testament se afirmă despre cei botezaţi că sunt „sfinţi” şi în acelaşi timp că „sunt chemaţi să fie sfinţi”, adică să se sfinţească. Nu este o contradicţie. În botezul credinţei am devenit deja cu adevărat fii ai lui Dumnezeu şi părtaşi la natura divină şi, prin aceasta, realmente sfinţi. Totuşi, trebuie să păstrăm şi să desăvârşim în viaţa noastră, cu ajutorul lui Dumnezeu, sfinţenia pe care am primit-o. Suntem chemaţi la plinătatea vieţii creştine şi la desăvârşirea dragostei folosind puterile primite după măsura darului lui Cristos. Păşind pe urmele lui şi deveniţi asemenea chipului lui, supunându-ne în toate voinţei Tatălui, suntem chemaţi să ne consacrăm din tot sufletul preamăririi lui Dumnezeu şi slujirii aproapelui. Astfel, sfinţenia poporului lui Dumnezeu va creşte în roade îmbelşugate, după cum o dovedeşte în istoria Bisericii viaţa atâtor sfinţi (cf. LG 40). Această învăţătură se desprinde din lecturile biblice propuse de Liturghia sărbătorii. Ele luminează din unghiuri diferite natura, trăsăturile proprii, căile şi izvorul sfinţeniei. În prima sa scrisoare sfântul Ioan ne spune: „Iubiţilor, vedeţi câtă iubire ne-a dăruit Tatăl: să ne numim copii ai lui Dumnezeu! Şi suntem. De aceea, lumea nu ne cunoaşte, pentru că nu l-a cunoscut pe el. Iubiţilor, acum suntem copii ai lui Dumnezeu, dar nu s-a arătat încă ce vom fi. Ştim că, atunci când se va arăta, vom fi asemenea lui, pentru că îl vom vedea aşa cum este. Oricine are această speranţă în el devine curat, aşa cum el este curat” (1In 3,1-3: lectura a doua). Sfinţii din cer au avut în ei această speranţă. Sfântul Ioan, văzătorul din insula Patmos (cf. Ap 7,2-4.9-14: prima lectură) ne asigură că numărul lor este incalculabil: „Am văzut o mulţime mare pe care nimeni nu poate să o numere, din toate neamurile, triburile, popoarele şi limbile” (cf. Ap 7,9). Dacă Apocalipsul vorbeşte despre mulţimea celor „însemnaţi” cu sigilul lui Dumnezeu, Evanghelia zilei ne arată drumul parcurs de aceştia pentru a ajunge în slava cerească. Toţi au urmat calea fericirilor proclamate de Isus în predica de pe munte (cf. Mt 5,1-12a: Evanghelia zilei), contând pe chemarea şi promisiunea sa: „Veniţi la mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi eu vă voi da odihnă!” (Mt 11,28: aclamaţia la Evanghelie). Fericirile sunt programul de viaţă pentru a deveni sfinţi. Ele zugrăvesc de fapt chipul lui Isus. Sfinţii l-au urmat şi imitat pe Isus cel sărac în duh, mâhnit de păcatele oamenilor, blând faţă de toţi, flămând şi însetat de dreptate, milostiv ca Tatăl din ceruri, curat cu inima, făcător de pace, persecutat din cauza dreptăţii. Despre ei cântă psalmistul: „Aceasta este generaţia celor care caută faţa ta, Doamne” (Ps 23/24, 6: psalmul responsorial).

7. Liturghia cerească în Ziua Domnului

Întrucât sărbătoarea „Toţi Sfinţii” cade anul acesta în zi de duminică, propun să reflectăm mai departe asupra primei lecturi luate din cartea Apocalipsului, ultima din Sfânta Scriptură. Cartea dezvăluie in limbaj imaginativ scenariul unei celebrări liturgice solemne cu caracter istoric şi de proporţii cosmice. Celebrarea are trăsăturile unei sărbători de nuntă. Încă de la început văzătorul Ioan ne informează că pe timpul celor relatate se afla „în insula numită Patmos”. Se afla acolo din cauza cuvântului lui Dumnezeu şi a mărturiei. Povesteşte că a fost răpit „în duh, în ziua Domnului” (Ap 1,10). Duminica este zi de har şi de celebrare în gradul cel mai înalt. Dialogul de la finalul cărţii dovedeşte că e vorba de o sărbătoare de nuntă pentru Cristos şi Biserica sa: „Duhul şi Mireasa spun: „Vino!”… „Da, voi veni curând!” „Amin. Vino, Doamne Isuse” (Ap 22,17 şi 20). Celebrarea unei zile consacrate lui Dumnezeu - ziua Domnului -  îmbrăţişează într-o singură privire viaţa şi istoria fiecăruia şi a tuturor celor de sub soarele lui Dumnezeu. Pentru a intra la sărbătoarea de nuntă povestită în Apocalips trebuie să acceptăm să fim „răpiţi” de glasul divin precum văzătorul Ioan. Trebuie să ne deschidem inimile în adoraţie şi uimire şi să ascultăm ceea ce Eternul vrea să ne comunice: „Cine are urechi să audă ceea ce Duhul spune Bisericilor”. Aceasta este invitaţia care răsună în marea liturghie din ultima carte revelată. Suntem chemaţi să avem o ureche spirituală, capabilă să asculte şi să înţeleagă limba lui Dumnezeu. Apocalipsul, ca orice celebrare liturgică a Bisericii, oferă exemplul unui limbaj divin de implicare intensă. Ne angajează pe fiecare.

8. Cine este vrednic să deschidă cartea?

Liturghia cerului la fel ca cea de pe pământ pleacă de la întrebarea fundamentală despre sensul vieţii şi al timpului şi în special despre sensul durerii, sensul suferinţei. De aceea, cartea Apocalipsului fascinează şi surprinde, nu ne lasă indiferenţi. Întrebarea este formulată în capitolul 5 al cărţii, unde este prezentat Mielul care şedea pe tron. Lui îi este dată de Dumnezeu cartea pecetluită cu şapte sigilii a întregii istorii pentru a o deschide. Întrebarea este pusă de „îngerul puternic” care striga cu glas tare:  „Cine este vrednic să deschidă cartea şi să-i desfacă sigiliile?” (Ap 5,2). Întrebarea ar putea fi formulată şi în felul următor: „Cine poate descifra sensul lumii ca natură necuvântătoare şi ca istorie? Care filozofie poate explica începutul, centrul şi sfârşitul a toate? Cine poate desluşi ceea ce este sigilat de şapte ori? Este întrebarea pe care, într-un fel sau altul, toţi ne-am pus-o, cel puţin o dată în viaţă. La această întrebare Apocalipsul oferă ca primă reacţie o muţenie generală: „Dar nimeni, nici în cer, nici pe pământ, nici sub pământ, nu putea să deschidă cartea şi să se uite în ea”. Este experienţa umană a celui care nu găseşte răspuns la durerea care îl copleşeşte. Este şi experienţa Văzătorului din Patmos, atât de asemenea nouă în zbuciumul vieţii şi tovarăş de suferinţă în strâmtorări.  Într-un fel de tăcere dezorientată, el sughiţă cu glas tare: „Şi am plâns mult pentru că nimeni n-a fost găsit vrednic să deschidă cartea şi să se uite în ea”. Nimeni nu părea să aibă puterea de a dezlega enigma lumii! Însă de la această enigmă nimeni nu se poate sustrage, căci ea revine mereu cu neliniştea ei tulburătoare. Este întrebarea legată de nevoia de a iubi şi de a învinge moartea care îi frământă pe toţi. În tăcerea apăsătoare care aşteaptă un răspuns, se pregăteşte starea necesară pentru a intra în liturghia Apocalipsului. Aşa se întâmplă la fiecare sfântă Liturghie trăită cu adevărat. Numai cine simte forţa şi durerea marilor întrebări se poate apropia cu încredere de cartea sigilată şi de Mielul de pe tron.

9. Răspunsul Mielului jertfit

La marea întrebare este dat un răspuns. Apocalipsul îl indică în imaginea Mielului jertfit, a sângelui său vărsat. Este marele răspuns pe care îl dă celebrarea liturgică: „Nu plânge! Iată a învins leul din tribul lui Iuda, vlăstarul lui David. El va deschide cartea şi cele şapte sigilii ale sale”. În centrul Liturghiei se află Isus, Fiul lui Dumnezeu, Cristos, Mielul jertfit stând în picioare pentru că a învins moartea; Nevinovatul care a luat asupra sa povara păcatelor noastre şi ne-a eliberat de ele. Fragmentul liturgic propus pentru Liturghia „Tuturor Sfinţilor” surprinde momentul dinaintea desfacerii celui de-al şaptelea sigiliu care prevesteşte şi actualizează marea „judecată” a lui Dumnezeu asupra istoriei. Ne este prezentat un tablou, să spunem aşa, de „catalogare” sau de „recensământ” al celor aleşi. Este vorba de cei care au acceptat să fie „sigilaţi” (însemnaţi) de Dumnezeu pentru mântuire. Nu-i vorba atât de vreun calcul matematic, cât de o garanţie că Dumnezeu îi va proteja de orice rău pe cei care i se încredinţează: „Eu, Ioan, am văzut un alt înger ridicându-se de la răsăritul soarelui şi având sigiliul Dumnezeului cel viu. El a strigat cu glas puternic către cei patru îngeri cărora le fusese dat să dăuneze pământului şi mării, spunând: „Nu dăunaţi pământului, nici mării şi nici copacilor, până când nu vom pune sigiliul pe fruntea slujitorilor Dumnezeului nostru!” (Ap 7, 2-4.9).

10. Mulţimea celor „însemnaţi”

„Şi am auzit numărul celor care au fost însemnaţi cu sigiliul: o sută patruzeci şi patru de mii de însemnaţi, din toate triburile fiilor lui Israel. După acestea, am văzut şi, iată, o mulţime mare pe care nimeni nu putea să o numere, din toate neamurile, triburile, popoarele şi limbile. Ei stăteau în picioare în faţa tronului şi în faţa Mielului, îmbrăcaţi cu haine albe şi cu ramuri de palmier în mâini”. Ne surprinde în acest tablou numărul mare şi universalitatea celor salvaţi. Ei provin din Israelul reprezentat de cei „o sută patruzeci şi patru de mii de însemnaţi”. Asta înseamnă câte douăsprezece mii din fiecare trib. Apoi din lumea păgână: „o mulţime mare pe care nimeni nu putea să o numere, din toate neamurile, triburile, popoarele şi limbile” (Ap 7,9). Avem aici semnul evident că pentru Dumnezeu nu există bariere şi că mântuirea este oferită tuturor fără deosebire.

11. Mântuirea aparţine Dumnezeului nostru

Un alt lucru de subliniat este faptul că nu atât oamenii îşi cuceresc mântuirea, cât Dumnezeu îi salvează în gratuitatea iubirii sale. Spun asta cei aleşi care strigau cu glas puternic: „Mântuirea aparţine Dumnezeului nostru, cel care şade pe tron, şi Mielului” (Ap 7,10). Însă Dumnezeu nu oferă „ieftin” mântuirea sa! Acesta este sensul răspunsului la uimirea unuia dintre bătrâni, care întrebase cine „erau” şi „de unde” veneau toate acele persoane:  „Aceştia sunt cei care vin din strâmtorarea cea mare. Ei şi-au spălat hainele şi le-au albit în sângele Mielului” (Ap 7,14). Expresia „strâmtorarea cea mare” ar putea face aluzie la vreo persecuţie precisă (din partea împăraţilor romani Nero sau Domiţian), dar ea se referă mai degrabă la toate încercările pe care le comportă fidelitatea faţă de Evanghelie. La fel, „hainele albe” şi „ramurile de palmier” pe care le poartă în semn de victorie, se datorează faptului că au fost scufundate „în sângele Mielului” şi purificate prin jertfă în focul suferinţei. Toate fac referinţă la chinuri, luptă, durere care nu sunt ceva accidental în viaţa creştinilor. Crucea se poartă zilnic, dacă vrem să fim credincioşi Domnului şi Mântuitorului nostru. Şi sfinţii au fost credincioşi până la capăt. „In cruce, salus - În cruce este mântuirea”. „Dacă atâţia şi atâtea au putut, eu de ce nu?” (Sf. Augustin)

12. Rugăciunea Bisericii

După ce i-am contemplat pe sfinţi ca prieteni şi modele de viaţă, acum putem să ne adresăm lor ca unor mijlocitori folosind rugăciunea zilei: „Dumnezeule atotputernic şi veşnic, tu ai dat Bisericii tale bucuria de a celebra într-o singură sărbătoare meritele şi slava tuturor sfinţilor; te rugăm, prin mijlocirea tuturor fraţilor noştri din cer să ne măreşti speranţa şi să reverşi asupra noastră îndurarea ta”.

(Radio Vatican – Anton Lucaci, material omiletic de sâmbătă 31octombrie 2020)

31 octombrie 2020, 09:19