Căutare

Vatican News
2020.06.04 Santissima Trinità Considerații omiletice la Solemnitatea Preasfintei Treimi. 

Consideraţii omiletice la solemnitatea Preasfintei Treimi” (A): Dumnezeu nu este solitar, dar bogat în iubire

Harul Domnului nostru Isus Cristos şi dragostea lui Dumnezeu şi împărtăşirea Duhului Sfânt să fie cu voi toţi! Să intrăm în cortul prezenţei lui Dumnezeu care atât de mult a iubit lumea, încât l-a dat pe Fiul său, unicul născut, ca oricine crede în el să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică.

(Vatican News – 7 iunie 2020) E Ziua Domnului, duminica Preasfintei Treimi. Să-l binecuvântăm pe Tatăl şi pe Fiul şi pe Duhul Sfânt, un singur Dumnezeu în trei persoane, pentru că şi-a arătat îndurarea faţă de noi. Sunt persoanele pe care le mărturisim în Crez şi pe care le menţionăm la începutul rugăciunilor, când facem semnul Sfintei Cruci spunând: „În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Dar ştim ce spunem? Nu este uşor să vorbeşti despre Dumnezeu. E mai uşor să vorbeşti despre „cerul înstelat care este deasupra noastră şi despre legea morală care este în noi”, cum făcea filozoful german Immanuel Kant (Königsberg 1724-1804). Acesta este un mod de a povesti prezenţa „divinului” în natură şi înlăuntrul omului, dar se opreşte în prag. Şi mai greu este să vorbeşti despre misterul lui Dumnezeu, unul în trei persoane deosebite. Omul poate să perceapă doar că Dumnezeu există şi să-i intuiască înţelepciunea (Lògos) cu care El creează, orânduieşte şi conservă în existenţă universul şi creaturile care îl locuiesc. Noi, oamenii, percepem că există ceva „divin” în noi, dar nu putem transforma această percepţie într-o cunoaştere a lui Dumnezeu aşa cum este. Însă, obstacolul care ne separă de Dumnezeu a fost abătut. Dincolo de zid este cineva care se mişcă, deschide o breşă, trece şi ne spune: „Iată-mă, sunt aici”. Acesta este înţelesul revelaţiei biblice creştine. „După ce în trecut a vorbit în multe rânduri şi în multe moduri părinţilor noştri prin profeţi, Dumnezeu, în aceste zile din urmă, ne-a vorbit prin Fiul” (Evr 1,1). Misterul ascuns de veacuri a fost dezvăluit în persoana lui Isus (cf. Col 1,25-28; Ef 3,1-12). În cuvântul care s-a făcut trup şi a locuit între noi, în Isus Cristos cel mort şi înviat a fost revelată oamenilor legătura esenţială cu Dumnezeu capabilă să modifice viaţa şi istoria religioasă a lumii. Noi vestim misterul lui Dumnezeu, nu prin măiestria cuvântului sau prin înţelepciune. Învaţă  sf. Atanasiu: „Noi vestim credinţa Bisericii catolice pe care Domnul ne-a învăţat-o, pe care apostolii au predicat-o şi pe care sfinţii părinţi au păstrat-o. Căci pe ea a fost întemeiată Biserica, şi dacă cineva se îndepărtează de ea, nu mai poate fi creştin şi nici nu mai poate să poarte acest nume. Există, aşadar, o Treime sfântă şi perfectă, cunoscută ca Tatăl şi Fiul şi Sfântul Duh”. 

1. Credinţa în Sfânta Treime trăită în Biserică

Cei care avem darul de a face parte din comunitatea Bisericii am învăţat ascultând Evanghelia că Dumnezeu este Tată şi Fiu şi Duh Sfânt. Astăzi îl preamărim pe Dumnezeu „pentru slava sa cea mare”; îl preamărim nu doar pentru o lucrare minunată săvârşită în univers, dar pentru ceea ce Dumnezeu este în frumuseţea şi bunătatea fiinţei sale care se răsfrânge în lume prin lucrarea creatoare, răscumpărătoare şi sfinţitoare. Cu ani în urmă, duminică de duminică, în biserica satului natal de pe valea Siretului credincioşii catolici recitau împreună o minunată rugăciune, înainte ca preotul să iasă la altar pentru sfânta Liturghie. După semnul Crucii intonat de dascălul comunităţii, mici şi mari rosteau rugăciunea de dimineaţă cu o singură suflare: „Mărire Tatălui care m-a făcut, mărire Fiului care m-a mântuit, mărire Duhului Sfânt care m-a sfinţit. Încep această zi în numele Domnului nostru Isus Cristos care m-a răscumpărat prin amara sa patimă şi moarte şi prin sângele său cel scump. El să mă binecuvânteze, să mă păzească şi să mă ferească de orice rău şi să mă ducă la viaţa cea veşnică. Doamne, Dumnezeule, care m-ai lăsat să ajung la începutul acestei zile, îţi ofer gândurile mele ca să fie îndreptate către Tine, vorbele mele ca să fie despre Tine, faptele mele ca să fie după Tine, suferinţele mele ca să fie pentru Tine. Voiesc ceea ce voieşti Tu, voiesc pentru că voieşti Tu, voiesc cum voieşti Tu şi voiesc cât timp voieşti Tu”. Recitarea acestei rugăciuni era ca o intrare în cortul prezenţei iubitoare a lui Dumnezeu. Terminate rugăciunile, începea cântarea în cinstea Preasfintei Treimi. Textul s-a cizelat prin folosirea comunitară îndelungată, încât forma actuală a acestei cântări se prezintă ca o sinteză teologică a credinţei demnă de meditat. Persoanele divine sunt în acţiune, fiecare cu lucrarea proprie pentru mântuirea noastră: „Lăudat să fii, Părinte, Fiul tău fie iubit, care frate-n lupta vieţii să ne fie a voit. Slavă ţie Duh Preasfinte, ce purcezi din amândoi: Trei persoane, un Domn singur, ce veghează peste noi. Ca să stăm cu vrednicie, Doamne, lâng-al tău altar, Inimile ni le-aprinde de-al iubirii viu focar. Prin a dragostei putere numai tu ne poţi uni; Tu ne-ajută să fim vrednici veşnic a te preamări. De-a păcatului prihană spală-ne în mila ta Şi la dreapta-ţi judecată, Doamne, nu ne condamna. În iubirea ta cea mare sus în cer să ne primeşti, ca în slava ta cerească veşnic să ne fericeşti”.

2. Dumnezeu nu este solitar, dar bogat în iubire

Totuşi să  reflectăm. Singurătatea, solitudinea este cel mai rău potrivnic al vieţii. O căutăm în anumite momente de descurajare, cvasi pentru a depăşi neputinţa noastră de a iubi. Dar apoi ne apasă. Nu suntem făcuţi pentru solitudine. Căsătoriţi sau celibatari, consacraţi lui Dumnezeu sau prinşi în mulţimea de pe străzi, ne temem de singurătatea bătrâneţii, singurătate abandonului, singurătatea lipsei de comunicare. Ne dăm seama că nu se poate trăi fără alţii, fără dialog, fără iubire. Există în noi o vocaţie la comunicare, aproape un instinct ce ne face să căutăm în altă parte ceva de care suntem încă lipsiţi pentru a fi fericiţi: uneori găsim acest ceva într-o femeie sau într-un bărbat ales ca tovarăş de viaţă… dar apoi ne dăm seama iarăşi că rămânem la fel de singuri. Căutăm acel ceva în profesie: se întâmplă că muncim multe ore din zi, dar ne simţim mai goi lăuntric ca niciodată. Alţii caută zgomotul, farmecul locurilor exotice, vraja banilor, dar nu-i îndeajuns să umple solitudinea.

3. Creaţi pentru iubire

În solemnitatea Preasfântei Treimi celebrăm originea şi scopul nostru. Dumnezeu în care credem şi pe care Cristos ni l-a dezvăluit. Suntem plăsmuiţi din „relaţie de iubire” deoarece venim de la un Dumnezeu care nu este solitar. Suntem chemaţi la o „împărtăşire de iubire” construită printr-o întreagă existenţă, şi de aceea solitudinea este o limită şi orice faliment în iubire este o înfrângere. Ne pare rău pentru cei care nu ştiu să iubească: ne pare rău că nu găsesc în viaţă marea iubire care să umple de fericire. Căci iubirea pentru care suntem făcuţi este Dumnezeu însuşi, Tată, Fiu şi Duh Sfânt. Nu un Dumnezeu solitar, dar un Dumnezeu de iubire, un Dumnezeu relaţie, „un Dumnezeu plin de îndurare şi milostiv, încet la mânie, plin de bunătate şi de adevăr” (cf. Ex 34,4b-6.8-9: prima lectură).

4. Creaţi pentru viaţa veşnică

Dumnezeu l-a trimis pe Fiul său în lume ca lumea să fie mântuită prin el. În acel timp, Isus i-a spus lui Nicodim: "Într-adevăr, atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât l-a dat pe Fiul său, unicul născut, ca oricine crede în el să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică. Pentru că Dumnezeu nu l-a trimis pe Fiul său în lume ca să judece lumea, ci ca lumea să fie mântuită prin el. Cine crede în el nu este judecat, însă cine nu crede a fost deja judecat pentru că nu a crezut în numele Fiului unic al lui Dumnezeu" (In 3,16-18: Evanghelia zilei). Şi ce este „viaţa veşnică” introdusă de Isus Cristos în lume, dacă nu viaţa lui Dumnezeu care este veşnic? Iar viaţa lui Dumnezeu nu este materialitate de instincte, dar relaţie de iubire, perfecţiune de iubire. În Tatăl care este numele lui Dumnezeu pentru a indica relaţia sa cu un altul care îi este fiu; în Fiul, fiu numai pentru că Tatăl l-a născut şi deci îl iubeşte; în Duhul de iubire în care este iubirea însăşi dintre Tatăl şi Fiul, un singur Dumnezeu întrucât iubirea divină pe care o poartă în sine îl face un singur Dumnezeu: iubirea uneşte, iubirea identifică, dă identitatea, iubirea tinde la unitate iar în Dumnezeu iubirea este desăvârşită şi este unitate realizată. Dar în acelaşi timp trei. Pentru că iubirea respectă rolurile: tu mă iubeşti şi eu te iubesc, nu ne confundăm, nu ne devorăm, ne păstrăm identitatea. Cât de frumos este faptul că tu eşti aici şi mă iubeşti. Cât de frumos este că Tatăl este Tată şi nu fiu şi Fiul este fi şi nu Tată. Aceasta este viaţa veşnică, însăşi viaţa lui Dumnezeu care este viaţă născută în iubire şi pentru iubire, pentru că „Dumnezeu este iubire” (1In 4,8).

5. Doamne, fă din noi moştenirea ta!

A crede înseamnă a intra în comuniunea Treimii prin Isus Cristos venit ca să ne dea această viaţă în Duhul Sfânt care o face posibilă astăzi pentru noi către Tatăl. El este termenul solitudinii noastre pentru în El se împlinesc dorinţele noastre de iubire, vocaţiile noastre la bucurie şi la viaţă. Îndeamnă apostolul Paul: „În rest, fraţilor, bucuraţi-vă! Căutaţi desăvârşirea! Îmbărbătaţi-vă! Să gândiţi la fel, să trăiţi în pace şi Dumnezeul iubirii şi al păcii va fi cu voi!” Iată: nu un raţionament teoretic, nu o cugetare filozofică, dar o mişcare de iubire defineşte credinţa creştinului. Ne îndreptăm spre iubirea  care este Dumnezeu. Şi orice fragment de iubire trăit pe pământ este deja „moştenire a lui Dumnezeu”. Asemenea lui Moise noi urcăm pe muntele lui Dumnezeu pentru a căuta iubirea şi Dumnezeu a coborât din nor, a stat acolo cu Moise şi el a chemat numele Domnului. Domnul a trecut pe dinaintea lui şi a strigat: "Domnul, Domnul este un Dumnezeu plin de îndurare şi milostiv, încet la mânie, plin de bunătate şi de adevăr. Imediat Moise s-a plecat până la pământ şi l-a adorat. El a zis: "Doamne, dacă am aflat har în ochii tăi, te rog, Doamne, să mergi în mijlocul nostru; într-adevăr, acest popor este încăpăţânat, dar iartă-ne fărădelegile şi păcatele şi fă-ne moştenirea ta!" (cf. Ex 34,4b-6.8-9: prima lectură). Dumnezeu este iubire. Acesta este numele său. Pe El îl căutăm în nopţile lungi ale singurătăţii noastre; El ne lipseşte pentru că norii care acoperă muntele ne împiedică încă să-l vedem şi să ne putem bucura de iubirea sa totală. Şi atunci, ce este de făcut?

6. În aşteptarea moştenirii

Aşteptăm moştenirea, nu avem încă o proprietate. Suntem mai degrabă noi înşine proprietatea lui Dumnezeu, poporul său. Pentru aceasta am fost făcuţi ca El. Nu putem trăi fără să iubim, nu putem sta fără să tindem la comuniunea cu El, la „îmbrăţişarea sa sfântă”. Dumnezeu ne aşteaptă, până când, terminată această viaţă, ne vom fi deprins să iubim şi vom fi gata să primi „harul Domnului nostru Isus Cristos şi dragostea lui Dumnezeu şi împărtăşirea Duhului Sfânt” (2Cor 13,13). Vom fi demni de El, adică de iubire.

(Radio Vatican – Radio Vatican, material omiletic de sâmbătă 6 iunie 2020)

06 iunie 2020, 14:00