Consideraţii omiletice la Duminica a XXIII-a de peste an (A): Viaţa comunităţii

(Vatican News - 6 septembrie 2020) E Ziua Domnului, sărbătoarea săptămânală a Paştelui. Duminica este totodată ziua adunării comunităţii care celebrează amintirea morţii şi învierii lui Isus. Îl adorăm pe Cristos care, prin Duhul Sfânt, şi-a vărsat sângele oferindu-se Tatălui pentru a curăţa conştiinţa noastră de faptele moarte. Sfânta şi dumnezeiasca Liturghie începe cu o mărturisire de credinţă şi o invocaţie luate din cel mai lung dintre psalmii biblici: „Tu eşti drept, Doamne, şi nepărtinitoare este judecata ta; poartă-te cu slujitorul tău după bunătatea ta” (Ps 118/119,137.124: Ant. la intrare). Sunt 176 de versete în care psalmistul cântă legea şi în general cuvântul prin care Dumnezeu se face cunoscut oamenilor. Dacă în trecut Dumnezeu a vorbit în multe rânduri şi în multe moduri părinţilor noştri prin profeţi, în cele din urmă ne-a vorbit nouă prin Fiul său (cf. Evr 1,1-2). Jertfindu-se de bunăvoie pe lemnul crucii Isus a arătat că plinătatea legii este iubirea. Cine îi iubeşte pe semenii săi a împlinit deja Legea, deoarece toate poruncile sunt cuprinse în cuvântul acesta: „Să-l iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi!” (cf. Rom 13,8-10: lectura a doua). Lecturile liturgice oferă astăzi indicaţii concrete pentru a pune în practică porunca iubirii în viaţa comunităţii noastre de credinţă şi speranţă. Prima lectură (cf. Ez 33,7-9) şi Evanghelia zilei (cf. Mt 18,15-20) arată ce trebuie făcut când un frate greşeşte şi persistă în a săvârşi răul. Ceilalţi fraţi nu pot sta indiferenţi. Porunca iubirii îi face să depună tot efortul pentru îndreptarea celui care riscă să se piardă. Întreaga comunitate este responsabilă de recuperarea lui în vederea împăcării.

1. Te pun străjer pentru casa lui Israel

În concret, ce trebuie făcut? Mai întâi, nu trebuie să căutăm justificări spunând asemenea lui Cain care întrebat de Dumnezeu: „Unde este Ábel, fratele tău?”, a zis: „Nu ştiu. Oare sunt eu păzitorul fratelui meu?” (Gen 4,9). Pentru fiecare este valabil cuvântul lui Dumnezeu către profetul Ezechiel: "Fiul omului, te pun străjer pentru casa lui Israel. Ascultă din gura mea cuvântul şi avertizează-i din partea mea! Când îi voi spune celui rău: «Răule, vei muri!», dar tu nu-i vei spune ca să-l avertizezi pe cel rău de la calea sa, el, cel rău, va muri din cauza nelegiuirii sale, iar eu voi căuta sângele lui din mâna ta. Dar dacă tu îl vei avertiza pe cel rău să se întoarcă de la calea lui, iar el nu se întoarce de la calea lui, el va muri din cauza nelegiuirii sale, dar tu îţi vei salva viaţa" (Ez 33,7-9: prima lectură). Ca orice profet, Ezechiel este un om unificat lăuntric. Tensiunile, contradicţiile, feluritele aspecte ale personalităţii sale, toate îşi găsesc rezolvarea în ascultarea indiscutabilă faţă de propria vocaţie.

2. Responsabilitate comunitară şi personală

Teologia ebraică a fost mereu sensibilă faţă de aspectele comunitare ale responsabilităţii şi mai puţin faţă de cele individuale şi personale. Pe timpul profetului Ezechiel circula un fel de proverb: „Părinţii au mâncat aguridă, şi fiilor li s-au strepezit dinţii” (Ez 18,2). În alte cuvinte, părinţii au greşit iar noi suportăm consecinţele. Acest proverb, deşi are o parte de adevăr, este foarte dăunător, întrucât suscită rebeliune împotriva nedreptăţii lui Dumnezeu: de ce trebuie să suferim noi pentru păcatele părinţilor? Pentru toţi devine o scuză: dacă se întâmplă un dezastru, vina este a părinţilor, nu a noastră; noi nu putem face nimic, nu trebuie să schimbăm nimic. În faţa acestei mentalităţi profetul răspunde că fiecare generaţie este responsabilă de ea însăşi, la fel şi fiecare persoană individual. În actuala situaţie, aşa cum nimic nu este sigur în mod definitiv, la fel nimic nu este definitiv pierdut: cel care a păcătuit se poate întoarce de la păcatul său. Important este ca omul să nu se sustragă de la propria responsabilitate.

3. Îndreptarea fraternă în comunitate                                                    

Isus arată cum trebuie procedat mai departe. În Evanghelia zilei se vorbeşte mai întâi despre raporturile cu fratele care a greşit, apoi despre raporturile ce se stabilesc în rugăciune. Este vorba despre raporturi de bună înţelegere pentru a ne putea aduna în numele Domnului. Pentru noi această Evanghelie este mereu actuală, deoarece viaţa unei comunităţi este marcată continuu de tensiuni şi neînţelegeri între membrii comunităţii. La drept vorbind, textul nu este destul de clar. În unele manuscrise se citeşte: „Dacă fratele tău greşeşte împotriva ta”. În altele, lipseşte specificarea „împotriva ta”. Totuşi, textul devine mai inteligibil dacă este vorba de o greşeală comisă împotriva unei persoane determinate: „Dacă fratele tău greşeşte împotriva ta, mergi şi mustră-l numai între patru ochi!” E vorba de o persoană care a fost ofensată în mod grav de către un frate, adică de un alt membru al comunităţii. Într-un asemenea caz se pot adopta diferite atitudini. Prima este căutarea unui mod de a se răzbuna pe acel frate. Dar această atitudine este exclusă total de textul Evangheliei. O altă atitudine posibilă este tăcerea, adică suportarea ofensei fără a reacţiona. Nici această atitudine nu este recomandată. Tăcerea poate fi oportună în unele circumstanţe, dar de obicei ea are urmări neplăcute, uneori chiar grave, pentru că ofensa îndurată mocneşte în inima celui ofensat şi provoacă reacţii, chiar în mod inconştient, foarte negative. În multe cazuri tăcerea nu este permisă. Trebuie să ai curajul de a vorbi, cum îndeamnă astăzi profetul Ezechiel (cf. Ez 33,7-9). Într-un alt pasaj din Vechiul Testament se recomandă: „Să nu urăşti pe fratele tău în inima ta; să mustri pe aproapele tău ca să nu porţi păcat din cauza lui!” (Lev 19,17).

4. Etapele îndreptării fraterne

Isus afirmă acelaşi lucru, adăugând însă că mustrarea fratelui trebuie făcută cu discreţie, nu în faţa tuturor, ci „mergi şi mustră-l numai între patru ochi!” Din dragoste fraternă, pentru a nu-l ofensa public pe un frate, trebuie căutată împăcarea în mod discret. Dacă doresc să fiu ascultat, atunci trebuie să nu atac. Trebuie să procedez astfel încât altul să nu se simtă atacat şi să treacă în apărare. Trebuie să asculte cu atenţie motivaţiile lui. Scopul urmărit este câştigarea fratelui, şi nu a-şi face dreptate. Gandhi, militantul activist indian zicea că deviza: „Ochi pentru ochi îi face orbi pe toţi”. Şi Isus continuă: „Dacă te ascultă, l-ai câştigat pe fratele tău”. Această frază ne face să înţelegem că scopul mustrării este unul complet pozitiv. Nu e vorba de a cere o reparare a greşelii, ci de a restabili raporturi cu adevărat fraterne, de comuniune şi înţelegere. În felul acesta se câştigă fratele care altminteri ar fi pierdut, întrucât ar continua să existe discordie între cele două persoane. Însă Isus ia în consideraţie şi cazul în care fratele nu acceptă mustrarea, nu recunoaşte propria vină şi nu vrea să restabilească raporturile fraterne. Atunci Isus prevede o a doua etapă, şi aceasta foarte discretă: „Dacă nu te ascultă, mai ia cu tine unul sau doi, «pentru ca orice hotărâre să fie întemeiată pe declaraţia a doi sau trei martori!»”. Putem aici admira delicateţea lui Isus. Noi deseori când am fost jigniţi, în loc să vorbim cu persoana interesată, ne adresăm altora pentru a acuza şi bârfi acea persoană, discreditând-o înaintea lor. Isus în schimb zice să vorbim direct cu fratele care ne-a greşit şi, dacă el nu ne ascultă, atunci să-i vorbi în prezenţa unei alte sau a două persoane care pot sprijini încercarea noastră de împăcare şi a-l face să înţeleagă că nu are dreptate şi că trebuie să renunţe la atitudinea greşită. Doar dacă a doua încercare nu are reuşită, Isus propune să se recurgă la adunarea creştină: „Dacă refuză să-i asculte şi pe ei, spune-l Bisericii!”. La acest punct se poate spera ca, datorită presiunii exercitate de adunarea creştină, cel ce a greşit să se recunoască vinovat şi să renunţe la atitudinea îndărătnică.

5. Autoexcluderea din comunitate

„Iar dacă refuză să asculte şi de Biserică, să fie pentru tine ca un păgân şi un vameş!” Acesta este momentul extrem al încercării de împăcare. Este un moment foarte trist dar care reflectă o stare de fapt: se constată că nu mai există nici un raport fratern cu acea persoană. Tensiunile, neînţelegerile în comunitate sunt inevitabile. De multe ori greşim unii faţă de alţii chiar fără să ne dăm seama. E nevoie să căutăm remedierea acestor situaţii. Isus ne invită să o facem cu discreţie, cu răbdare şi perseverenţă până la ultima posibilitate.

6. Împăcarea în comunitate este valabilă şi în cer

Isus subliniază necesitatea împăcării, deoarece ceea ce facem pe pământ are efect chiar şi în ceruri: „Adevăr vă spun: tot ce veţi lega pe pământ va fi legat şi în cer şi tot ce veţi dezlega pe pământ va fi dezlegat şi în cer”. Faptele noastre au loc pe pământ, dar au repercusiuni în cer. Asta înseamnă că avem o mare responsabilitate. Dacă primim pozitiv aceste cuvinte ale lui Isus, vom avea bucuria de a face lucruri care au un rezultat cu adevărat definitiv, şi vom fi fericiţi de a fi realizat ceva cu adevărat consistent şi durabil.

7. Puterea particulară a rugăciunii în comun

Apoi, în ceea ce priveşte rugăciunea, Isus arată că o rugăciune făcută singuri este mai puţin eficace decât una făcută împreună cu alţii.  „Iarăşi vă spun: dacă doi dintre voi pe pământ se vor uni să ceară orice lucru, le va fi dat de Tatăl meu care este în ceruri”. Rugăciunea în comun este mai puternică, tocmai pentru faptul că ea corespunde dorinţei Tatălui din cer ca toţii fiii săi să fie uniţi între ei. Această mare dorinţă se realizează când câteva persoane se adună ca să se roage, cerând unul şi acelaşi lucru de la Tatăl. Rugăciunea în comun are promisiunea unei prezenţa particulare a Domnului Isus: „Unde doi sau trei sunt adunaţi în numele meu, sunt şi eu acolo, în mijlocul lor". Isus este prezent în Sfânta Împărtăşanie, în taina Euharistiei, dar este prezent şi unde există o iubire frăţească bazată pe credinţa în el. În adunările noastre nu este vorba doar de o atitudine de simpatie umană, dar de o atitudine bazată pe convingerea conştientă că Domnul revarsă în inimile noastre iubirea sa. Înţelegem astfel că Dumnezeu a împăcat lumea cu sine prin Cristos şi a încredinţat comunităţii de credinţă cuvântul reconcilierii” (cf. 2Cor 5,19: aclamaţie la Evanghelie). Toată Liturghia duminicală îndeamnă la convertirea vieţii şi prin îndreptarea fraternă: „O, de aţi asculta astăzi glasul Domnului, nu vă împietriţi inimile voastre!” (Ps 94/95,8). Împăcaţi între noi, vom trăi bucuria de a-l preamări pe Dumnezeu. Şi în aceasta consistă fericirea omului. Parţială pe pământ şi desăvârşită în cer.

8. Cântarea psalmistului

Aşadar: „Veniţi să cântăm cu veselie Domnului, să strigăm cu bucurie către stânca mântuirii noastre, să mergem înaintea lui cu cântece de laudă şi în cântări de psalmi să-l preamărim! Veniţi să-l adorăm şi să ne plecăm în faţa lui şi să îngenunchem înaintea Domnului, creatorul nostru, căci el este Dumnezeul nostru, iar noi suntem poporul pe care el îl păstoreşte, turma pe care mâna lui o călăuzeşte! O, de aţi asculta astăzi glasul lui: "Nu vă împietriţi inimile ca la Meriba, ca în ziua de la Massa în pustiu; acolo m-au ispitit părinţii voştri, m-au pus la încercare, deşi au văzut lucrările mele!" (Ps 94/95,1-2.6-7-9: psalmul responsorial).

9. Rugăciunea Bisericii

„Dumnezeule, care l-ai trimis pe Fiul tău pentru a ne răscumpăra şi a ne face copiii tăi adoptivi, te rugăm, priveşte cu bunătate la fiii iubirii tale şi dăruieşte-le tuturor celor care cred în Cristos libertatea adevărată şi moştenirea veşnică”.

(Radio Vatican – Anton Lucaci, material omiletic de vineri 4 septembrie 2020)