Căutare

2020.08.30 Vangelo del giorno croce 2020.08.30 Vangelo del giorno croce 

Consideraţii omiletice la Duminica a XXII-a de peste an (A): Purtarea crucii

„Parola” de acces la bucuria trăirii cu Dumnezeu nu se schimbă. Astăzi Isus ne-o reaminteşte: „Dacă cineva vrea să vină după mine, să renunţe la sine, să-şi ia crucea şi să mă urmeze. Căci cine vrea să-şi salveze viaţa o va pierde; cine însă îşi pierde viaţa pentru mine, acela o va afla”.

(Vatican News -  30 august 2020) E Ziua Domnului. Începem sfânta şi dumnezeiasca Liturghie cu o invocaţie luată din cartea Psalmilor: „Ai milă de mine, Doamne, către tine strig toată ziua, căci tu, Doamne, eşti bun si îndurător, plin de dragoste faţă de cei care te cheamă (cf. Ps 85/86,3.5: Ant. la intrare). Rugătorul acestui psalm este unul dintre acei oameni credincioşi plini de zel şi de o evlavie profundă numiţi în ebraică „hasidìm”, pentru că se bucură de “hesed”, adică de harul lui Dumnezeu. Părinţii Bisericii au identificat această invocaţie cu rugăciunea lui Cristos, slujitorul lui Dumnezeu. Astfel, sfântul Augustin spune într-un comentariu că prin psalmul 85/86 „Cristos se roagă pentru noi, se roagă în noi, este rugat de noi; se roagă pentru noi ca preot al nostru, se roagă în noi precum cap al nostru, este rugat de noi ca Dumnezeu al nostru” Şi continuă cu îndemnul: „să recunoaştem în el glasul nostru şi pe cel al său în noi” (Enarrationes în Psalmos, 85,1). Este un lucru mângâietor a şti că rugăciunile noastre nu sunt vorbe aruncate în vânt, dar că ele se contopesc cu rugăciunea filială a lui Isus Cristos care „în zilele vieţii sale pământeşti a oferit cu strigăte puternice şi cu lacrimi, rugăciuni şi cereri către acela care avea puterea să-l salveze de la moarte şi a fost ascultat datorită evlaviei lui” (Evr 5,7). A invocat numele Domnului şi a fost salvat. Apostolul Petru însufleţit de Duhul Sfânt anunţă aceasta mulţimii în ziua de Rusalii: „Dumnezeu l-a înviat pe Isus Nazarineanul, eliberându-l de durerile morţii, deoarece nu era posibil să fie ţinut sub puterea ei”. Şi continuă: „Pe acest Isus, Dumnezeu l-a înviat şi noi toţi suntem martorii acestui fapt” (cf. Fap 2,22-32). Adunaţi în sărbătoarea săptămânală a Paştelui celebrăm „misterul credinţei” şi spunem împreună însufleţiţi de credinţă: „Moartea ta o vestim, Doamne şi învierea ta o mărturisim până când vei veni”. Apoi, în cursul săptămânii ne străduim să-l urmăm pe Isus pe drumul crucii care duce la bucuria vieţii depline. În aceste consideraţii omiletice ne oprim la textul Evangheliei zilei (cf. Mt 16,21-27) prin care suntem invitaţi să reflectăm asupra condiţiilor revelate de Isus celor care vor să fie ucenici ai săi: „Dacă cineva vrea să vină după mine, să renunţe la sine, să-şi ia crucea şi să mă urmeze!” Avem aici cuvântul cheie, „password”, cheia de acces la împărăţia lui Dumnezeu.

1. Creştinii îşi duc crucea pe urmele lui Isus

După ce şi-a anunţat moartea şi învierea, Isus le vorbeşte ucenicilor despre purtarea crucii: „Dacă cineva vrea să vină după mine, să renunţe la sine, să-şi ia crucea şi să mă urmeze! Căci cine vrea să-şi salveze viaţa o va pierde; cine însă îşi pierde viaţa pentru mine, acela o va afla. Aşadar, ce i-ar folosi omului de-ar câştiga lumea întreagă, dacă şi-ar pierde sufletul? Sau ce va da omul în schimb pentru sufletul său?” (Mt 16,24-26). Totul s-a petrecut după ce apostolul Petru a mărturisit public despre Isus: „Tu eşti Cristos, fiul Dumnezeului celui viu”. Atunci „Isus a început să le arate discipolilor săi că trebuie să meargă la Ierusalim şi să sufere multe din partea bătrânilor, a arhiereilor şi a cărturarilor, să fie ucis, iar a treia zi să învie”(Mt 16,21). Este prima vestire a patimii.

2. Reacţia lui Petru

Apostolii au mers după Isus convinşi că el era Cristos, Regele Mesia anunţat de profeţii de demult. Isus i-a primit binevoitor iar pentru a le da ocazia să facă puţină practică evanghelică, i-a trimis să predice prin satele din Galileea. Apoi înainte de a porni spre Ierusalim le pune câteva întrebări din care ucenicii îşi dau seama că nu au înţeles totul despre învăţătorul lor. Mai mult, Petru începe să-l certe pe Isus. Era convins că vorbind despre suferinţă şi moarte, răstoarnă planurile sale şi ale celorlalţi. În alte cuvinte, vrea să-l prevină spunând: „Învăţătorule, vezi, nu exagera, altminteri toţi te lăsă!”. Şi de această dată Petru se face purtător de cuvânt al celorlalţi ucenici arătând clar că nu a înţeles alegerea făcută de Isus, căci „luându-l deoparte pe Isus, a început să-l certe, spunând: „Să te ferească Dumnezeu, Doamne! Asta nu ţi se va întâmpla niciodată” (Mt 16,22). La rândul său Isus îl mustră pe Petru cu severitate: „Mergi în urma mea, Satană! Tu eşti o piatră de poticnire pentru mine, pentru că nu te gândeşti la cele ale lui Dumnezeu, ci la cele ale oamenilor”(Mt 16,23). Isus pune frâu pretenţiilor lui Petru şi îi spune că cine nu acceptă purtarea crucii se comportă ca Satana în timpul ispitirilor din pustiu. De aceea îi zice să treacă în spate, să se aşeze după el, să păşească pe urmele sale şi să nu mai pretindă să schimbe modul de a gândi al lui Dumnezeu. De aici rezultă că şi drumul ucenicului înseamnă a trăi jertfa crucii lui Cristos.

3. Nu există un creştinism facil

Apostolul Petru fusese numit de către Isus piatră de temelie a Bisericii dar la scurt timp după aceea este calificat ca „piatră de poticnire” pentru Isus. El gândeşte în parte la cele ale lui Dumnezeu, pentru că ştie că Isus este Mesia, „Cristos, fiul Dumnezeului celui viu”. În parte însă gândeşte la cele ale oamenilor, pentru că ar vrea ca Isus să fie un Mesia aşa cum se aşteaptă oamenii. Nedumerirea lui Petru este provocată probabil de teama că în planul mesianic al lui Isus, de suferinţă şi moarte, ar putea fi implicat şi el. Comportamentul lui Petru cu Isus este, desigur, unul reprezentativ pentru că exprimă ideea despre un creştinism facil pe care aproape toţi creştinii o au, cel puţin în cutele secrete ale minţii. Au pornit după Isus pentru că au fost fascinaţi de persoana şi de învăţătura sa şi nu atât pentru a-l urma pe calea crucii. Lui Petru şi celor care sunt de acord cu el Isus le dă un răspuns în continuarea acestei pericope evanghelice. Nu există un creştinism facil. Discipolii care merg pe o cale diferită de cea aleasă de Isus, nu fac parte din Biserica sa, ci sunt din „generaţia rea şi păcătoasă” care vrea să vadă un semn diferit de cel al lui Iona şi refuză iubirea radicală a dăruirii de sine pentru Dumnezeu şi fraţi. Se înţelege atunci de ce Isus, mustrându-l pe Petru pentru atitudinea sa contestatoare, l-a numit „Satana”. Satana este „adversarul, potrivnicul” lui Dumnezeu şi al planurilor sale.

4. Un program dificil

Care maestru sau cap spiritual i-a invitat vreodată pe proprii ucenici să-l urmeze pe drumul crucii şi să-şi piardă viaţa pentru el? Nimeni, din câte ştim. Doar Isus a făcut-o. Prezentând programul său atât de puţin atrăgător, ce speranţă putea avea de a fi înţeles şi urmat de ucenici? Omeneşte vorbind, niciuna. De fapt, cum am văzut, Petru a început să-l certe pe Isus încercând să-i scoată din minte un astfel de gând: „Să te ferească Dumnezeu, Doamne! Asta nu ţi se va întâmpla niciodată”. În alte cuvinte, Petru l-a luat deoparte pe Isus ca să-i spună că el şi prietenii lui îl urmaseră deoarece credeau că el era acela care cu braţ puternic avea să răscumpere poporul lui Israel de orice sclavie, inclusiv de ocupaţia romană. Un alt maestru care nu ar fi venit de la Dumnezeu (cf. In 3,2) s-ar fi răzgândit şi ar fi modificat programul iniţial, adaptându-se aşteptărilor religioase ale timpului. Aşa au făcut de fapt mulţi maeştri şi capi religioşi înainte de Isus. Şi nu numai.

5. Contextul persecuţiei

Când evanghelistul Matei redacta acest text evanghelic, apostolii Petru şi Ioan fuseseră arestaţi şi maltrataţi de mai multe ori. Iacob, fratele lui Ioan, fusese decapitat şi peste toţi ucenicii lui Isus plana suspiciunea autorităţilor civile şi religioase, prejudecăţile populare şi posibilitatea concretă de a fi aruncaţi în închisoare în orice moment, procesaţi şi ucişi. Acestei comunităţi de ucenici, trăind mereu cu teama de a fi cercetaţi şi în cazul cel mai fericit, privaţi de bunurile materiale, Matei nu le spune fraze fals liniştitoare, dar aminteşte condiţiile urmării lui Isus: „Dacă cineva vrea să vină după mine, să renunţe la sine, să-şi ia crucea şi să mă urmeze! Căci cine vrea să-şi salveze viaţa o va pierde;cine însă îşi pierde viaţa pentru mine, acela o va afla”. Creştinismul s-a conjugat adesea cu eroismul. Celor care ar fi putut spune că „nu suntem născuţi pentru a fi eroi”, Matei le aminteşte o altă frază a lui Isus: „Ce i-ar folosi omului de-ar câştiga lumea întreagă, dacă şi-ar pierde sufletul? Sau ce va da omul în schimb pentru sufletul său?” La întrebarea pusă în aceşti termeni, răspunsul este unul singur: „lumea întreagă nu face cât mântuirea veşnică”. Nu se admit paleative.

6. Alegere radicală, adică din rădăcină

Aceste cuvinte exprimă radicalismul unei alegeri care nu admite amânări sau răzgândiri. Este o exigenţă dură care i-a impresionat mereu pe ucenici iar în decursul secolelor a îndepărtat mulţi bărbaţi şi femei de la urmarea lui Cristos. Dar tocmai acest radicalism a adus şi roade minunate de sfinţenie şi de martiriu, care mângâie Biserica pe drumul istoriei. Şi astăzi acest cuvânt sună a scandal şi nebunie (cf. 1Cor 1,22-25). Şi totuşi trebuie să ne gândim bine, căci drumul trasat de Dumnezeu pentru Fiul său este acelaşi care trebuie parcurs de ucenicul hotărât să îl urmeze. Nu există două căi, ci numai una: cea parcursă de Învăţător. Ucenicului nu îi este permis să inventeze o altă cale. Isus merge înaintea celor care îi aparţin şi cere fiecăruia să facă ceea ce a făcut el însuşi. El spune: nu am venit pentru a fi slujit, ci ca să slujesc; astfel, cel care vrea să fie ca mine să fie slujitorul tuturor. Am venit la voi ca unul care nu are nimic; aşa că pot să vă cer să renunţaţi la orice fel de bogăţie care vă împiedică să intraţi în împărăţia cerurilor. Accept contradicţia, respingerea din partea majorităţii celor din poporul meu, deci pot să vă cer şi vouă să acceptaţi contradicţia şi contestarea din partea oricui ar veni ele. Cu alte cuvinte, Isus ne cere să alegem plini de curaj acelaşi drum; să îl alegem înainte de toate “în inimă”, pentru că a avea o situaţie externă sau alta nu depinde întotdeauna de noi. De noi depinde voinţa de a fi, în măsura în care este posibil, ascultători ca el faţă de Tatăl şi gata să acceptăm până la capăt planul pe care îl are cu unul fiecare.

7.  Crucea luată bine, salvează; luată rău, striveşte

Isus spune în Evanghelia de azi că este discipol al său acela care îl urmează pe calea crucii. O precizare. Crucea despre care se vorbeşte aici este crucea suferinţelor îndurate asemenea lui Isus. Este crucea persecuţiilor fizice, morale şi spirituale pe care creştinul le întâmpină în cursul vieţii sale în calitate de ucenic al lui Isus. Este vorba de crucea credinţei. Precizarea „pentru mine” este importantă: „Cine însă îşi pierde viaţa pentru mine, acela o va afla”. Nu este vorba de suferinţele care constituie condiţia naturală a vieţii fiecărui om. Nu e vorba de a umbla în căutarea de suferinţe, ci de a primi cu spirit nou ceea ce există deja în viaţa fiecăruia. Oricum, în înfruntarea acestor suferinţe ucenicul lui Isus are o viteză în plus comparativ cu ceilalţi oameni. Ştie cum să ia crucea asupra sa. Se comportă cu crucea precum pânzele unei nave cu vântul. Dacă pânzele prind vântul cum trebuie, ele se umflă şi barca înaintează pe valuri. Dacă pânzele sunt orientate împotriva vântului, viaţa călătorilor este în pericol de naufragiu: vântul rupe catargul şi nava se răstoarnă în mare. La fel şi crucea, luată cum trebuie, poartă la mântuire; luată greşit, striveşte. Călătorind cu barca pe marea vieţii creştinul îşi orientează astfel pânzele încât ele să fie umflate de suflul Evangheliei. Dar asta se învaţă, se deprinde zi de zi ascultând cuvintele lui Isus şi purtând crucea pe urmele lui şi împreună cu el.

8. Purtarea crucii în tăcere

Creştinul nu face excepţie, nu este scutit de abisul înfricoşător al durerii umane, dar ştie cu absolută certitudine că viaţa sa trebuie să fie consumată până la capăt pentru a iubi. Poate trăi suferinţa în solitudine, singur, asemenea lui Isus, dar nu se descurajează. Şi asta face parte din mărturia creştină, şi prin asta este „martor al morţii şi învierii lui Cristos” şi-i face mai tare credinţa. Trebuie să preţuim suferinţa ca material de jertfă adus împreună cu Cristos. Valoarea suferinţei se iroseşte, când vorbim despre ea la tot pasul, fără trebuinţă sau folos, plângându-ne tot timpul de dureri şi necazuri cu toţi pe care-i întâlnim. Asta nu înseamnă a purta crucea, ci a o descărca pe umerii altora. Ar fi bine să păstrăm cu gelozie unele mici necazuri şi suferinţe ca un secret între noi şi Dumnezeu, pentru ca ele să nu-şi piardă parfumul. A şti să suferi ceva în tăcere contribuie mult la menţinerea păcii şi armoniei într-o familie sau într-o comunitate, inclusiv în una religioasă. Este important şi un alt aspect când vorbim de purtarea crucii. Evanghelia rămâne Vestea cea bună ce nu se împotriveşte bucuriei. Creştinilor nu trebuie să le fie teamă de plăcere atunci când ea este însoţită de împlinirea propriei datorii. Desigur, rămâne importantă virtutea cardinală a cumpătării dar a se bucura de bunurile create de Dumnezeu nu este împotriva Evangheliei vieţii. Şi plăcerea îşi are izvorul în Dumnezeu. Să ne deprindem a primi bucuriile vieţii, chiar cele mai mici dar adevărate, aducând mulţumire lui Dumnezeu pentru ele.

9. Cântarea psalmistului

Năzuinţa omului spre Dumnezeu este o necesitate primară precum setea şi foamea. Omul caută şi este căutat. „Dumnezeule, tu eşti Dumnezeul meu, pe tine te caut dis de dimineaţă. Sufletul meu e însetat de tine, pe tine te doreşte trupul meu, ca un pământ pustiu, uscat şi fără apă. Astfel m-am uitat după tine în sanctuarul tău, ca să contemplu puterea şi gloria ta. Îndurarea ta este mai bună decât viaţa, de aceea, buzele mele te laudă. Aşa te voi binecuvânta toată viaţa mea şi voi ridica mâinile mele invocând numele tău. Ca şi cum m-aş sătura cu măduvă şi grăsime, aşa se desfată buzele mele când gura mea te laudă. Pentru că ai fost ajutorul meu, la umbra aripilor tale tresalt de bucurie. Sufletul meu se alipeşte de tine şi dreapta ta mă susţine” (Ps 62/63,2-6.8-9, psalmul responsorial).

10. Rugăciunea Bisericii

Dumnezeule al puterilor, de la care vine tot darul desăvârşit, sădeşte în inimile noastre iubirea fată de numele tău; uneşte-ne tot mai strâns cu tine, spre a hrăni în noi ceea ce este bun, şi veghează cu grijă, ca să păstrezi ce ai sădit în noi.

Tuturor celor care mă urmăriţi, vă doresc o duminică plăcută şi primenitoare. Mereu în Domnul!

(Radio Vatican – Anton Lucaci, material omiletic de sâmbătă 29 august 2020)

29 august 2020, 10:57