Căutare

Vatican News
2020.08.03 Vangelo della XIX Domenica A - Gesù calma tempesta Consideraţii omiletice la Duminica a XIX-a de peste an (A): Furtunile vieţii 

Consideraţii omiletice la Duminica a XIX-a de peste an (A): Furtunile vieţii

În necazuri şi strâmtorări să strigăm: „Doamne, salvează-ne!”. Şi Isus răspunde neîntârziat: „Curaj! Eu sunt, nu vă temeţi!”, îşi întinde mâna şi ne prinde, urcă în barca noastră şi furtunile se liniştesc.

(Vatican News – 9 august 2020) E Ziua Domnului, sărbătoarea săptămânală a Paştelui. La sfânta Liturghie celebrăm legământul de iubire încheiat de Dumnezeu întru moartea şi învierea Fiului său Isus Cristos şi îi cerem ajutor în strâmtorările vieţii: „Ia aminte, Doamne, la legământul tău, iar viaţa săracilor tăi să n-o dai uitării niciodată. Scoală-te, Doamne, apără cauza ta şi nu uita strigătul celor care te caută” (cf. Ps 73/74,20.19.22-23: Ant la intrare). Condiţia omului credincios este mereu, într-un anume mod, cea a unuia care este invitat să umble pe marea vieţii în pofida îndoielilor şi a temerilor, încrezându-se numai în cuvântul lui Dumnezeu. Multe sunt furtunile vieţii şi fiecare cunoaşte zbuciumul inimii sale. Dar cum să înfruntăm vânturile potrivnice? Ce e de făcut când barca vieţii este lovită cu putere de valuri şi e gata să se scufunde? Astăzi lecturile liturgice prezintă trei situaţii diferite în care Dumnezeu răspunde celor care strigă după ajutor, făcându-i să perceapă prezenţa sa aducătoare de linişte şi pace. Însă, adesea, Dumnezeu se manifestă într-un mod diferit decât ne aşteptăm. În ordinea lecturilor, urmărim situaţia profetului Ilie, pe cea a apostolului Paul şi apoi, mai pe larg, situaţia apostolului Petru.

1. Zbuciumul profetului şi „adierea” lui Dumnezeu

Profetul Ilie, urmărit de soldaţii reginei Izabela care voia să înlăture din Israel cultul unicului Dumnezeu pentru a-l înlocui cu cel al zeităţilor feniciene, se refugiază pe muntele Horeb, intră într-o peşteră ca să petreacă noaptea şi adoarme. Dar un glas lăuntric îl invită să iasă afară din peşteră şi, privind cerul înstelat care acoperă şi luminează podişul Sinai, are o viziune care îi schimbă complet viaţa. Până în acel moment avea ideea că Dumnezeu este „Puterea” care îndoaie sau sfărâmă tot ce-i stă în cale. Stăpânit de această idee, profetul apărase cu îndârjire drepturile lui Dumnezeu. Dar iată că, în timp ce priveşte cerul, simte mai întâi un vânt puternic, apoi vede un foc ce înaintează urmat de un cutremur de pământ. În cele din urmă, sesizează prezenţa lui Dumnezeu care ajunge la el ca o adiere de vânt. Scrie autorul biblic: „Atunci a fost un vânt mare şi puternic, să rupă munţii şi să despice stâncile în faţa Domnului; dar Domnul nu era în vânt. După vânt a fost un cutremur de pământ; dar Domnul nu era în cutremur. După cutremur a fost un foc; dar Domnul nu era în foc; după foc a fost un sunet de linişte adâncă. Când l-a auzit Ilie, şi-a acoperit faţa cu mantaua, a ieşit şi a stat la intrarea peşterii” (1Rg 19,9a.11-13a: prima lectură). În zbuciumul său sufletesc, profetul s-a dispus să asculte. Această viziune l-a făcut pe Ilie să înţeleagă că Dumnezeu nu este „Forţa” năprasnică ce dezrădăcinează tot ce-i rezistă, ci mai degrabă o adiere uşoară, „un sunet de linişte adâncă”. Potrivit Bibliei Dumnezeu este „Ruàh” care înseamnă „Suflare - Duh”. Mai multe texte biblice ne fac să înţelegem că Suflul lui Dumnezeu poate fi perceput doar în tăcere. În Evanghelia după Ioan citim că nimeni nu ştie de unde vine această Suflare şi unde merge: „Vântul suflă unde vrea; îi auzi sunetul, dar nu ştii de unde vine, nici încotro merge. Aşa este cu tot cel care este născut din Duh” (In 3,8), adică din Duhul lui Dumnezeu.

2. Suferinţa apostolului pentru cei din neamul său

După lectura din Vechiul Testament, trecem la una luată din Noul Testament. Într-un fragment din scrisoarea către Romani apostolul Paul îşi manifestă suferinţa şi zbuciumul sufletesc pentru cei din neamul său care nu au acceptat Evanghelia. Paul este evreu şi examinează ce înseamnă „a fi evrei”. Există un Vechi Testament, un Vechi Legământ în care noi toţi ne regăsim, întrucât este cuvânt al lui Dumnezeu. Apostolul prezintă cu pasiune dar mereu cu respect, cu nostalgie dar şi cu o anumită amărăciune situaţia neamului din care provine. Biserica are mereu în faţa ochilor aceste cuvinte ale apostolului Paul despre cei din neamul lui: „Fraţilor, spun adevărul în Cristos, nu mint. Martoră îmi este conştiinţa în Duhul Sfânt. Mare îmi este întristarea şi nesfârşit chinul în inima mea. Căci aş dori să fiu eu însumi anatema de la Cristos pentru fraţii mei, rudele mele după trup. Aceştia sunt israeliţi, ale lor sunt înfierea şi gloria, alianţele şi Legea, cultul şi promisiunile; ai lor sunt patriarhii şi din ei vine, după trup, Cristos, care este deasupra tuturor, Dumnezeu binecuvântat în veci” (Rom 9,1-5: lectura a doua). Dumnezeu realizează aşteptările noastre aşa cum ştie el. Noi ne încredinţăm cu răbdare timpurilor şi modalităţilor lui. Aceasta este experienţa apostolului Paul. Dorinţa sa pentru poporul lui Israel trebuie să o încredinţeze lui Dumnezeu. După cum dă mărturie Sfânta Scriptură, Ierusalimul nu a cunoscut timpul cercetării sale, iar evreii, în mare parte, nu au acceptat evanghelia, ba chiar mulţi s-au împotrivit răspândirii ei. Totuşi, după cum spune apostolul, evreii rămân încă, de dragul părinţilor lor, preaiubiţi lui Dumnezeu, ale cărui daruri şi chemare sunt fără întoarcere (cf. Rom 11,28-29; LG 16). Împreună cu profeţii şi cu acelaşi apostol, Biserica aşteaptă ziua, ştiută numai de Dumnezeu, în care toate popoarele îl vor chema pe Dumnezeu într-un sigur glas şi „îl vor sluji umăr la umăr” (cf. Nostra Aetate 4).

3. Mergeţi pe celălalt ţărm! Începe misiunea

Evanghelia zilei (cf. Mt 14,22-33) îl prezintă pe Isus împreună cu ucenicii pe malul lacului Genesaret, la locul înmulţirii celor cinci pâini şi doi peşti cu care săturase cam cinci mii de bărbaţi, în afară de femei şi copii. Ne putem imagina entuziasmul mulţimii faţă de Isus, din moment ce unii se gândeau să-l proclame rege. Se cuvenea, într-un fel, ca ucenicii să rămână şi să zăbovească puţin ca să se bucure la finalul sărbătorii. Însă, Isus îi zoreşte să urce în barcă şi să treacă înaintea lui pe celălalt mal. Nu vrea ca ucenicii să se culce pe laurii succesului facil şi să uite de drumul pe care îl au de făcut. S-ar putea spune că, terminată Liturghia, începe misiunea. Care misiune? La început, ucenicii îi sugeraseră lui Isus să dea drumul mulţimii ca să meargă prin satele vecine să-şi cumpere de mâncare. Însă Isus nu a voit să-i trimită pe oameni flămânzi dar le-a zis discipolilor: „Daţi-le voi de mâncare!” Acum, după ce toţi au mâncat şi s-au săturat, poate să-i trimită liniştit în pace. Apoi, Isus s-a urcat pe munte singur ca să se roage. Înţelegem de aici stilul de viaţă al lui Isus care îşi împarte timpul între grija pentru nevoile oamenilor şi cultivarea comuniunii intime cu Tatăl. Vindecă bolnavii şi satură mulţimea iar apoi se retrage pentru a reînnoda legătura de iubire cu Tatăl în rugăciune. Când s-a înserat, Isus era acolo singur.

4. Barca zguduită de valuri

Evanghelistul Matei a vorbit deja despre prima traversare a lacului în timp de furtună, când discipolii au strigat speriaţi: „Doamne, salvează-ne că pierim!” (cf. Mt 8,25). Acum descrie o noapte destul de grea pentru ei. Nu era vorba de o furtună propriu-zisă. Barca ucenicilor se îndepărtase deja de uscat, la mai multe stadii; era zguduită de valuri, deoarece vântul le era împotrivă. Atunci discipolii acţionează ca şi cum Isus ar fi cu adevărat absent. Însă Isus nu trăieşte fără ei. Comuniunea cu Tatăl în rugăciune îl poartă mereu spre fraţii săi. Şi iată, „pe la straja a patra din noapte, Isus a venit la ei, umblând pe mare” (cf. Mt 14,23b-25). Discipolii reacţionează surprinşi. În prima povestire ei apar înspăimântaţi de iscarea furtunii. Aici, valurile mari şi vântul puternic nu-i tulbură. Ca pescari consumaţi sunt experţi în ale mării. Însă, îndată ce-l văd pe Isus, cred că este „fantasma” lui; îl iau ca pe unul care vine din lumea celor morţi. Spaima este enormă şi încep să strige de frică. Atunci, cel care umbla pe valuri se face recunoscut folosind aceeaşi expresie pronunţată de Dumnezeu la muntele Horeb când s-a arătat lui Moise: „Eu sunt” (Ex 3,14). Însă Isus rosteşte aceste cuvinte cu multă umanitate, căutând să le inspire curaj discipolilor, să le spună că nu trebuie să se teamă, ci să aibă încredere. Cu glasul calm ca într-o apariţie pascală Isus le zice: „Curaj, sunt eu, nu vă temeţi!” Ne-am fi aşteptat de la discipoli o cerere de ajutor împotriva valurilor şi a vântului puternic. În schimb, nu! Pentru ei este normal ca lacul să fie, uneori, aşa. Nu-i vorba de o furtună periculoasă; pentru a depăşi momentul, este de ajuns efortul personal.

5. Isus este mereu în barca Bisericii

Însă, marea surpriză se petrece între Isus şi Petru. Acesta, convins de-acum că este tocmai Isus a răspuns: „Doamne, dacă tot eşti tu, porunceşte să vin la tine pe apă!” El i-a zis: „Vino!” Coborând din barcă, Petru a început să umble pe apă şi a venit spre Isus”. Petru se comportă ca un copil care îi cere mamei să-l înveţe să umble, să meargă spre ea, să o întâlnească. Copilul care învaţă să meargă, merge mereu spre cineva. La fel este şi Petru, dar îndată îşi dă seama că nu reuşeşte. Nu priveşte spre Isus; se gândeşte la vânt şi iată, îi este frică. Atunci începe să se clatine ca un copil; mai mult, se scufundă. Abia atunci, începe să strige şi recurge la rugăciune. Scrie evanghelistul: „Dar, văzând vântul puternic, s-a înspăimântat şi, pentru că a început să se scufunde, a strigat: „Doamne, salvează-mă!” Îndată Isus a întins mâna, l-a apucat şi i-a zis: „Om cu puţină credinţă, de ce te-ai îndoit?” Sunt evenimente ce facă să întrevedem viaţa comunităţii creştine de la începuturi şi nu numai. Episodul învaţă că într-o lume agitată, discipolii lui Isus trebuie să înveţe să umble în istorie, ca nişte copii, spre întâlnirea cu Domnul şi Învăţătorul lor care este mereu „cel care vine”. Vine pentru a fi cu noi în barcă. Dacă Isus urcă în barcă lângă Petru, vântul se calmează: „Când (Isus) s-a urcat în barcă, vântul a încetat”. A umbla pe apă, expresia „eu sunt”, invocaţia „Doamne!”, calmarea imediată a vântului fac să înţelegem că Isus este în relaţie intimă cu Dumnezeu. De aici, actul de credinţă mai degrabă pascală, deşi nu este exclus ca un asemenea act să se fi verificat şi înainte de Paşti: „iar cei care se aflau în barcă l-au adorat spunând: „Cu adevărat eşti Fiul lui Dumnezeu!” (cf. Mt 14,28-33). De amintit faptul că multe personaje din Vechiul Testament sunt chemate, datorită misiunii lor, „fii ai lui Dumnezeu” (îngeri, Israel, regi, judecători etc.). Pentru noi care ne bucurăm de lumina Paştelui, referinţa este la Isus: „Tu eşti Fiul lui Dumnezeu”.

6. Curajul credinţei

Ce spunea creştinilor din prima generaţie amintirea furtunii pe mare şi vântul contrar? Situaţia era nouă. Dar credeau cu tărie că Isus nu este departe şi absent: că se putea conta pe el. Credeau că le spune să meargă spre el „umblând pe apă”, înaintând printre valurile lumii, bazându-se numai pe credinţa în Domnul Isus. Nu va fi uşor; vor fi momente de întuneric în care se vor întreba dacă a fost „o fantasmă”, dacă tot ceea ce au crezut şi trăit este o iluzie. Dar asta i s-a întâmplat şi lui Petru. La sfârşit însă strigă şi este salvat. Încercarea serveşte pentru întărirea credinţei că Isus nu-i abandonează pe ucenici. În încercări credinţa se purifică şi îi pregăteşte pe ucenici să stea înaintea judecătorilor şi tribunalelor ostile, gata să proclame că Isus Cristos este cu adevărat Ful lui Dumnezeu! (cf. Mt 14,33). Considerând viaţa noastră personală vedem că de multe ori ea se aseamănă cu acea barcă „zbătută de valuri din cauza vântului contrar”. Barca în dificultate poate fi propria căsătorie, propria familie, propria slujire preoţească, sănătatea, locul de muncă. Vântul contrar poate fi ostilitatea şi neînţelegerea din partea altora, răsturnarea continuă a sorţii, dificultăţile politice, criza socială. Poate la început am înfruntat cu curaj greutăţile, decişi să nu pierdem credinţa şi să ne încredem în Dumnezeu. Am umblat câtva timp şi noi „pe apă”, încrezându-ne numai în ajutorul lui Dumnezeu. Dar apoi văzând vântul puternic şi încercările din ce în ce mai îndelungate şi dure, am trăit un moment în care totul părea că se scufundă. Am pierdut curajul. Curajul credinţei.

7. Curaj! Eu sunt, nu vă temeţi!

Acesta este momentul în care să primim şi să auzim ca adresate nouă personal cuvintele lui Isus pe lacul Tiberiade: „Curaj! Eu sunt, nu vă temeţi!” (Mt 14,27). Această exclamaţie apare de mai multe ori în Noul Testament şi rostită mereu de Isus: „Curaj, fiule, păcatele îţi sunt iertate”, îi spune Isus paraliticului (Mt 9,2). „Curaj, fiică! Credinţa ta te-a vindecat”, îi spune Isus femei bolnave de hemoragie (Mt 9,22). „Curaj! Eu am învins lumea”, le spune Isus ucenicilor înaintea pătimirii (In 16,33). „Curaj – spune Isus arătându-se într-o noapte lui Paul – e necesar ca tu să dai mărturie despre mine şi la Roma” (Fap 23,11). Evanghelia ne spune că şi în situaţiile vieţii, când, omeneşte vorbind, nu mai există nimic de făcut, putem striga ca Petru în momentul scufundării: „Doamne, salvează-mă!”. Atunci ”Dumnezeu dă putere celui ostenit şi înmulţeşte tăria celui vlăguit. Cei tineri obosesc, iar cei maturi se ostenesc şi se poticnesc, dar cei care speră în Domnul îşi întăresc puterea, se înalţă ca pe aripi de vultur, aleargă, dar nu ostenesc, umblă, dar nu obosesc” (Is 41,29-31). Totul prin Isus Cristos, Domnul nostru.

8. Rugăciunea Bisericii

Dumnezeule atotputernic şi veşnic, luminaţi de Duhul Sfânt, noi îndrăznim să te numim Tată; desăvârşeşte în inimile noastre spiritul de fii adoptivi, ca să putem intra în moştenirea făgăduită.

(Radio Vatican – Anton Lucaci, material omiletic de vineri 7 august 2020)

 

08 august 2020, 08:24