Consideraţii omiletice la Duminica a XVII-a de peste an (A): Comoara fericirii

(Vatican News – 26 iulie 2020) E Ziua Domnului. Sfânta şi dumnezeiasca Liturghie începe cu o mărturisire de credinţă luată din cartea Psalmilor: „Dumnezeu locuieşte în lăcaşul său cel sfânt; Dumnezeu îi adună pe toţi într-un gând în casa lui. El îi dă poporului său putere şi tărie” (cf. Ps 67/68,6-7.36: Ant. la intrare). Ştim că „în orice timp şi în orice neam este plăcut lui Dumnezeu acela care se teme de El şi săvârşeşte dreptatea. Însă i-a plăcut lui Dumnezeu să-i sfinţească şi să-i mântuiască pe oameni nu individual şi fără vreo legătură între ei, ci a voit să facă din ei un popor care să-l cunoască în adevăr şi să-l slujească în sfinţenie (cf. Fap 10, 35; LG 9). Este a treia duminică succesivă în care Isus vorbeşte în parabole despre „împărăţia cerurilor” şi îi aduce mulţumire Tatălui pentru că a ascuns tainele acestei împărăţii celor care se cred înţelepţi şi pricepuţi şi le-a dezvăluit "celor mici” (cf. Mt 11,25: aclamaţie la Evanghelie), adică celor săraci în duh potrivit fericirilor proclamate în predica de pe munte (cf. Mt 5,1-11). Astăzi ne sunt propuse ultimele trei parabole din seria celor şapte cuprinse în capitolul 13 al Evangheliei după sfântul Matei (cf. Mt 13,44-52: Evanghelia zilei). Parabolele sunt asemănări cu lucruri cunoscute ce îndreaptă gândul spre realităţile lui Dumnezeu. Împărăţia cerurilor este iniţiativa iubirii milostive a lui Dumnezeu. Ea s-a manifestat în lumea noastră mărginită şi efemeră a cărei înfăţişare trece ca iarba câmpului. Taina „ascunsă de la întemeierea lumii” s-a arătat în Isus care a îndurat drama Crucii în carnea sa omenească, dar a biruit boldul morţii prin învierea sa glorioasă. Parabolele împărăţiei dezvăluie acest dar imens pe care Dumnezeu îl pune la dispoziţia noastră prin Fiul iubirii sale. Ele întreţin speranţa învierii noastre cu Cristos în Duhul Sfânt, Domnul şi de viaţă Dătătorul.

1. Evanghelia împărăţiei cerurilor

În acel timp Isus a spus aceste trei parabole: "Împărăţia cerurilor este asemenea comorii ascunse într-un ogor, pe care un om, găsind-o, o ascunde şi, plin de bucurie, merge şi vinde tot ce are şi cumpără ogorul acela. La fel, împărăţia cerurilor este asemenea unui negustor care caută mărgăritare frumoase. Când găseşte un mărgăritar de mare valoare, merge, vinde tot ce are şi îl cumpără. Din nou, împărăţia cerurilor este asemenea năvodului aruncat în mare, care adună de toate. Când s-a umplut, oamenii îl trag la ţărm, se aşază, adună ceea ce este bun în coşuri şi aruncă ceea ce este rău. Tot aşa va fi la sfârşitul lumii: vor veni îngerii şi-i vor separa pe cei răi dintre cei drepţi şi îi vor arunca în cuptorul cu foc. Acolo va fi plânset şi scrâşnirea dinţilor. Aţi înţeles toate acestea?" I-au spus: "Da!" Atunci le-a zis: "De aceea orice cărturar instruit în ale împărăţiei cerurilor este asemenea stăpânului casei care scoate din tezaurul său lucruri noi şi vechi" (cf. Mt 13,44-52: Evanghelia zilei). Să observăm bine comportamentul celor doi: un zilier şi un negustor. Să-i privim în faţă: au găsit un bun preţios capabil să le schimbe complet viaţa

2. Comoara ascunsă, găsită întâmplător

Primul este un zilier agricol, unul care lucra cu ziua într-un ogor ce nu este al său. Ne putem imagina că în acea zi, pe când ara sau săpa sau curăţa terenul patronului de pietre si buruieni, a dat întâmplător de o comoară la care nu visase niciodată. Uimirea, şi apoi bucuria sa sunt imense. A decis imediat că acel ogor trebuie să fie al său. Comoara nu a fost căutată, ci găsită întâmplător pe când un om lucra. Descoperirea comorii împărăţiei lui Dumnezeu este o mare surpriză. Găsită într-un ogor, omul nu o ia cu el imediat. Pentru ce? Legea spune că tot ce se află într-un teren aparţine proprietarului, de aceea omul acela, probabil un zilier sau un arendaş, ascunde din nou comoara găsită. Împărăţia cerurilor nu poate fi sustrasă pe ascuns şi pusă într-un alt loc. Doar împărăţiile lumeşti pot fi cucerite, uzurpate, ţinute cu forţa prin subterfugii, conspiraţii şi compromisuri. Însă omul profită de ocazie, merge, vinde tot ce are şi cumpără terenul pentru a avea comoara ascunsă în el. Cumpără terenul de dragul comorii care este ascunsă în ogor, este păzită în ogor, face parte din ogor. Împărăţia lui Dumnezeu nu este înafara istoriei şi a vieţii, ci este ascunsă în realitatea vieţii de toate zilele. Dumnezeu însuşi se ascunde, nu se impune cu forţa, ci se lasă găsit chiar de cei care nu îl caută. Cumpărând ogorul, îl vom privi cu ochi noi, pentru că ştim că ascunde o comoară. Acum discipolul care pentru a-l urma pe Isus şi-a dezlipit inima de tot ceea ce însemnă pentru el rostul şi siguranţa vieţii, priveşte lumea cu alţi ochi. Vede împărăţia cerurilor ca o comoară ascunsă în ogorul acestei lumi. Dăm peste ea dintr-o dată iar lucru inteligent ce trebuie făcut este să profităm de ocazie. Nici un sacrificiu nu este prea mare în schimbul acestei comori. Este afacerea vieţii. Să ne amintim de îndemnul lui Isus: „Adunaţi-vă comori în cer, unde nici molia, nici rugina nu le strică, unde hoţii nu le sapă şi nu le fură” (Mt 6,20).

3. Mărgăritarul de mare valoare căutat şi găsit

„La fel, împărăţia cerurilor este asemenea unui negustor care caută mărgăritare frumoase. Când găseşte un mărgăritar de mare valoare, merge, vinde tot ce are şi îl cumpără” (vv. 45-46). Această parabolă pare să fie egală cu prima, dar sunt câteva aspecte particulare prin care se distinge. În prima parabolă, asemănarea este axată pe comoara găsită, apoi urmează acţiunea. În schimb, în cea de-a doua, asemănarea este cu negustorul care „caută”; negustorul este în acelaşi timp un căutător pasionat. Miezul asemănării este alcătuit din acţiunile negustorului: caută, găseşte, vinde şi cumpără mărgăritarul. Lucrătorul din prima parabolă nu caută, ci găseşte din întâmplare o comoară, în timp ce negustorul reuşeşte în sfârşit să găsească ceea ce căutase multă vreme. Este un cunoscător care ştie să evalueze mărgăritarele şi ştie ce cumpără, ştie pe ce dă totul. În comoara găsită se poate identifica ceva utilitarist: ogorul este plătit pentru ceea ce valorează ca teren, nu pentru comoara ascunsă în el. Aceasta nu se cumpără. Câmpul şi comoara îi permit omului să trăiască; mărgăritarul nu. Odată ce a vândut toate averile sale, negustorul poate oare trăi cu valoarea mărgăritarului? Negustorul se lipseşte de orice, numai să posede acel mărgăritar: merge, vinde tot ce are şi îl cumpără. Acum, discipolul lui Isus, care a simţit forţa nouă a iubirii ştie cui îi încredinţează propria viaţă. Sacrificiul total nu este cerut de la cel care nu a găsit nimic, ci de la cel care a găsit deja tot ceea ce dorea. În găsirea mărgăritarului de mare valoare se petrece o întâlnire decisivă, întâlnirea determinantă cu împărăţia cerurilor, cu împărăţia lui Dumnezeu.

4. Năvodul aruncat în mare adună de toate

A treia şi ultima parabolă din cele şapte (cf. Mt 13): „Din nou, împărăţia cerurilor este asemenea năvodului aruncat în mare, care adună de toate. Când s-a umplut, oamenii îl trag la ţărm, se aşază, adună ceea ce este bun în coşuri şi aruncă ceea ce este rău. Tot aşa va fi la sfârşitul lumii: vor veni îngerii şi-i vor separa pe cei răi dintre cei drepţi şi îi vor arunca în cuptorul cu foc. Acolo va fi plânset şi scrâşnirea dinţilor” (cf. Mt 13,47-50). Această parabolă este mai dezvoltată. Este paralelă cu parabola grâului şi a neghinei. Comoara este găsită întâmplător, mărgăritarul este căutat, peştii sunt adunaţi de năvod fără deosebire. Năvodul nu face nici o selecţie, ci strânge tot ceea ce întâlneşte şi adună orice specie de peşti. Împărăţia cerurilor este misterul de iubire a lui Dumnezeu în timpul şi în spaţiul care formează istoria. Este ca un năvod aruncat în mare care adună tot felul de peşti. Şi în parabola nunţii regelui, servitorii îi adună pe toţi cei pe care îi întâlnesc la răscrucile de drum, buni şi răi (cf. Mt 22,10). Comunitatea evanghelistului Matei, şi ca ea poate şi cea a noastră, ar vrea „să judece”, „să separe”, „să anticipeze” ceea ce va avea loc la împlinirea timpului, dar care în prezent nu poate fi perceput. Invitaţia lui Isus este aceea de a rămâne înăuntrul istoriei ca discipoli care ascultând Cuvântul său înţeleg că istoria este locul salvării. În terenul fragil al istoriei Dumnezeu îşi manifestă puterea iubirii sale milostive. Descoperirea împărăţiei este o „afacere” personală, dar nu privată. Nu există dar făcut de Dumnezeu, care să nu servească pentru a-i iubi şi implica pe alţii. Discipolii sunt chemaţi să fie o comunitate de oameni „prinşi” în năvod, „pescuiţi” de la moarte, şi care la rândul lor devin pescari. Nu aleg ei, cine intră şi cine nu, ci îi adună pe toţi. Când năvodul se va umple, se va face şi selectarea. Nu trebuie să judecăm înainte de vreme. Timpul prezent ne este dat pentru pescuit şi pentru a fi îngăduitori cu alţii precum Tatăl din ceruri este îngăduitor cu noi. Altminteri ne-am asuma rolul de îngeri chemaţi să execute judecata lui Dumnezeu pe care nu o cunoaştem. Şi astfel de „îngeri” sunt mulţi în circulaţie pe reţele… lumii.

5. Aţi înţeles toate acestea?

Discipolii sunt persoane pe care învăţătorul le întreabă continuu: „Aţi înţeles toate acestea?” La terminarea povestirii parabolelor împărăţiei Isus i-a întrebat pe discipoli dacă au înţeles cele spuse. Ei i-au răspuns că „da”. De fapt, în tot capitolul 13 al Evangheliei după Matei discipolii sunt prezentaţi ca unii cărora le-a fost dat să înţeleagă, nu numai cu inteligenţa dar şi cu discernământul spiritual, cu darul înţelepciunii care vine de sus. E vorba de a cunoaşte misterele împărăţiei instaurate de Isus, de a-l vedea pe Dumnezeu în carnea omenească a celor mici şi săraci după fericirile evanghelice. Şi peste noi se află lucrarea Duhului Sfânt; şi noi suntem chemaţi să dăm un răspuns personal, cinstit şi total, la întrebarea lui Isus. E timpul de a relua drumul cu Isus, poate după multe neînţelegeri şi şovăieli, după trădări şi cedări în faţa iluziei că putem construi şi singuri, cu forţe proprii, o lume mai bună şi mai dreaptă decât cea creată şi iubită de Dumnezeu.

6. Toate conlucrează spre bine celor care îl iubesc pe Dumnezeu

Apostolul Paul afirmă că „toate conlucrează spre bine celor care îl iubesc pe Dumnezeu, adică celor care sunt chemaţi după planul lui”. Toate? Chiar o boală? Chiar o nenorocire? Chiar păcatul? Chiar actuala pandemie? Da, absolut totul, dacă inima ta este plină de iubirea lui Dumnezeu! „Căci pe cei pe care i-a cunoscut de mai înainte, de mai înainte i-a şi rânduit să fie asemenea chipului Fiului său, aşa încât el să fie primul născut între mulţi fraţi; pe cei pe care de mai înainte i-a rânduit, i-a şi chemat; pe cei pe care i-a chemat, i-a şi justificat; pe cei pe care i-a justificat, pe aceştia i-a şi glorificat” (Rom 8,28-30: lectura a doua). De aceea, lasă la o parte orice teamă şi aruncă-te în acest ocean imens al lui Dumnezeu-Iubire!

7. Dă-i slujitorului tău o inimă ascultătoare

Solomon, fiul lui David, devenit rege al lui Israel, este conştient că-i lipseşte experienţa vieţii sau, cum spune textul, nu ştie „să iasă şi să intre”, deoarece este încă tânăr. Când Dumnezeu i se arată în vis şi îl invită să-i ceară ce vrea, Solomon nu alege onoruri, nici bogăţie, nici zile multe de domnie, ci darul înţelepciunii pentru a fi un rege după inima lui Dumnezeu: „Dă-i slujitorului tău o inimă ascultătoare ca să-l judece pe poporul tău, discernând între bine şi rău! Căci cine poate să-l judece pe poporul tău, care este atât de mare?” ((cf. 1Reg 3,5-12: prima lectură). Cererea a fost plăcută în ochii Domnului care i-a dat lui Solomon o inimă înţeleaptă şi chibzuită. Deşi ulterior regele Solomon s-a lăsat robit de putere, înţelepciunea dovedită la începutul domniei a rămas proverbială.

8. Înţelepciunea Crucii

Calea înţelepciunii a fost parcursă pe deplin de Isus Cristos până pe Calvar. Isus a cutrierat Palestina şi împrejurimile ei predicând Evanghelia împărăţiei şi făcând bine tuturor. Fiul s-a despuiat de orice putere şi ascultător de Tatăl până la moarte, a dat tot ce are şi a cumpărat pentru noi cu preţul propriei vieţi comoara împărăţiei cerurilor pe care o vestise în parabole. Crucea lui Isus este dovada supremă a iubirii milostive a Tatălui. De aceea, „noi îl predicăm pe Cristos cel răstignit, scandal pentru iudei şi nebunie pentru păgâni, dar pentru cei chemaţi, fie iudei, fie greci, Cristos este puterea lui Dumnezeu şi înţelepciunea lui Dumnezeu. Căci nebunia lui Dumnezeu este mai înţeleaptă decât oamenii şi slăbiciunea lui Dumnezeu este mai puternică decât oamenii” (1Cor 1,23-25). Sfinţii au înţeles şi trăit taina „împărăţiei lui Dumnezeu”. Sfântul Francisc din Assisi, când a descoperit „comoara ascunsă” în „Cristos cel Răstignit” şi în leprosul întâlnit pe drum, s-a despuiat chiar de hainele sale pentru a avea comoara ascunsă.

9. Rugăciunea Bisericii

„Dumnezeule, ocrotitorul celor ce nădăjduiesc în tine, fără tine nimic nu e deplin, nimic nu e sfânt; sporeşte-ţi îndurarea faţă de noi, pentru ca, prin puterea şi sub călăuzirea ta, astfel să ne folosim de bunurile trecătoare încât să ne bucurăm încă de pe acum de cele veşnice”. Vino, Doamne, în ajutorul nostru, pentru ca în momentele cele mai întunecoase ale vieţii să nu înceteze niciodată pentru noi lumina credinţei, mângâierea speranţei şi balsamul dragostei. Prin Cristos Domnul nostru. Amin.
Tuturor, duminică plăcută!

(Radio Vatican – Anton Lucaci, material omiletic de sâmbătă 25 iulie 2020)