Consideraţii omiletice la Duminica a XII-a de peste an (A): Nu vă temeţi!

(Vatican News – 21 iunie 2020) E Ziua Domnului. Sfânta şi dumnezeiasca Liturghie începe cu o mărturisire de credinţă şi o invocaţie din cartea Psalmilor: „Domnul este tăria poporului său, cetate de scăpare pentru unsul său. Mântuieşte, Doamne, poporul tău, binecuvântează moştenirea ta, fii păstorul lui în veci! (cf. Ps 27/28,8-9: Ant. la intrare). Este bine ca din când în când să conştientizăm faptul că suntem poporul lui Dumnezeu şi moştenirea sa şi că el este tăria noastră şi păstorul nostru. Cei care cred în Cristos, renăscuţi prin cuvântul lui Dumnezeu cel viu, nu din trup, ci din apă şi din Duhul Sfânt sunt „neam ales, preoţie împărătească, popor sfânt, popor răscumpărat…” (cf. 1Pt 2,9-10). În această calitate Biserica „îşi continuă peregrinarea între persecuţiile lumii şi mângâierile lui Dumnezeu” (cf. Sf. Augustin, De Civitate Dei, XVIII, 51,2), vestind crucea şi moartea Domnului până când va veni  Dar, cu puterea Domnului înviat, ea este întărită pentru a învinge, cu răbdare şi iubire, suferinţele şi dificultăţile interioare şi exterioare şi pentru a revela lumii, în mod fidel, deşi sub umbre, misterul Domnului, până când, la sfârşit, el se va manifesta în plină lumină (cf. LG 8). Odată ce am decis să-l urmăm pe învăţătorul nostru, noi creştinii nu trebuie să ne aşteptăm la un destin diferit: „Nu este discipolul mai presus decât învăţătorul, nici servitorul mai presus decât stăpânul său” (Mt 10,24). Vorbind despre ura lumii împotriva lor, Isus îi avertizează dinainte pe discipoli: „Dacă m-au persecutat pe mine, vă vor persecuta şi pe voi”. „Dacă lumea vă urăşte, să ştiţi că pe mine m-a urât înainte de voi” (In 15,20.18). Evanghelia atestă că persecuţia însoţeşte misiunea discipolilor lui Isus ca un fapt firesc. Astăzi în Evanghelie, Isus ne spune: „Nu vă temeţi!” Pe de altă parte, la rugăciunea zilei Biserica ne face să cerem de la Dumnezeu harul ca „să fim întotdeauna cuprinşi şi de frică, si de iubire faţă de numele său sfânt”. „Nu vă temeţi” şi „fă să fim cuprinşi de frică”. Vom vedea că între aceste două expresii nu este contradicţie. Frica de Dumnezeu este începutul înţelepciunii.

1. Un îndemn zilnic: Nu vă temeţi!

Duminica aceasta ne este prezentată o Evanghelie care a fost de mare ajutor pentru martirii Bisericii. Ea îi pregăteşte pe discipoli să susţină chiar martiriul cu mare curaj, ardoare şi fidelitate. Textul face parte din „discursul misionar” (cf. Mt 10,26-33: Evanghelia zilei) şi cuprinde învăţăminte propuse de Isus în diferite ocazii. Sunt adresate celor pe care avea să-i trimită să predice Evanghelia în toată lumea. Domnul repetă de mai multe ori: „Nu vă temeţi de oameni!” „Nu vă temeţi de cei care ucid trupul, dar nu pot ucide sufletul!  Oare nu se vând două vrăbii pe un ban? Şi niciuna dintre ele nu cade pe pământ fără ştirea Tatălui vostru. Vouă, însă, vă sunt numărate toate firele de păr de pe cap. Aşadar, nu vă temeţi! Voi valoraţi mai mult decât multe vrăbii”. Îndemnul „nu vă temeţi… nu te teme” este prezent în Biblie de 366 de ori, s-ar putea spune „o dată pentru fiecare zi din an, inclusiv din anul bisextil. În fiecare zi Domnul ne asigură că nu trebuie să ne temem. Dar există şi o frică sănătoasă şi sfântă. Este vorba de frica de Dumnezeu care este începutul înţelepciunii: „Temeţi-vă mai degrabă de cel care poate să piardă şi trupul şi sufletul în Gheenă!” (Mt 10, 28b). Martirajul ucide trupul dar face să trăiască sufletul; păcatul, în schimb, ucide sufletul.

2. Părtaşi la moartea şi învierea lui Isus

Martirii au curajul să îndure chiar moartea cu suflet de învingători. Ei ştiu că moartea trupului este o ocazie pentru biruinţa lui Dumnezeu. Moartea lui Isus a fost ocazia pentru cea mai mare victorie divină din istoria lumii. De fapt, Isus a înfruntat moartea cu iubire, a biruit-o şi i-a răsturnat semnificaţia. În loc să fie un eveniment de ruptură şi înfrângere, moartea a devenit ocazia pentru a pune bazele noului legământ. Iar în Euharistie noi celebrăm stabilirea acestui legământ nou întru moartea lui Isus. La Cina cea de Taină el a zis: „Acesta este sângele meu, al alianţei, care se varsă pentru mulţi spre iertarea păcatelor” (Mt 26,28). Moartea lui Isus este o victorie asupra morţii, care se manifestă apoi pe deplin cu învierea sa: „Cristos cel înviat din morţi nu mai moare, moartea nu mai are nici o putere asupra lui” (Rom 26,28). Martirii creştini înfruntă moartea conştienţi că participă la pătimirea lui Isus pentru a avea parte şi la învierea sa. În acest sens Isus le zice discipolilor: „Nu vă temeţi de cei care ucid trupul, dar nu pot ucide sufletul! Temeţi-vă mai degrabă de cel care poate să piardă şi trupul, şi sufletul în Gheenă!” (Mt 10,28). Isus ne face să învingem o frică cu o frică mai mare: ne face să învingem frica de oameni, de persecutorii care ucid trupul, cu frica de Dumnezeu, fără de care omul îşi pierde şi sufletul şi trupul în Gheenă.

3. Frica de Dumnezeu: puterea martirilor

Frica de Dumnezeu a fost de mare ajutor pentru martiri. Sensul profund al maiestăţii şi sfinţeniei lui Dumnezeu a dat putere atâtor martiri. Şi pentru noi, frica de Dumnezeu este o mare forţă împotriva ispitelor. Frica de Dumnezeu înseamnă conştiinţa că el este mare şi sfânt, că nu acceptă infidelităţi şi laşitate. Când persecuţia ameninţă o persoană, tentaţia de infidelitate este foarte puternică. În mod spontan orice om caută să scape, să evite prigoana iar mijlocul cel mai simplu este apostazia, adică lepădarea de credinţă. Dar acest comportament face să se piardă sufletul, pentru că rupe relaţia noastră filială cu Dumnezeu şi relaţia noastră fraternă cu Isus Cristos, de aceea nu trebuie adoptat. Isus spune: „Oricine va da mărturie pentru mine înaintea oamenilor, voi da şi eu mărturie pentru el înaintea Tatălui meu cel din ceruri. Însă oricine mă va renega înaintea oamenilor îl voi renega şi eu înaintea Tatălui meu cel din ceruri" (Mt 10,32-33).  Legătura cu Isus este cea mai importantă dintre toate şi trebuie apărată cu tot curajul. Martirii au avut speranţa că vor fi recunoscuţi de Isus înaintea Tatălui ceresc. De aceea nu au cedat tentaţiei.

4. Încrederea martirilor că nu suntem singuri

Pe de altă parte Isus vrea să reverse încredere în inima martirilor, făcându-i să înţeleagă că nu sunt singuri. Curajul vine din siguranţa că după moartea sa, Isus înviat şi înălţat la cer ne prezintă Tatălui ca „discipoli ai săi”. În situaţii dificile putem învinge teama susţinuţi de credinţa că alături de noi este Dumnezeu ca un luptător valoros, cum se citeşte în mărturisirile profetului Ieremia (cf. Ier 20,10-13: prima lectură). Acesta devenise ţinta preferată a potrivnicilor la care fusese trimis de Dumnezeu pentru a-i readuce la credinţă. Trebuia să predice unor oameni ostili care îl luau în derâdere. Este calomniat, învinuit, persecutat. Până şi prietenii săi pândesc şi aşteaptă să se clatine şi să fie sedus pentru ca să-l poată birui şi să se răzbune pe el. Profetul se simte ca un „om sărman” apărat de Dumnezeu, de aceea nu se clatină. Spune în una din confesiunile sale: „Domnul este cu mine ca un luptător puternic, de aceea, cei care mă urmăresc se vor poticni şi nu vor reuşi să mă biruie; se vor ruşina foarte mult pentru că nu vor avea succes, iar înjosirea lor nu va fi uitată niciodată” (Ier 20,11). Încrezător în Domnul, profetul Ieremia continuă să-i încurajeze pe tovarăşii de suferinţă: „Cântaţi Domnului, lăudaţi-l pe Domnul! Căci el eliberează sufletul celui nevoiaş din mâna răufăcătorilor” (Ier 20,13). Dacă frica de Dumnezeu este foarte utilă, încrederea în el este şi mai mult. Martirii contau pe ajutorul lui Dumnezeu şi au avut încrederea în el. Tatăl nu-i lasă fără ajutor pe aceia care mărturisesc credinţa în el şi în Fiul său Isus.

5. Martirii creştini nu ucid şi nu sunt sinucigaşi

În prima lectură din Vechiul Testament, profetul Ieremia încredinţează Domnului cauza sa şi invocă răzbunare împotriva prigonitorilor săi: „Dumnezeu oştirilor,  tu care îl încerci pe cel drept, care observi rărunchii şi inima, fă-mă să văd răzbunarea ta împotriva lor, pentru că ţie ţi-am destăinuit cauza mea!” (Ier 20,12). Martirii creştini în schimb nu vorbesc despre răzbunare. Ei urmează exemplul lui Isus care, în loc să invoce răzbunare împotriva celor care îl răstigneau, s-a rugat pentru iertarea lor spunând: „Tată, iartă-i, pentru că nu ştiu ce fac!” (Lc 23,34). La fel, diaconul Ştefan, primul dintre martiri, s-a rugat pentru cei care îl omorau cu pietre, ca Dumnezeu să nu le ia în seamă acest păcat (cf Fap 7,60). Martirii creştini îndură moartea fără să aibă faţă de alţii sentimente de ură, mai mult ei doresc întoarcerea loc. Martirii creştini pun în practică îndemnul lui Isus: „Rugaţi-vă pentru cei care vă fac rău” (Lc 6,28). Martirii creştini nu provoacă moartea altor persoane şi nu sunt sinucigaşi. A căuta moartea altor persoane nu este un gest creştinesc. Martiriul este o mărturie de credinţă, de speranţă şi de iubire. De credinţă, pentru că martirul refuză să se lepede de credinţă şi mărturiseşte credinţa în Isus mântuitor. De speranţă, pentru că este încrezător că va primi de la Dumnezeu răsplata veşnică. De iubire, pentru îşi oferă propria viaţă pentru binele altora, inclusiv pentru cea a prigonitorilor. Mesajul Liturghiei de azi este unul ce ne interesează profund: ne eliberează de tentaţiile de a renega credinţa şi ne dă curajul de a o mărturisi, rămânând credincioşi iubirii lui Dumnezeu, care s-a manifestat în forma ei supremă în moartea lui Isus.

6. Predicaţi de pe acoperişuri!

Astăzi Isus ne spune că frica nu trebuie să de abată nici să ne distragă de la a  mărturisi credinţa. Mai mult, Isus ne trimite să vestim în mod deschis, „de pe acoperişuri”, că „s-a apropiat împărăţia lui Dumnezeu”. Predicarea Evangheliei comportă împotriviri. Discipolii lui Isus constată repede că a mărturisi credinţa înaintea oamenilor poate fi periculos. A fost aşa în trecut şi este şi în zilele noastre. De fapt, în timp ce Isus îi îndemna pe ucenici să nu se teamă, Ioan Botezătorul îşi dădea viaţa pentru adevăr. Marele profet vestise fără teamă cuvântul lui Dumnezeu şi denunţase insistent că nici regelui Irod Antipa nu-i era permis să trăiască în adulter cu soţia fratelui său. De aceea, Ioan a fost aruncat în temniţă şi decapitat. Ştim dinainte că există pentru posibilitatea de a-l renega pe Isus, de a prefera tăcerea şi indiferenţa, când mărturisirea Evangheliei este compromiţătoare sau riscantă pe planul relaţiilor. Există un martiraj zilnic pentru a rămâne credincioşi iubirii lui Dumnezeu în îndeplinirea în îndeplinirea îndatoririlor propriei stări de viaţă. Avem nevoie de curajul martirilor în lucrurile mici.

7. Cântarea psalmistului

„În marea ta bunătate, răspunde-mi, Dumnezeule! Pentru tine îndur batjocură şi umilirea îmi acoperă faţa. Am ajuns un străin pentru fraţii mei, un necunoscut pentru fiii mamei mele; căci râvna casei tale mă mistuie, insultele celor care te insultă au căzut asupra mea. Dar eu către tine îmi înalţ rugăciunea, Doamne, în timpul bunăvoinţei tale; în marea ta bunătate, răspunde-mi, Dumnezeule, pentru fidelitatea mântuirii tale! Răspunde-mi, Doamne; căci îndurarea ta este mare şi în milostivirea ta cea mare, întoarce-te spre mine! Să vadă cei umili şi să se bucure! Căutaţi-l pe Dumnezeu şi inimile voastre se vor bucura de viaţă. Căci Domnul îi ascultă pe cei săraci şi nu-i uită pe prizonierii săi care sunt în închisoare. Să-l laude cerurile şi pământul, mările şi tot ce mişună în ele!” (Ps 68/69,8-10.14 şi 17.33-35: psalmul responsorial).

8. Darul curajului

Scriitorul francez Georges Bernanos (1888-1948) în drama intitulată „Dialogul carmelitelor” povesteşte ultimele ore trăite de 16 călugăriţe care au fost ucise în timpul revoluţiei franceze, la 4 august 1890. Toate au fost ridicate la cinstea altarelor de papa Pius al X-lea în 1906 şi sunt sărbătorite anual la 17 iulie. Între ele se afla şi o călugăriţă foarte tânără de viţă nobilă. Era fricoasă din fire. Intrând în mănăstire îşi luase numele de „sora Bianca a Agoniei lui Isus”. Când ameninţările şi valurile persecuţiei s-au înteţit, înainte ca maicile să fie arestate, sora Bianca a fugit terorizată şi s-a ascuns. Celelalte maici au fost târâte la ghilotină. Scriitorul arată cum călugăriţele au urcat pe eşafod cântând în cor „Veni Creator”, un imn în cinstea Duhului Sfânt sau rostind cu glas tare o rugăciune. Înainte de a fi ghilotinate, superioara lor, maica Tereza a Sfântului Augustin, le-a încurajat şi a primit de la ele promisiunea reînnoită a vieţii lor călugăreşti. Scriitorul povesteşte că pe măsură ce călugăriţele urcau şi cădeau decapitate una după alta, corul se auzea tot mai slab. Mai puteau fi percepute uşor doar două voci, apoi una singură iar după penultima strofă a cântecului s-a făcut tăcere. Dar iată, în tăcerea generală se ridică din mijlocul mulţimii o voce clară, curată ca de copil. Era vocea maicii Bianca a Agoniei lui Isus. Simţind în inimă o tresărire de curaj, această soră a ieşit în faţă, a urcat pe eşafod şi, cântând ultima strofă a imnului „Vino, Duhule creator”, şi-a prezentat capul sub cuţitul ghilotinei. Frica i-a făcut şi mai curat martirajul.

9. Rugăciunea Bisericii

Doamne, fă să fim întotdeauna cuprinşi şi de frică, şi de iubire fată de numele tău sfânt, căci tu nu încetezi niciodată să-i ocroteşti pe aceia pe care îi statorniceşti în fidelitatea iubirii tale.

(Radio Vatican – Anton Lucaci, material omiletic de sâmbătă 20 iunie 2020)